De duminică

          Mai sunt multe lucruri pe care să le urăsc la nivel declarativ şi mai mult în joacă. Dar niciunul, absolut niciunul nu se compară cu duminicile. Poate cândva voi spune şi de ce le urăsc; până atunci le las să fie, să curgă cu izul lor sufocant de tămâie şi de credinţă. Deşi, parcă în nicio altă zi Dumnezeu nu este mai mort ca într-o zi de duminică. De azi ne oprim din ură, dar nu şi din orice altceva, cu riscul de suporta pedepse – până şi gânditul era cândva un păcat. Duminică suportabilă!

Anunțuri

Aşteptările

          Cu toate căderile mele, uneori în derizoriu alteori în descurajare şi alte ori în cine ştie ce altceva, cred că sunt un optimist incurabil. Aşa se spune despre cei care întârzie la diverse evenimente, întâlniri şi alte asemenea. M-am vindecat de boală – sau au avut alţii grijă să mă vindece, însă asta este altă poveste – dar tot nu am devenit un Kant în materie de punctualitate. Şi nu mă deranjează nici dacă cineva întârzie în nişte limite normale, pentru că ar fi ciudat ca tocmai cineva care apelează la răbdarea celorlalţi să se arate necruţător în asemenea privinţe. Şi totuşi, urăsc aşteptările. Pentru că, aşa cum spuneam, trebuie să urâm neapărat anumite lucruri, ca să ne putem defini ca personalitate. Nu urăsc să aştept oameni, urăsc să aştept, pur şi simplu. Privind viaţa dintr-un unghi întunecat, se poate admite că ne naştem ca să murim – acel atât de frumos spus de când m-am născut m-am îmbolnăvit de moarte” – şi din acel punct de început aşteptăm. Ne trecem vremea cu câte ceva, cu câte o copilărie, cu câte o adolescenţă, cu câte o bătrâneţe, cu câte o viaţă întreagă în care realizăm mai multe, mai puţine sau nimic, dar în timpul care trece nu facem altceva decât să aşteptăm. Aşa cum la un nivel microscopic aşteptăm, când suntem copii, să devenim adulţi; apoi, ca adulţi tineri aşteptăm succesul într-o carieră, sau din punct de vedere social. Aşteptăm aprecierea celorlalţi care, în funcţie de realizări şi de standarde, poate să vină mai devreme sau mai târziu. Apoi aşteptăm oameni – şi nu îi aşteptăm minute sau chiar zeci de minute, ci luni sau ani. Şi aşteptăm, după ce îi aflăm, să ni se potrivească, să devină ceea ce dorim – ce greşeală! – sau ceea ce avem nevoie. Sau aşteptăm vreme de un an întreg – eu ştiu că o fac! – câteva zile de sărbătoare în care să simţim gustul liniştii şi al fericirii. Aşteptăm vacanţe, sau împliniri de visuri şi idealuri, şi se poate întâmpla să ne punem atât de mult pe aşteptat încât ne trezim bătrâni şi, dacă ne întreabă cineva, habar nu avem să spunem cum a trecut timpul.

          Aşa cum poate să fie multe lucruri, viaţa poate fi definită inclusiv ca permanentă stare de aşteptare – stare sau sală de aşteptare – în care, ca pasageri deloc grăbiţi să ajungă undeva, studiem mersul trenurilor şi trenurile în sine, şi roţi, şi şine, şi cine ştie ce alţi călători. Nu îmi urăsc viaţa, şi nu aş da-o pentru o alta, de asta sunt sigur, pentru că timpul pierdut nu se poate recupera, şi ştiu doar un nebun care s-a lăudat că a pornit în căutarea lui. Cred că ceilalţi nu o vor recunoaşte, sau nu o vor face cu uşurinţă, invocând motive şi motivaţii, dând vina pe vârtejuri şi – ceea ce mie mi se pare hilar de-a dreptul! dau vina pe pierderea timpului invocând tocmai lipsa de timp. Lume ciudată şi nebună, în care mă integrez perfect când îmi fac anumite raţionamente.

