Umane, cred

          Şi-am mai scris o poveste. Nu neapărat electorală, deşi este la modă, una în care am încercat să reţin latura de care nu ar trebui să ne despărţim niciodată – cea a umanităţii. SCrisul meu, la prima vedere, a spus că ar trebui să o arunc. La a doua a cerut termen de gândire. Aşa e când te lupţi cu tine însuţi.

         Şi m-a mai întrebat cineva, că tot purtam discuţii în stări în care nu ar fi trebuit purtate: „Ce e bunul simţ”? Am răspuns, dar să mă trăznească dacă ştiu de am dreptate sau nu. Totuşi sper că bunul simţ are legătură cu umanitatea. Idealist, ştiu!

Nul

          Pentru o clipă, privind un chip familiar, poate dintr-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, mi-am spus că anularea proprie, de sine, intervine din pricina factorilor care au impact major asupra existenţei oricăruia dintre noi. Îmi spuneam că decât să oferi un dram de iubire firavă cuiva care nu inspiră mai mult, mai bine nu oferi nimic. Şi îmi mai spuneam că anularea de sine, inclusiv prin renunţări sau prin resemnări, ne duce la izolarea socială – încarcerarea spiritului într-un trup care trece pe lângă oameni nepăsător şi intangibil, ca o pală de vânt; sau de gând. Apoi mi s-a întors gândul, ca un cuţit într-o rană, cerând să mai fie judecat o dată. Şi cumva, cred că am înţeles că, de fapt, anularea de sine nu intervine nici atunci când ne rupem de lume, nici când renunţăm la toate pentru o idee sau pentru o altă persoană ci, mai degrabă, atunci când ne dorim să fim asemenea lumii, asemenea oamenilor.

……

          Nu am mai văzut-o de mult, de prea mult timp, dar nu mi s-au şters din memorie nici glasul, nici zâmbetul, nici râsul, nici ochii calzi. Era expresivă şi sentimentală, impulsivă, aşa ca mine, poate de aceea mi se potrivea atât de bine. Poate de aceea mă şi iubea atât de mult, pentru că s-ar putea să fi văzut în mine o parte din ea. Sunt unele apropieri de suflet care se fac în pofida distanţei, în ciuda ei, parcă. Depărtarea, cu cât mai mult creşte, cu atât diminuează o legătură, oricât ar fi ea de trainică. În privinţa noastră, însă, lucrurile stăteau diferit. Depărtarea nu a existat niciodată, nici măcar atunci când în moduri copilăreşti ne supăram unul pe celălalt. Din această cauză, poate, am deprins idealismul. Pentru că am văzut că pot să existe ziduri fără crăpături, sincerităţi dezarmante, dăruiri totale. Am învăţat că există oameni care trăiesc, nu care se conservă. Şi dacă, uneori mi s-a întâmplat să cad în partea cealaltă, în egoism şi în mijlocul turmei, mereu mi-am aflat o mână întinsă care să mă salveze de la pieire. Dar viaţa este ca un cuţit care, într-un fel sau în altul, găseşte modalitatea de a ni se înfige în piept şi de a îl sfâşia.

           Singurul lucru statornic care poate fi atribuit omului este greşeala. Şi greşeala nu este de multe ori atât de cumplită pe cât este conştientizarea ei sau, în alte cazuri, neconştientizarea. Omul este supus greşelii – asta spune totul, mai puţin despre demonii pe care îi poate dezlănţui orice eroare. Se mai spune despre om că ar fi animal social, şi totuşi, într-un final nu facem altceva decât să trăim cu noi înşine. Să învăţăm să ne suportăm, sau să ne dispreţuim pe ascuns, să încercăm să ne stăvilim ura pe care o simţim atunci când ne privim în oglindă chipul. Mai sunt ceilalţi, neatinşii, cei care se iubesc, care se apreciază, dar ei sunt fie norocoşi fie proşti. Mai degrabă proşti decât norocoşi, deşi vorba românească spunea, “prost să fii, noroc să ai”. În singurătatea pe care ajunge fiecare să o resimtă cu sine ne căutăm paravane, ne căutăm ascunzători în ochii altora, în sufletele lor, ca formă disperată de manifestare a eşecului nostru. Omul singur, cu adevărat singur, care îşi află în singurătatea sa împlinirea, acela depăşeşte stadiul de animal, inclusiv social, şi devine fiinţă superioară. Doar că fiinţele superioare nu sunt oameni…

