Ne-literare

          Citind câte ceva din memorialistica lui Andersen (mai bine aşa decât din (i)memorialistica boilor care se cred importanţi), m-a trăznit (că tot s-au rupt cerurile) o întrebare stupidă: „Cum şi-ar fi botezat bietul Hans sirena dacă ar fi ştiut că nu se va alege de ea decât un nume de detergent?Pe de altă parte, norocul lui cu cântecul!

Consideraţii asupra unor diverse atribute

          În fiecare dintre noi există un sâmbure, o scânteie de divinitate insuflată de acea putere omnipotentă care a creat omul. De aceea nu se putea altfel, omul trebuia să fie înzestrat, dacă nu cu puterea, măcar cu noţiunea iertării. Pentru că, se spune, a ierta este divin.

          Am cunoscut oameni care propovăduiau iertarea greşelii şi, automat, uitarea ei – un fel de dualitate ciudată, o împletire greţoasă şi de-a dreptul sfidătoare a naturii divine cu cea animală. Pentru că, dacă divinitatea are atributul iertării, animalul se bazează, în general, pe o memorie de scurtă durată. Nu s-a văzut un câine care, bătut fiind, să fie prietenos cu rasa umană. Şi, dacă respectivul câine întâlneşte un om capabil să îi ofere mângâieri şi iubire, treptat uită experienţele vechi şi le înmagazinează pe cele noi; până în momentul în care va fi bătut din nou, redeschizând ciclul schimbării amintirilor.

          Iertarea şi uitarea nu trebuie şi nu pot merge mână în mână, generând, altfel, automat, un conflict, o deflagraţie care ar nărui orice eşafodaj. Sau poate ar merge, dar numai în cazul în care se acceptă natura animală a divinităţii – ceea ce echivalează cu o blasfemie, respectiv natura divină a animalului – o profundă eroare de raţionament, pentru că o scânteie poate să aprindă un foc, dar nicidecum nu se poate confunda cu focul în sine.

          A ierta este divin, se spune, la fel cum se spune că divinitatea are nu numai posibilitatea, ci şi datoria de a pedepsi atunci când este ceva de pedepsit. Dar mă întreb dacă o astfel de putere s-ar supune îndoctrinării pe care o aruncă reprezentanţii ei, în văluri groase de întuneric, peste ochii celor suficient de naivi să şi-o însuşească.

          Iertarea poate interveni, uitarea, însă, pentru conservarea individului în sine, este ideal să nu apară niciodată. O lecţie este o lecţie, şi în momentul în care este uitată, experienţa se poate repeta ca şi când nu ar fi existat. De aceea nu am înţeles niciodată de ce în baza iertării, chiar dacă uitarea nu îşi face simţită prezenţa, se presupune că trebuie să întoarcem şi celălalt obraz. Celălalt obraz pe care nu se văd, pentru o vreme, urmele de degete lăsate de o pălmuire figurată pe care, într-un fel sau altul, suntem nevoiţi să o suportăm. Există oameni care iartă, care iartă cu inconştienţă. Oameni care nu înţeleg că întoarcerea celuilalt obraz presupune, automat, o nouă lovitură. Poate că unii sunt prea îndoctrinaţi, au caractere prea slabe, mândrii inexistente sau, pur şi simplu, inteligenţe firave care nu au posibilitatea de a înţelege că braţul care a lovit nu trebuie lăsat să o mai facă o dată.  Iertarea nu trebuie exclusă  în cazurile în care şi-ar găsi locul, în cazurile în care ar avea acoperire. Dar la fel de divin ca iertarea este ca braţul care a lovit să fie zdrobit în ţărână.

Părăsire

          “Te părăsesc” i-am spus într-o noapte întunecoasă. Mi-am ridicat ochii spre cer, temându-mă că se va prăbuşi strivind totul în calea lui, transformând totul în vid, în nimic. În aer nu s-a desfăcut, însă, nicio prăpastie, iar cerul stătea la locul lui, întunecat şi inert, spectator anonim al unei piese de teatru teribil de proaste.