          Iar aceluia care, în urma cine ştie cărei cumplite beţii, aşteptând să îi treacă durerea de cap, spunea „lucrurile bune se întâmplă celor care aşteaptă”, eu, personal, din faţa unui pahar sau a unei sticle, i-aş spune să se ducă dracului. Prea aşteptăm o viaţă întreagă, şi nici măcar nu ştim pentru ce, de aceea, dacă ne iubim timpul, ar trebui ca „răbdarea” să nu existe nici măcar ca noţiune. Uneori sunt atât de pornit încât aş alerga, dacă m-ar ţine puterile, în loc să stau să aştept autobuzul. Poate pentru că m-au învăţat alţii să îmi transform viaţa în neaşteptare şi în nerăbdare. Cumva cred că doar în nerăbdare ajungem să ne facem timp pentru toate, şi poate nici atunci. Dar, deşi ni se pare altfel, nimic nu poate aştepta.

Ignoranţa

          Spune o snoavă că, atunci când Moromete ar fi văzut girafa, ar fi spus: „aşa ceva nu există”. Şi mărturisesc că la propriu nu, dar de multe ori m-am tras atât de mult de urechi pentru că am adoptat în câteva rânduri asemenea atitudine, încât tare mi-e teamă că aş fi putut deveni măgar. Am făcut-o – dacă tot suntem la Săptămâna Urii – pentru că, în multe momente, prea mândru de mine, am lăsat să mă cuprindă autosuficienţa. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, am învăţat, pe calea grea, adevărat, că autosuficienţa duce, nici mai mult nici mai puţin, la ignoranţă. Ca să mă folosesc de un exemplu relativ concret, m-a întrebat cineva ce scriitori moderni, aşa, din 2010 încoace, îmi plac. Departe de mine gândul de a spune că niciunul nu e bun înafară de mine, dimpotrivă; m-am simţit prost pentru că neplăcându-mi niciunul din câţi am citit am renunţat să mai aprofundez. Ignoranţă cumplită şi cu atât mai mult nescuzabilă mie. Spuneam că mă urăsc inclusiv pe mine în dese momente pentru că nu reuşesc să mă dezbar în totalitate de anumite obiceiuri proaste. Unul dintre aceste obiceiuri este ignoranţa. Şi, mai mult, ca unul care nu vede bârna din propriul ochi de paiul altuia, tocmai în ignoranţa mea îmi permit să o condamn pe a altora. Condamnabil, ştiu, şi de urât – dublu, pentru că eu mă urăsc pentru aşa ceva, şi le dau dreptate celor care mă urăsc pentru jignirile pe care le pot aduce prin diverse consideraţii.

Pe de altă parte, primul pas pentru vindecare unei boli este acceptarea ei de către bolnav, deci sunt pe drumul cel bun. Sunt oricând gata să îmi fac mea culpa, îmi pun şi cenuşă în cap, doar pentru a putea spune că, înainte de a îi arăta cu degetul pe alţii, mă arăt pe mine. Şi totuşi, ignoranţa este unul din lucrurile pe care le voi urî de moarte, tocmai pentru că se spune bine, nu e ruşine să te naşti prost, ruşine este să mori prost. Dar astea, probabil, majoritatea dintre cei care îşi vor aşterne aceste rânduri sub ochi, le va considera discuţii de bere, lipsite de substanţă.