           În căutările mele, în disperările mele, în nelinişti, s-a întâmplat cumva să mă depărtez. Să mă depărtez de ea şi de ochii ei expresivi, de zâmbetul cald şi de privirea învăluitoare. Când am realizat lucrul acesta am început să o caut, dar nu am avut curaj să o fac decât în străfundurile singurătăţii, grăbindu-mi dezumanizarea – dezumanizarea ca eşec, nicidecum ca formă de accedere. Am căutat să nu mai simt dorul şi să îmi caut hotărârea. Eşec, eşec total… “poate că eu însumi sunt un eşec”, mi-am spus, şi atunci mi-am reluat, şchiopătând, condiţia de om. Condiţia de om-animal care, în cruzimea lui, uită să îşi retragă blestemele. În îndepărtarea noastră, din mijlocul depărtării, i-am cerut să mă aştepte. Ce ciudată condiţia umană, teama şi neputinţa ei – de ce, în loc să mă aştepte, nu i-am cerut să vină la mine?!

Amintiri şi alte consideraţii

          Despre Gelu nu am mai povestit de foarte multă vreme, nimănui. Student de meserie, dar nicidecum colecţionar de diplome. Copil de cioban, cel mai realizat om din neamul lui de oameni simpli având în vedere că era om cu şcoală – sau de şcoală. Studia Politehnica şi, ca să fie sigur că înţelege ceva, repetase primul an. Doar o dată. Al doilea an l-a aprofundat mai serios, aplecându-se asupra aceloraşi materii vreme de trei ani. Când l-am cunoscut eu încerca pentru a doua oară să fie mândru cursant în anul patru. Fără să dau dovadă de răutate, trebuie să mărturisesc că Gelu îşi trăda fără eforturi originile – nu numai din punct de vedere intelectual, ci şi fizic. Am apreciat la el, însă, chiar foarte mult, faptul că pe alocuri dădea impresia unui om perfect aşezat, care îşi cunoaşte foarte bine limitele. Nu se mai supăra când i se spunea că este student de meserie. Se supăra doar când i se zicea: “Gelule, prost mai eşti”! Atunci se înroşea până în vârful urechilor, clipea des şi, după câteva secunde în care asimila şocul, răspundea: “Bă, da’ nu puteai să o spui şi tu mai elegant”?!

          Nu ştiu ce s-a ales de el, ştiu doar că cel puţin pentru încă o vreme a profesat ca student în anul trei, ultima veste despre el fiind aceea că reuşise să treacă în patru. Era o vreme în care admiterile la facultate erau admiteri, şi la fel de adevărat este şi faptul că acela care era declarat admis într-o instituţie de învăţământ superior nu era considerat, implicit, absolvent. Contrar vreunei aparenţe, care fie între noi vorba este doar aparenţă, nu intenţionez să mă lansez în vreo critică a sistemului social-educaţional în care trăim – doar îmi amintesc cu zâmbet larg de Gelu, cel care avea, din spusele celor care îl cunoşteau, două profesii: student, respectiv copil de cioban. Şi cum spunea şi el, cu glasul lui gros, batând în masă cu degetele butucănoase ale palmelor cărora eu, personal, preferam să le spun cazmale: “Bă, păi ce credeţi, că eu, copil de cioban, nu îmi pot cumpăra diploma?! Că vă cumpără tata pe toţi, dacă vrea! Dar mie nu îmi trebuie diploma lor aşa, îmi trebuie să mă lupt pentru ea, ca să îl fac mândru de mine”! Trebuie să recunoaşteţi, frumos spus, şi deopotrivă lăudabil! Şi lăudabil, poate, este şi faptul că angajatorul-sponsor al lui Gelu era mândru de el pentru că era student, absolvirea fiind, în realitate, o condiţie nu numai deloc obligatorie, ci de-a dreptul neesenţială. Şi îmi mai amintesc râzând că Gelu, probabil în virtutea unui strop de inteligenţă brută, populară, le răspundea acelor foşti colegi (ajunşi ingineri) pe care nu îi respecta prea mult: “Bă, oi fi eu prost, da’ tu eşti prost cu diplomă”.