           “Ai pe altcineva”? m-a întrebat cu glas tremurat. Mi-a venit să râd.

           Am clătinat doar din cap, dezaprobator – “nu am pe altcineva”, mi-am spus. “Eu nu înşel… nu o fac decât atunci când simt, când ştiu, că povestea se apropie de final. Toţi suntem interesaţi de conţinutul basmelor, nu să auzim formula de sfârşit, cum încalecă povestitorul pe o şa. Niciodată nu am avut răbdare să ascult până la capăt infatuarea unui povestitor oarecare, un lăudăros care face o glorie nu numai din talentul său de a povesti, dar şi din acela de a încăleca. De a încăleca o şa… Dar nici nu am ascultat vreodată două basme în acelaşi timp, îmi este imposibil”. Ei nu i-am spus, doar am gândit-o. Tăcerea mea i-a părut o negare slabă, prea firavă pentru a fi crezută.

           “Măcar este mai bună ca mine”? Asta este veşnica întrebare. Poate nu e rostită întotdeauna, dar mereu se strecoară în măduva oaselor şi începe să mănânce, ca un vierme dezgustător care, ca să ajungă la cadavru, roade o bucăţică infimă de coşciug.

           “Nu este nimeni altcineva”, am răspuns privind-o. De parcă o poveste trebuie să se sfârşească numai ca să facă loc alteia. Poveştile se termină. Punct. Îşi pot purta ecoul o veşnicie, poate că cel care a ascultat una a plăcut-o atât de mult încât nici nu mai vrea să audă alta. Viaţa nu este ca o şezătoare la care se adună femeile şi, în timp ce cârpesc ciorapi, cos nasturi sau ţes, spun poveşti, ghicitori şi bârfe. Viaţa este altceva – o singură poveste trăită în mai multe capitole. O poveste al cărei inventator nu mai apucă să încalece pe o şa când o termină ci o porneşte, la pas, spre ceva necunoscut. Fără să mai aibă posibilitatea să se laude cu ce a reuşit să facă. Aia este treaba altora, a celor care rămân după el. Dacă rămâne ceva după el…

           Mi s-a părut că nu mă crede. Sigur este altcineva… poate mai bună ca ea. Cu siguranţă mai bună ca ea, măcar la un singur lucru. Mereu vrem ceva mai bun, nu lăsăm ce avem pentru ceva mai puţin bun. Decât dacă suntem nebuni sau proşti.

           Nu vedeam nicio urmă de disperare pe chipul ei. Nicio clipă nu i s-a citit în ochi fulgerul acela care aduce cu sine întrebarea “Unde am greşit? Cu ce”? Ea nu greşise, eu greşisem pentru că aveam pe alta.

           “Dacă nu ai pe altcineva, nu m-ai părăsi”. Din nou îmi venea să râd. Este ca şi cum o celulă i-ar reproşa unui deţinut că vrea să se mute în alta care, poate, are uşa mai puţin solidă, sau gratii mai subţiri la ferestre. Pentru o clipă m-am gândit că nu aveam ce face, că aşa era ea. Cine eram eu ca să reuşesc să o schimb? Încercasem să o fac. Cine eram eu ca să încerc să o schimb?! Acela care îi stătea alături… Dar “cine eram eu ca să nu reuşesc să o schimb?” este o întrebare pe care nu pot să o scuip decât în faţa unei divinităţi apucate de guler.

           Cerul întunecat şi tăcut nu devenea mai apăsător. Doar atmosfera pe care o împrăştia prezenţa ei – prezenţa aceea care se juca nervoasă cu propriile degete, care şi le împletea încercând, parcă, să confecţioneze la repezeală un lanţ cu care să mă mai reţină încă puţin. Nu sunt sigur, dar cred că m-a urât un moment gândindu-se că am păcălit-o, că eu aveam o alternativă în timp ce ea nu avea. În ochii ei deja mă vedeam la braţul alteia, priveam primul nostru sărut, prima floare dăruită, prima noapte… Nu, acolo s-a oprit, nu a avut puterea să îşi închipuie prima noapte, doar spiritul meu anticipativ i-a luat-o înainte.