În virtutea ignoranţei, a dreptului la demnitate pe care îl conferă anumite convenienţe umane, ajunşi într-un punct în care suntem mulţumiţi de noi, renunţăm să mai creştem. Ştiţi cum era vorba unei alte snoave, creştea Făt Frumos într-un an cât alţii în zece, şi la zece ani arăta ca de o sută”. Se mai spune, totuşi, că rudele nu ni le alegem, prietenii da. Şi, fiind de părere că fiecare om care îmi iese în cale mă învaţă ceva, de multe ori mi s-a întâmplat să îmi apropii oameni din rândurile celor de la care pot învăţa, indiferent ce, nu dintre aceia pe care să îi învăţ eu. Am mai spus-o şi o voi susţine mereu, eu nu sunt crescător de oameni, eu trebuie să învăţ de la ei. Şi sub nicio formă nu o spun cu falsitate, o spun pentru că sunt conştient că mereu am de învăţat.

Se poate confunda ignoranţa cu prostia? De multe ori da. De multe ori, tocmai oamenii inteligenţi devin mai ignoranţi decât cei mai puţin dotaţi din acest punct de vedere. Iar acolo unde este multă inteligenţă cu siguranţă este şi multă prostie. Pe de altă parte, eu cred că setea de cunoaştere nu vine din inteligenţa nativă, ci din dorinţa dezvoltată, cultivată, de a şti mai multe.

Am afirmat acum multă vreme, într-o noapte nereuşită, că măsura unei societăţi este dată de valoarea intelectualităţii ei. Or, cum societatea românească este plină de absolvenţi de facultate pe care în susţinerea concepţiilor nu i-ar bate nici Jean Claude VanDamme dar îi bate limba română, eu m-am hotărât să urăsc ignoranţa. Ca să nu îmi mai amintesc o altă poveste de bere care îmi face prietenii să râdă cu lacrimi. Se făcea, nu ştiu cum naiba, la un pahar!, să cunosc o domnişoară care, neascunzând prea multă vreme faptul că îi eram simpatic, a încercat să braveze. Printre concepţiile ei solide despre viaţă, despre umanitate şi despre dreptul ei de a umbla prin mall-uri, a declarat, sus şi tare, că din liceu – şi trecuse ceva vreme! – nu a mai citit nicio carte şi nici nu o va mai face vreodată. Apoi, privindu-mă languros, mai dulce ca mierea, m-a întrebat cu ce mă ocup. Nu, nu vreţi să vă imaginaţi stupoarea cu care a fost primit răspunsul, anume că nu sunt bancher, doar scriitor, unul mereu în nevoie de vreo sinecură sau sponsorizare. Adio noapte frumoasă! Poate să fie un blestem al omului şi al vremurilor, dar tot o urăsc pe ea, ignoranţa, nu pentru că ucide momente, ci spirite!

Despărţiri

          Ceea ce mi se pare ciudat este că, storcându-mi creierii şi scotocind în mine, aproape am ajuns la concluzia că o Săptămână a Urii nu ar fi suficientă, nu ar putea cuprinde toate lucrurile pe care le urăsc. Deşi – la fel de ciudat – unele lucruri la care m-am gândit, fără să le pun încă pe hârtie, ajung să conveargă, să se întrepătrundă şi să devină mici secţiuni de ură care ar consuma doar timpul, fără să îşi aibă rostul. Aş fi fost tentat să îmi dezlănţui ura împotriva manelei dar, privind-o ca pe un mod de deconectare al cimpanzeului de la grijile vieţii, îmi dau seama că aş părea exagerat şi aş deveni preţios. Şi preţiozitatea o urăsc, dar nu mă voi lega de ea pentru că „Hommo sum!” şi cu siguranţă am şi eu bubele mele în cap, pe care nu mi-ar plăcea să le zgândăre alţii.

         Totuşi, ceea ce urăsc cu neîmpăcare şi la un nivel de idealism naiv le-aş vrea dispărute sunt despărţirile. Am fost învăţat să salut, la venire şi la plecare, dar un anumit tip de rămas bun”, acela care nu mai lasă loc pentru nimic în faţă, eu nu prea ştiu să îmi iau. Cred că de aceea în destule rânduri am stat mereu pe loc, mimând aşteptarea, până când mi-a fost rostit mie. În alt rând, deşi nu mi-am dorit, a trebuit să îmi iau rămas bun deşi nu mai aveam de la cine. Cum altfel să ne împăcăm cu noi dacă nu ne închidem capitolele vieţii?! Şi chiar dacă unele împăcări sunt mai grele decât altele, ele intervin, cred, în baza unei despărţiri dorite, căutate, sau impuse. Impuse de oameni sau de legi pe care nu le înţelegem.

