La reina no esta muerta, viva la reina!

          La al treilea gol, al lui Torres, sun un prieten. Eu mă declar filogerman, el are sânge nemţesc, o oarecare diferenţă… “Pot să îţí spun două vorbe? Trei, de fapt”… zic. “Bineînţeles”, îmi răspunde. Zic: “Torres. Fernando Torres”. Mi-a închis instantaneu. Are el o problemă cu jucătorul ăsta care parcă de prea multe ori a fost coşmarul Germaniei. Gluma, proastă, de altfel, din punctul lui de vedere, era scoasă din context, dar având în vedere că macaronarii eliminaseră Germania puteau emite pretenţii… dacă nu la titlul european, măcar la o moarte demnă, nu una umilitoare care să mă ridice pe mine pe culmile extazului.

          Vă spun cu mâna pe inimă, Dante sigur nu era italian, şi nici Machiavelli. Sunt sigur că tot ce înseamnă oameni de cultură în Italia au fost corciţi cu alte naţii, pentru că iatalienii, cel puţin din punctul meu de vedere, concurează francezii la titlul de “Cea mai de dispreţuit naţie din Europa”. Potopul de înjurături, de măscării şi de jigniri îl păstrez pentru mine, nu se face ca anumite perechi de ochi mai sensibile să citească asemenea vorbe pe care le-aş pronunţa cu deosebită plăcere…

          Adevărul este că trăim în prezenţa unei statistici ciudate… Germania nu a reuşit să învingă Italia într-un meci oficial, deşi este superioară din toate punctele de vedere. Inclusiv fotbalistic! O statistică despre care nu se poate spune decât că face ca dictonul “cel mai bun să câştige” să pară de-a dreptul mincinos şi lipsit de bun simţ, pentru că orice om cu oarecare doză de inteligenţă ştie că neamţul, dacă îşi pune în cap, e mai bun decât italianul până şi la mâncat paste.

          Dar să lăsăm deoparte tradiţiile şi obiceiurile culinare… Umilirea Italiei este pe atât de meritată pe cât de nemeritate sunt alte lucruri pe care le impune istoria. Vă spuneam, cândva – cu toată afecţiunea mea pentru poporul german – neamţul, de multe ori, mi se pare un copil retard, un spălat pe creier, un autist pe care trebuie să îl iei de mână, să îl aşezi la tribună şi să îl pui să îşi ceară scuze (pentru că este ceea ce este).

          De “cizmă” nu mă interesează, deşi tare am impresia că dacă ar putea, cel puţin pentru ceea ce simt ei în seara asta, ar interzice nu numai Testamente şi alte cărţi care exprimă doctrine politice, i-ar interzice şi pe Goethe, şi pe Heine, şi pe Mann şi, probabil, chiar pe Marquez, uitând, în inepţia lor, că ultimul este columbian, nicidecum spaniol. Dar aşa se întâmplă de obicei, învingătorii fac istoria, iar pierzătorii rămân cu vaga impresie că ar fi fost, cândva, un leagăn al culturii europene. Un leagăn a cărui odraslă a rămas, ca şi până acum, stearpă, lipsită de gust şi de importanţă, un balon umflat prea mult cu pompa, într-atât de mult încât, la un anumit punct, a fost nevoit să explodeze.

          Şi, cum spunea bine Eliade, parcă, prima şi singura carte care ar trebui interzisă este cea care ar conţine cărţile interzise. Pentru că altfel, aşa cum era dezirabil şi previzibil, spaniolii şi-au câştigat lupta. Şi, într-un fel, mă bucur că Invincibila Armada nu s-a dedat la exterminări, pentru că nu am mai fi auzit nimic de ea; poate numai astăzi.

          Şi ce dacă nu se potriveşte?! Nu îmi pasă!

Mândrie

Mândria nu poate fi decât caracteristica sufletelor puternice. A acelor suflete într-atât de tari încât să dea la o parte vălul care le interzice vederea şi să privească. Să privească adânc, departe, până când ajung să cunoască. Să cunoască ceea ce le înconjoară, dar mai ales să se cunoască pe sine.

În oglindă smerenia nu poate fi altfel decât ruşinoasă. Pentru că, atunci când privirea o întâlneşte pe aceea a reflexiei nu are altă cale decât să se lase în jos. Umilul nu are nici putere, nici curaj. Doar supunere. Şi mereu acea supunere îi va interzice să îşi oţelească voinţa. Sclavul nu poate şi nu are dreptul să privească în ochii stăpânului, i se permite doar să se prosterneze. O încovoiere izvorâtă din necunoaştere şi din slăbiciune.

Cel slab nu va face altceva decât să treacă, precum o umbră, şi să colcăie ca o viperă în întuneric. Ca o viperă căreia îi este teamă să ridice capul… sau ca una căreia îi lipseşte curajul să muşte, să otrăvească ignoranţa şi să facă loc cunoştinţei.

Omul este măsura tuturor lucrurilor şi are, faţă de sine, datoria să nu îşi plece privirea în faţa nimănui. Dacă vreodată voi ajunge la vreo judecată, ştiindu-mă fără pată faţă de mine, îmi voi privi Judecătorul, cu mândrie, în ochi! Pentru că singurul lucru care mă poate umili este să îmi fie ruşine cu mine; de mine…