           M-am ridicat. Aş fi vrut să îi sărut creştetul, să îi mângâi obrazul, să încerc să îi dau măcar puţină putere, aşa cum o făceam cândva, când eram al ei. Era prea departe, îmi era imposibil să o mai ajung. Înainte de a închide ochii pentru a nu o mai vedea, după ce am încercat să îi reţin chipul până când va veni şi rândul meu să pun punct poveştii mele (fără a mă lăuda că încalec vreo şa), i-am spus mai mult şoptit: “Te părăsesc pentru mine”.

           Ştiu, nu m-a crezut. Dar din momentul în care nu mi-am mai auzit şoapta, am încetat să îmi mai pese.

Pe culmi

Ușa cabanei de lemn se deschise larg, lăsând lumina dimineții să se strecoare în interiorul întunecos. Un chip palid, încadrat de șuvițe negre se ridică spre cer, iar ochii măcinați de o febră interioară îi întâlniră albastrul pur. Clipiră des, căutând parcă să alunge o viziune, apoi începură să privească, alene, tot ceea ce era în jur. Silueta i se pierdu în interiorul încă neluminat al cabanei, dar reapăru, nu după mult timp. Cu pași hotărâți bărbatul porni să se îndepărteze de adăpostul în care își petrecuse ultimele zile făcându-și curaj să înfrunte necunoscutul. Un necunoscut în care fusese aruncat de mâna unei sorți potrivnice, pe care o blestema de prea multă vreme.

Porni pe drumul prăfuit, gânditor, așezându-și uneori privirea pe o floare ce întrerupea verdele mării de iarbă, sau pe un fluture care în zbor își căuta o oază de liniște. În depărtare piscurile impunătoare își rosteau chemările, în incantații surde, mulțumind divinității pentru razele aurii ale soarelui. În dimineața calmă și liniștită se auzea cântecul păsărilor, foșnetul ierbii și pașii lui. Cândva deveniseră temători, dar acum nu mai răspândeau decât hotărâre și tărie. Viața și moartea, fericirea și suferința, nu mai erau decât cuvinte, noțiuni abstracte care făcuseră loc unei dorințe de împietrire. De ce ai chinui în loc să rămâi impasibil la toate câte se întâmplă? De ce să te încovoi ca o trestie în bătaia vânturilor sorții? Omul este singurul său dumnezeu, este propriul său stăpân și poate dispune de sine după cum își dorește. “De ce să plângi după o femeie? Singurătatea poate fi mai plăcută decât orice mângâiere, decât orice zâmbet.” – un gând care îi făcu buzele să se miște într-o șoaptă.

Privind în jur realiză că soarele era ascuns de vârful înalt al brazilor, că în graba gândului său trecuse de marea verde în care cântau ascunși greierii. Umbrele se jucau cu razele de soare, prefăcându-se alungate, părând că fug din calea lor, doar pentru ca la prima cotitură a potecii să le înghită înfometate. În alte locuri, unde întunericul atât de plăcut al pădurii nu îndrăznea să se avânte, soarele pătrundea stingher, împrăștiind în mirosul puternic aroma unui praf de raze aurii. Iar el, domolindu-și pasul, privea toate acestea puțin uimit. Uitase în vârtejul unei vieți nebune această pace care îi picura acum, amar, în suflet. Ar fi dorit ca ea să îi fie alături, să îi audă glasul și să o audă minunându-se. Sau ar fi dorit să fie în altă parte, pierdut între două brațe cărora nu le va mai simți niciodată atingerea. Ochii i se întunecară, licărind a dor și suferință, dar pasul refuză să își schimbe ritmul. Cu ochii aplecați pe pământ, întorși undeva în adâncul sufletului, redescoperi acea rană care pulsa nebunește. Îi revăzu chipul, zâmbetul indiferent aruncat chiar înainte de a închide ușa în urma ei. Voi să își ducă o mână la piept, pentru a-și calma bătăile inimii, dar se împiedică, gata să se prăbușească în adâncul suferinței care încă nu dorea să îi dea pace. Privi în jur, își alese un băț solid, rezistent, și se întovărăși cu el. Așa că își continuă drumul, sprijinindu-se din ce în ce mai des în toiagul cu care împărțea acum povara gândurilor.