         Într-un proiect viitor hotărâsem să merg pe un fir de idee: ne naştem singuri şi murim singuri. Şi totuşi, dacă invocăm atât de mult singurătatea aceasta, de ce nu trăim singuri?! Poate pentru că o asemenea concepţie nu este decât un paliativ raţional care să atenueze durerile despărţirilor. În definitiv, ele nu apar decât pentru că trăim sau pentru că murim, pentru că trebuie să ne trezim la un anumit moment singuri şi să ne minţim. Transpunând şi amestecând puţin planurile şi domeniile, singurătatea nu este decât o „restitutio in integrumpe care Dumnezeu o acordă omului singur. „Doamne, redă-mi singurătatea în care m-am născut”! mă văd clamând în nopţi goale lovite de nebunie. Probabil a îţi cere singurătatea este o nebunie la fel de mare cu aceea de a crede în Dumnezeu. E o părere; deşi, tocmai în baza acestui fir pe care îmi construiesc raţionamentul, realizez cât de mult urăsc despărţirile. Eu nici de Dumnezeu nu m-aş despărţi, ar rămâne mai puţine lucruri de care să mă plâng şi de care să râd. Cu atât mai mult m-aş ţine cu dinţii de clipele în care nu mă despart de nimeni şi de nimic, în care oamenii pe care îi vreau sunt lângă mine, ca într-o utopie, ca într-un mic orăşel oniric caracterizat de fericire şi de iubire.

       Cu sau fără iubire, despărţirile ne sunt mai puternice decât voinţa şi, din păcate, chiar dacă alţii nu pot vedea cu ochiul liber, unele înfrângeri prea ne schilodesc. Dar, poate, ne binecuvântează cu ură.

Alcoolice

        Ca mărturisire ironică şi mincinoasă, trebuie spus că îmi vine greu să continui Săptămâna Urii. Cea asupra versului alb – exprimată, cea îndreptată în anumite momente înspre mine – exprimată. Într-o noapte lipsită de inspiraţie dar susţinută de o sticlă de vin mi-am izbit brusc fruntea cu palma – dar tare! „Cum dracu’ să uit aşa ceva”?! Ţuica! Nu ştiu dacă nu cumva este mai potrivită pentru săptămâna dezgustului, dar un loc aparte îşi găseşte şi în Săptămâna Urii. Am urât-o în ziua următoare primei mele beatificări(sunt scriitor, doar nu o să spun m-am îmbătat ca porcu’ ”!) cu produsul sus-numit. Nu ştiu de alţii, dar eu cam strâmb din nas la respectiva băutură, poate şi pentru că nu am vrut să învăţ din experienţele altora – sau din durerile lor de cap, le-am preferat pe ale mele.

          Bună-mea ca bună-mea, că bănuia ce poamă are la casă, dar mama! Până pe la douăzeci şi cinci de ani, dacă îi spunea cineva că m-am apucat de băut ar fi fost dat afară şi numit canalie mincinoasă. Cred că din cauză că pe vremuri ştiam să disimulez, păream complet nevinovat şi nu preţuiam ca acum adevărul. Bineînţeles, nici acum nu recunosc faţă de ea ce le spun celor de care prind drag: Bem o bere, o ţuică, orice, şi benzină, dacă trebuie”! Dar să revenim la ură, nu la lucruri plăcute. Nu demult, la o întâlnire cu nişte oameni din trecutul meu îndepărtat, mi s-a amintit cum strâmbam din nas întrebându-i cum pot să bea o băutură atât de dezgustătoare ca berea. Ciudat – nu mi-a plăcut niciodată, nici acum, dar fără ea mi se pare că viaţa ar avea mult mai puţin farmec. Poate nu putem trăi fără să nu declarăm că urâm ceva. Că urâm, că nu ne place, că dispreţuim. Avem nevoie, probabil, să ne diferenţiem de ceilalţi, să ne stabilim propria identitate şi aşa am făcut-o şi eu: eu sunt individul căruia nu îi place berea, dar o bea. Totuşi, ca să nu se uite cineva circumspect la mine, pot spune că nici benzina nu îmi place, şi totuşi, în lipsă de orice altceva, cred că ar merge.