        Să îmi mai amintesc de ceva. Într-o noapte, o noapte obositoare, petrecută undeva într-o crâşmă în faţa unor prieteni şi a mai multor pahare, pornind cu toţii legănat înspre casă, observ, pe geamul unei alte crâşme, un anunţ: “Angajăm barman”. A fost o vreme în care mi-aş fi dorit să fiu de cealaltă parte a barului – nu pentru a îmi câştiga traiul, ci o oarecare experienţă în ceea ce priveşte anumite tipologii umane. Aşa am impresia, că barmanul, fără să studieze, îşi însuşeşte anumite noţiuni de psihologie şi, mai ales, are acces la poveşti nenumărate. Ca atare, clătinându-mă, mă prezint în faţa angajatorului pentru un interviu preliminar. “Ce pregătire aveţi”? mă întreabă. Fără să fac paradă că ar putea avea în spatele barului personal cu facultatea absolvită, îi răspund. Se scarpină în cap şi mă întreabă: “Aţi mai studiat şi altceva”? “Da”, răspund, şi îi mai amintesc cele câteva diplome pe care s-a aşternut praful. După ce închei mă priveşte atent, gândindu-se că sunt pus pe glume. “Altceva”? I-am mărturisit că nu, nu avusesem timpul fizic pentru alte studii care, eventual, să îmi aducă vreo calificare pe care nu mi-o doream. Îmi întinde mâna, o strânge bărbăteşte şi îmi spune sincer: “Îmi pare rău, nu sunteţi suficient de calificat”. De câte ori îmi amintesc, râd cu poftă, mai ales încercând să îmi închipui cum arătam cu stupefacţia întipărită pe chip, spunându-mi în gând: “La dracu’ mi-am luat toate diplomele alea?! că nici barman nu pot să fiu”. Cine vrea să râdă, să râdă, eu nu mă mai supăr, cu atât mai mult cu cât râd eu însumi…

          Într-o seară, discutând cu cineva, începuserăm să facem o listă cu atributele care caracterizează fiinţa umană – instinctualitatea, raţiunea, teama… Adaptabilitatea. Adaptabilitatea este, de multe ori, cea mai importantă calitate de care beneficiem. Dinozaurii nu au avut puterea să se adapteze schimbărilor climaterice şi au dispărut. Omul, în schimb, are puterea de a se integra – adevărat, mai greu sau mai uşor – ipostazelor în care îl aşază viaţa şi are mereu puterea să o ia de la zero în baza singurei calificări care, la un anumit moment, contează cu adevărat: “fiinţă adaptabilă”.

Dezumanizarea umanităţii

          Se poate spune că limbajul s-a născut în urma unei legături oarecum întâmplătoare între un sentiment şi un sunet corespunzător, datorită unei anumite intonaţii a vocii asociate respectivului sentiment. Scrisul, în schimb, este mult mai tânăr decât limbajul, având în vedere că are o vârstă de doar 30.000 de ani. Adevărat, de-a lungul timpului, scrierea a străbătut, succesiv, stadiul pictogramelor preistorice, al ideogramelor chinezeşti şi egiptene, ajungând, într-un final, la alfabetul silabic al fenicienilor.

