Uman

          Cândva, în inocență, ne-am fi plâns unul pe altul cu lacrimi de sânge. Și lacrimile nu s-ar fi scurs într-un pahar, ar fi căzut pe pământ și s-ar fi transformat într-un lan de maci care să-ți condamne absența. Degeaba își strigă oamenii unii altora “Îmi e dor de tine”! Sunt doar cuvinte. Natura acționează altfel, cu foșnet de frunze, cu plânset de flori. Concluzia va rămâne mereu aceeași. Ca și cum ar șopti, primăvăratic, “Nu îți e dor?! Nu exiști”.

Frânturi

          Încep să cred că o greşeală aduce cu sine o alta. De aceea se spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Oricât am încerca să rămânem cu o singură zală, orice lanţ prinde mereu viaţă, unul al slăbiciunilor. Slăbiciunea poate să însemne greşeală…

          Cred că poţi să îţi dai seama de măsura unui om după modul în care îşi acceptă greşelile. Unii plâng, se zbuciumă, îşi caută iertarea, în timp ce alţii rămân împietriţi. Oare ce ne împietreşte, ideea, evidenţa că, deşi credeam altfel, putem greşi? Sau greutatea greşelii ne apasă într-atât de tare încât ne lasă inerţi, pierduţi sub un bolovan care ne interzice respirarea?

          Greşeala, se spune, este omenească, doar perseverarea în ea este diabolică. Poate că în asta constă măsura fiecărui om, să înţeleagă că de mult suntem căzuţi din ceruri, izgoniţi din Paradis, aruncaţi în faţa furtunii pe care o îndreptăm noi înşine împotriva noastră. Cât din perseverarea în greşeală este diabolic şi cât este uman?

          Cel care greşeşte, dacă nu se ascunde de adevăr, nu poate deveni altceva decât o victimă. O victimă a conştiinţei sale, a vinovăţiei care îi picură în vene dimpreună cu fiecare clipire a genelor. Cel căzut în greşeală nu poate avea un alt călău decât remuşcarea şi, uneori, pe sine însuşi. Pentru că, de la un punct, devine mai nefericit decât cel căruia i s-a greşit. Nefericirea se transformă în pierdere, în stare latentă, într-o aşteptare eternă a loviturii de bici. Dacă lovitura nu vine, cel care a greşit o caută şi, într-un fel sau altul, o face să cadă, într-o abandonare totală în faţa autoflagelării, a supliciului continuu venit chiar din interiorul său – supliciu alimentat de tendinţa autodistructivă.

          Încep să cred că nimic nu este mai înălţător decât autodistrugerea. O sfidare completă a instinctului de conservare, a raţiunii, a speranţei naturale în mai bine. O sinucidere lentă şi treptată. Poate cea mai inumană pedeapsă auto-aplicată, poate cea mai sfidătoare de Dumnezeu, poate cea mai drăcească. Sau poate cea mai umană, pentru că remuşcarea nu vibrează niciodată în animal.

Dezumanizarea umanităţii

          Se poate spune că limbajul s-a născut în urma unei legături oarecum întâmplătoare între un sentiment şi un sunet corespunzător, datorită unei anumite intonaţii a vocii asociate respectivului sentiment. Scrisul, în schimb, este mult mai tânăr decât limbajul, având în vedere că are o vârstă de doar 30.000 de ani. Adevărat, de-a lungul timpului, scrierea a străbătut, succesiv, stadiul pictogramelor preistorice, al ideogramelor chinezeşti şi egiptene, ajungând, într-un final, la alfabetul silabic al fenicienilor.

          Nu mai departe de câteva zile citeam pe undeva că americanii renunţă la scrisul de mână. “Timpul alocat scrisului de mână ar putea fi utilizat în mod mai productiv”, aşa ar suna, se pare, opinia unui psiholog american. Este suficient, pentru un copil de unsprezece ani, “să demonstreze o stăpânire suficientă a tastelor, pentru a tasta cel puţin trei pagini într-o singură sesiune”. Probabil se impune să strigăm “Scrisul e mort! Trăiască scrisul!”. De fapt, tastatul…

          Există oameni care deja îmi atribuie titlul (şi statutul) de scriitor, dar ipotetica, eventuala moarte a scrisului nu mă înspăimântă. Încep să mă tem, însă… să mă întreb cu strângere de inimă încotro ne îndreptăm. Pentru că, din ce în ce mai des, umanitatea dă semne de dezumanizare.