          Să mă întorc la ţuică. O urăsc pentru că, la un Crăciun, considerându-mă poate mai bărbat decât eram, mi-am încercat puterile cu vreo două degete turnate în pahar. Normal, seară specială, cu atât mai mult cu cât – că tot mă întreba cineva – unul din anotimpurile mele preferate este Crăciunul. Bineînţeles, după ce le-am sorbit însetat am cam întrerupt şi colinda, iar la cheful care se dezlănţuia după, în semn de reală preţuire a sărbătorii, eu am ajuns cu multe ceasuri întârziere, aşa mult mă ţinuse răul.

          Sunt oameni care dispreţuiesc alcoolul, cred că sunt şi mai mulţi care dispreţuiesc beţivii. Eu, din anumite puncte de vedere, susţin că alcoolul este lubrifiant social. Cu excepţia ţuicii, pe care, cu ură neîmpăcată, o privesc ca pe o ultimă soluţie, una disperată, pe drumurile prea uscate ale vreunei nopţi cumplite.

Ca un fel de joacă, cum altfel!

          Pentru că timpul se arată uneori blând cu mine, şi darnic, şi inspirat de o re-citire în curs – pentru că, indiferent dacă avem timp sau nu, sunt cărţi pe care, periodic, trebuie să le recitim – mi-am propus să mă joc de-a ura. Poate pentru că timpul este blând, cum spuneam, nu vor fi două minute, ci o săptămână. Poate pentru că încerc să mă detaşez cât de mult de un asemenea sentiment, Săptămâna Urii s-ar putea să aibă câteva zile lipsă. Dar fiecare om are defectele lui, ale mele de ce nu ar fi scuzabile?!

          Am început-o deja, cu o opinie versificată asupra versului alb. Nu îl înţeleg, nu îl apreciez şi, într-un puseu de manifestare a urii, voi spune că pentru mine poezia în vers alb nu există; de fapt, nu este poezie. Dar toţi avem dreptul de a crede ceva şi de a ne exprima opinia, ceea ce fac şi eu, uneori mai mult, alteori mai puţin deranjant.

         Posibil să fie o reticenţă a mea la schimbare. Posibil să fie o „îndoctrinare” de care nu mă mai pot dezlipi, sau de care nici nu concep să mă dezlipesc. Posibil să fie cave din mine – poate o spaimă. Pentru că, aşa cum am convenit eu cu mine, ura derivă din spaimă – şi cine ştie ce spaime oi mai avea şi eu, mai mult sau mai puţin conştiente, pe care nu ar reuşi să mi le vindece nici cel mai priceput dintre psihologi, psihanalişti sau psihiatri.

         Spuneam cuiva, cândva, mai demult, că de multe ori am impresia că ura ne poate fi motor principal. Ne goleşte de multe lucruri caracteristice fiinţei umane, dar ne poate umple de determinare. Ne răpeşte liniştea şi ne epuizează, pe de altă parte, este un motiv mai bun ca altele care să ne dicteze acţiunile.