          Nu mai departe de câteva zile citeam pe undeva că americanii renunţă la scrisul de mână. “Timpul alocat scrisului de mână ar putea fi utilizat în mod mai productiv”, aşa ar suna, se pare, opinia unui psiholog american. Este suficient, pentru un copil de unsprezece ani, “să demonstreze o stăpânire suficientă a tastelor, pentru a tasta cel puţin trei pagini într-o singură sesiune”. Probabil se impune să strigăm “Scrisul e mort! Trăiască scrisul!”. De fapt, tastatul…

          Există oameni care deja îmi atribuie titlul (şi statutul) de scriitor, dar ipotetica, eventuala moarte a scrisului nu mă înspăimântă. Încep să mă tem, însă… să mă întreb cu strângere de inimă încotro ne îndreptăm. Pentru că, din ce în ce mai des, umanitatea dă semne de dezumanizare.

Absolutisme (IV)

Intoleranţa ar putea fi doar un alt mod prin care fiecare om poate arăta că se teme de greşeală. O singură idee, o singură credinţa, un singur ţel nu pot decât să întărească pe acela pe care îl posedă – pentru că fanaticul nu îşi posedă concepţia, ci este posedat de aceasta – oţelindu-i voinţa de a rămâne ancorat în lumea pentru care el însuşi a fost creat.

Intoleranţa nu suportă nuanţe şi nu este fundamentată decât pe o singură culoare. Negru. Acel negru asemănător abisului din care raţiunile adormite dau naştere monştrilor devoratori de umanitate. Privind în adâncurile istoriei nimeni nu poate să conteste că una din trăsăturile fundamentale ale omenirii este intoleranţa. Chiar dacă, în mod ciudat, aceasta ne despoaie de orice formă de omenie…

Reflecții

          Cândva omul era considerat măsura tuturor lucrurilor. Dar astăzi trăim fără măsură, fără valoare, chiar fără regretul că nu mai suntem ce am fost. Probabil că încă omul nu este cel mai crud dintre viețuitoare, dar cruzimea sa este, cu certitudine, cea mai înfiorătoare.

          Omul s-a pierdut undeva pe drum, în niște neguri ale unor vremuri uitate, și nici măcar nu mai are interesul să se întoarcă, să se caute, să se regăsească. Dacă ar putea cineva să vadă privirea unui pui de om, a unui pui de om de acum sute de ani… Eu cred că ar fi fost o privire limpede care ar fi căpătat pe parcurs tărie. Și apoi, și-ar fi adăugat, doar pentru unele, pentru anumite momente, doza de cruzime necesară supraviețuirii.

          Puiul omului de astăzi, însă, capătă grotescul de la vârste fragede, iar ochii îi răspândesc îngrozitorul spectru al cruzimii din aproape primele momente de interacțiune cu cei slabi. Cu ceilalți ca el, dar mai slabi.

          Este trist să realizezi cum stăpânul unei lumi, el însuși fiind etalonul acesteia, o batjocorește, o minează, o subminează, o prăvălește în adâncurile unui întuneric pe care nu îl mai poate sfâșia niciodată. Este trist că omul nu mai este măsura tuturor lucrurilor, poate doar a oricărui lucru, a oricărui lucru mic, insignifiant, lipsit de preț. Este păcat că omul merge înainte fără a mai întoarce capul, fără a își mai aminti decât de cruzimea care îl animă. O cruzime care nu mai poate fi măsurată, nu mai poate fi cântărită și nici nu mai poate să fie uitată.

          Nu este trist că ucidem. Este trist că ucidem cu plăcere. Este trist că ucidem o lume, că ucidem popoare, că ucidem indivizi, suflete, sentimente, dorințe, vise, speranțe… Și măcar dacă ar fi doar așa. Omul a ucis dintotdeauna. Dar parcă niciodată nu s-a ucis, cu mai multă voluptate, pe sine însuși.