Își pierdu încă o dată echilibrul, și, mânios pe trădarea însoțitorului său, îl izbi supărat de pământ. Abia atunci observă că praful gălbui devenise cenușiu și că pământul bătătorit se împietrise și el, parcă urmând exemplul sufletului acestui drumeț singuratic. Sub povara gândurilor nu observase cum drumul i se pierde printre stâncile goale, bătute de soare și de ploi, gata oricând să reziste oricărui vânt. Își continău drumul, din nou singur. Porni să urce pantele abrupte, răsuflând greu, cu ochii întorși în sine. Căuta să fugă de ea, să se depărteze, deși dorul din piept i-o aducea mereu în fața ochilor. Simți cum picioarele îl dor și cum îi sângerează mâinile zdrelite. Dar îl dureau infinit mai puțin decât râsul ei care îi spărgea timpanele. Cu mișcări din ce în ce mai nesigure, mai temătoare, urca peretele de stâncă, parcă sperând că este ultima barieră care îl desparte de moartea sufletească pe care și-o dorea. Hainele i se zdrențuiseră, reflectând parcă imaginea sufletului său. Când genunchiul gol și zgâriat se sprijini pe piatra tare îi scăpă un geamăt. Cu un efort supraomenesc se ridică, dar drumul i se închidea nemilos în fața ochilor. Cum poți să pășești pe nori, cum să te agăți de razele orbitoare ale soarelui pentru a-ți continua ascensiunea?! Ajunsese la capătul drumului și oricât de mult ar fi dorit să continue mersul, nu mai avea unde.

Curenții de aer se cuibăreau în părul său și îl făceau să tresalte când își luau zborul spre înălțimi – înălțimile care lui îi erau interzise. Mâna pătată de sânge închegat se opri o clipă pe frunte, apoi se prelinse prin șuvițele de păr, alungându-le după urechi. Și ochii lui putură să vadă. Cerul albastru străbătut de raze de foc. Stânci ascuțite și goale, care își ridicau sfidător frunțile în fața durerilor. Verdele întunecat al pădurii de brazi, pe care acum nu o mai putea străpunge cu privirea. Privirea îi poposi, mai departe, pe covorul moale de iarbă prin care trecuse abia văzând florile multicolore, roșii ca sângele, albastre ca ochii ei, galbene și albe, dar toate pline de aceeași liniște de neînțeles. Văzu panglici lucitoare, pe care și le închipui de o limpezime neasemuită, reflectând razele de lumină, jucându-se cu ele, ascunzându-le sub valurile molcome și apoi eliberându-le. Câmpuri întinse, de culoare brună, pe care nu putea să le mai vegheze nimeni, decât el și cerurile. Mai departe pete cărămizii de șindrilă și, dincolo de ele, văzu cum pământurile se îmbrățișau cu cerul, născând un infinit la care uitase să viseze. Țipătul răgușit al unui vultur îl făcu să tresară. Și începu să simtă cum sângele începe să îi curgă prin vene, simți durerea propagându-se în întregu-i trup și lacrimile porniră să curgă. În sfârșit! În sfârșit descătușarea… Cu ochii schimbați privi lumea care i se întindea la picioare, întinse mâna prin aerul rarefiat și zâmbi simțind atingerea unor noi vise.