          O persoană mult prea dragă mie, care mă împingea mereu să devin mai bun, îmi certa intoleranţele şi îmi privea cu regret exploziile exagerate. Din dorinţa de a fi privit cu zâmbet mulţumit am deprins mai întâi autocenzura; apoi, în timp, devenind într-adevăr mai bun, am devenit totodată mai tolerant. Şi am simţit cum ura din mine începe să scadă până la cotele minime. Pornirile umane nu ni le putem controla, dar le putem gestiona. Iar oamenii, oricât de nesupuşi schimbării sunt crezuţi de unii, eu cred că pot dovedi contrariul tocmai folosindu-se de posibilitatea de a evolua.

           Sunt mulţi oameni cărora probabil ar trebui să le mulţumesc, nu pentru că m-ar fi ajutat să evoluez ci pentru că mi-au oferit experienţele pe care m-am căţărat către ceva ce eu consider a fi „mai bun” decât ceea ce eram. Deşi, mărturisesc, tocmai pentru că autosuficienţa ar fi o crimă îndreptată împotriva mea, îmi aloc timpul necesar pentru a mă urî pe mine – singurul dintre muritori pentru care nutresc un asemenea sentiment. Apoi, când furtuna trece, privindu-mă, recunoscându-mă, iertându-mă, mă îndrăgesc şi mai mult, tocmai pentru că mă pot urî. Iar cei care urăsc pot fi îmblânziţi prin iubire.

Ura şi la gară! Sau poate nu; politic

              Pe Adina nu aveţi de unde să o cunoaşteţi. O fată simpatică, minionă, tunsă franţuzeşte. Veselă. Zâmbitoare. O urăsc!

            Amicu’, urăşte şi el… Nu pe Adina, dar urăşte, instinctiv şi profund, cu dăruire. I se încleştează dinţii şi i se injectează ochii dacă privindu-l superior şi absent, adică, mai degrabă părând deloc interesat, mustind de ironie muşcătoare, îi spun doar un cuvânt: “băse”. Nu e o greşeală, nici scăpare – cuvântul nu merită majusculă…

            Mi se pare stupid să văd în jurul meu oameni mai mult sau mai puţin inteligenţi sfâşiind vălul raţiunii şi devenind asemeni animalului, plini de furtuni de pasiune prost canalizată, cu venele de la tâmplă prea mult umflate şi cu inima pulsândă bătând aproape auzit, ca un clopot al vreunei catedrale necesare mântuirii unui neam, înflăcărându-se pe marginea chestiunilor politice. Nu, nu spun că frâiele unei ţări, puse cândva în nişte mâini, nu ar trebui să ne mai pasioneze sau să ne mai intereseze. Dimpotrivă… Dar nu aici, nu în România.

            Se poate spune despre băse orice. Că e chior, că e chel, că e manelist (nu primea el degeaba dedicaţii muzicale de la un anumit post de televiziune), ca e matelot, că e beţiv, că e curvar… Nu. Curvar nu e, el nu are gusturi la femei. Deşănţarea cu o femeie culeasă în vreun club de fiţe şi aceea cu una care nu ar face faţă concurenţei nici măcar pe centura Bucureştiului, nu este decât o întărire a spuselor mele – băse nu are gusturi la femei. Şi nu e doar atât, se mai pot spune multe, şi nenumărate, şi la fel de bine, cât mai multe potopuri de înjurături pentru că individul le merită cu prisosinţă. Dar mai este un lucru de spus despre el, unul singur care, privit de pe o anume falie a raţiunii, nu poate decât să stârnească un sâmbure de admiraţie. Este un supravieţuitor. Se vede că e matelot, ştie perfect ce să facă în timpul furtunilor!

            Totuşi! Nu ştiu exact cât de supravieţuitor este băse în esenţa sa şi cât de mult a fost ajutat, de data aceasta, să supravieţuiască. Într-un fel sau altul, românii l-au ajutat, chiar dacă suntem cu toţii atât de sătui de el încât, în secret, în fiecare noapte ne creăm planuri de emigrare, aşa cum un deţinut visează să îşi scormonească zidurile celulei înspre libertate. Să nu fiu înţeles greşit, sunt orice doriţi, nu băsist. Nu am boicotat referendumul pentru că nu am vrut să îl ajut să supravieţuiască lamentabil, dar am votat conform conştiinţei mele. Nu cu băse, ci împotriva caţavencilor care cu calupuri de dinamită legate de veste au atentat la pseudo-democraţia românească – aceea căreia, culmea! tot ei, atentatorii, îi sunt părinţi. Problema cu aceşti părinţi, este că, deşi a trecut timpul peste ei, au rămas aceiaşi, doar şi-au mai schimbat, pe ici pe colo, măştile, pentru a fi mai greu de recunoscut de ochii orbiţi. Şi chiar dacă greşesc eu şi măştile nu sunt nici măşti nici marionete, şi cu adevărat s-a schimbat ceva, dacă mă întrebaţi pe mine, principiile le-au rămas aceleaşi, la fel de sterile, de sterpe, de lipsite de viziune, doar înceţoşate de eternă foame.

            Clasa politică românească nu merită nu înflăcărări, nici măcar priviri neruşinate şi deocheate, ca acelea pe care un îndrăzneţ le poate arunca unei dame prea de consumaţie. Cât despre încredere, eu am mai mare încredere că înainte de a sfârşi de scris aceste rânduri mă va cuprinde mâna rece a morţii decât că politicul, politica şi partidele din România sunt ceea ce ar trebui să fie.

            Ura, dacă aş fi întrebat, derivă din teamă. Din teamă nedefinită, de obicei, şi din suferirea unei nedreptăţi. Combinate, nedreptatea şi teama de încă una, neîncrederea în echitate şi orgoliul călcat în picioare de actul săvârşitor de nedreptate, precum poate şi alţi factori, generează vibraţia, nasc ura – ura ca reverberaţie a sufletului şi a individului, din toate profunzimile sale. De aceea pot da dreptate celor care îl urăsc pe băse cu patimă, dar nu îi pot înţelege. Sau, dacă ar fi să înţeleg, aş face-o doar spunându-mi că ei simt nevoia să urască, şi dacă pe băse nu l-ar fi chemat cum îl cheamă, cu siguranţă l-ar fi chemat altfel. Sufletul, aşa cum are disponibilitate la iubire, are şi disponibilitate la ură.

            Eu nu sunt ca Amicu’, nu îl urăsc pe băse, îl dispreţuiesc aşa cum dispreţuiesc tot ce ţine de românismul politic, de partide, de aceşti “toţi o apă şi-un pământ” angrenaţi în mecanismul ros de cancer al politicii. În schimb, o urăsc pe Adina. A fost o vreme în care într-un grup de prieteni mi se spunea “Prinţesa”. După apariţia Adinei…! Acum, dacă cineva din respectivul grup spune “am vorbit cu Prinţesa”, toţi ceilalţi întreabă: “cu care din ele”? Şi aşa devenim, treptat treptat, „toţi o apă şi-un pământ”, personalizaţi prin depersonalizare…

            Spuneam, ura este generată de o nedreptate suferită, sau de o teamă, una mai mult nedefinită decât definită. Dar oare nu cumva ura care ne animă, tocmai ea, le permite celor pe care îi urâm să supravieţuiască? Nu ştiu dacă se merită să îmi pierd vremea căutând răspunsul – a supravieţuit băse pentru că este un supravieţuitor, sau a făcut-o tocmai ca efect al urii pe care o simţim cu toţii faţă de ceea ce reprezintă ticăloşia? Care dintre ele, dintre ticăloşii? Ambele, pentru că adevăr nu mai există de mult în niciuna dintre cele două tabere combatante, şi cu atât mai puţin dreptate. Şi totuşi, necenzurându-mi o opinie personală, pesediştii nu mă puteau cuceri decât dacă îl citeau pe Nietzsche. Nu l-au citit, n-au auzit de el, deşi, la vârf, i-au plagiat “Voinţa de putere”!