Pierdut în realitate

Tenebrele nopții se alergau pe tavanul luminat de câteva raze palide de lună. Zăceam cu capul pe pernă, urmărind cu ochii întredeschiși joaca umbrelor, plutind către zările unei toropeli plăcute. Dintr-o dată ușa mâncată de carii scârțâi îngrozitor, ca și cum o poartă dinspre altă lume se deschidea cu râset sumbru.

L-am văzut cum începu să se plimbe în lung și lat prin cameră, scărpinându-și barba sură. Părul răvășit, cu fire pierdute între degetele crispate, punea parcă aceeași întrebare, retorică, cu cea abia șoptită de buzele nervoase și tremurânde. Ochii săi pierduți nu părură uimiți când îmi întâlniră privirea.

– Ce ne facem?! Țara e sub venetici, ne-au cotropit străinii…

Am încercat să mă ridic, plutitor, într-un cot. Se desprinsese din paginile cărții vechi de istorie, dar mantia îi atârna lipsită de speranță pe umeri și barba-i neîngrijită părea că vrea să îi părăsească fața într-o ultimă și rușinoasă fugă. I-am urmărit frământarea.

– Ce ne facem, cu cine ne aliem?!

Eterna nehotărâre nu îi dădea pace. Turcii… rușii… contează cu cine?! De parcă nu ar fi știut că toți au fost pe aici…

– Știu ce gândești, îmi spuse răstit. Am fost mereu nehotărât în chestiunile politice. Situația era grea, toți ne amenințau, chiar războaie fratricide… toți își doreau să fim ai lor, nu ceea ce suntem, ce ne-a fost scris să fim…

– Ce ne-a fost scris să fim, am spus rar, nu o să fim niciodată. Sau poate suntem. Te agiți degeaba, Brâncoveanule…

– Să taci! Mai bine taci decât să îți necinstești istoria, poporul, liderii… înainte se închinau în fața noastră, ne numeau „Domnia Ta”…

– Ești doar o umbră, un personaj de poveste de care nu își mai amintește aproape nimeni. Nehotărârea ta politică, gafele tale, aș putea chiar spune, ne sunt atât de actuale încât ne este indiferent cum se numește cel care le comite.

– M-am zbătut pentru cultură! Stilul arhitectural brâncovenesc este…

– Este uitat… în curând vom construi zgârie nori, sfidătoare turnuri care vor tulbura liniștea dumnezeilor.

– Cum îndrăznești?! În pictură, în vremea mea…

M-am văzut în picioare, prinzându-i mâna tremurândă și trăgându-l cu blândețe spre fereastră.

– Picturile cele mai răspândite sunt acestea, i-am spus arătându-i grafitti-ul de pe blocul vecin. În care istorie ai rămas?! De ce? Pentru ce? Toate pentru care te-ai zbătut ne sunt necunoscute, ne sunt uitate, amintiri vagi de care în curând nu ne vom mai aminti deloc, niciodată.

Căzu în genunchi, cu pumnii strânși, lovindu-și capul de podea într-o disperare nebună.

– Constantine! Ștefane! Radule! Matei!… ca străfulgerat de o idee salvatoare mă privi. Triumfa asupra mea, asupra nepăsării mele, asupra nihilismului rece cu care îl azvârleam în colțurile uitate ale istoriei. Sacrificiul rămâne! Sângele vărsat nu se spală. Nu se vede, dar grânele voastre se hrănesc cu sângele meu, al fiilor mei, al celor ca mine! Vă închinați Legii pe care eu nu am vrut să o părăsesc!

– Grânele noastre nu mai sunt ale noastre. Legea de care vorbești e un eres… Nu mai avem nevoie de sângele tău, al fiilor tăi, al celor ca tine…

Lacrimile îi străluceau ca diamantele în lumina lunii, în timp ce cuvinte suspinate obsesiv tălăzuiau spre zări. “Fiii mei… fiii mei…pierduți…”

– Acum înțelegi… la ce bun sacrificiul tău, Brâncoveanule?!