Am inorogii mei

Spune lumea c-ai fi un inorog
Care urcă spre cer pe pante abrupte
Cu potcoavele rupte.

Mă mai întreabă vreunul „eşti bine?”
Îl privesc de departe şi-i spun „Sunt în mine
Căutând în zări inorogi”.

E bine că-s eu cerşind de la zări inorogi
Sub ceruri de ploaie golite
Cu raiuri în care n-ai cui să te rogi
Şi pleoape închise de lacrimi zdrelite.

Cu tine

Cu tine am învăţat să zbor printre nori
Şi să mă minunez de stele, de cer şi de lună,
Să îmi petrec nopţi întregi visând la comori
Să mă transform din om simplu în strună.

Cu tine am învăţat să fac desene abstracte –
De exemplu, uite, copacii cu rădăcină de Timp
M-am obişnuit să-i arăt sub formă de pagini de carte
La fel cum îţi pot sânul desena drept Olimp.

Cu tine mi-e lumea pe umeri mai puţin grea
Pe străzi neumblate Singurătatea-mi cerşeşte un leu
Bătrână şi şchioapă, uitată, cu ocheada ei rea
Îmi pare-un sărman exponat scăpat din muzeu.

Cu tine am învăţat să uit şi să iert
Şi-nfometat cu fluturi să-mi umplu stomacul
Numai cu cerul din când în când mă mai cert,
Cu preciste, cu sfinţii toţi, dar mai ales cu Babacul

Că prea se predică mult că sus în văzduhuri la ei
În cufăr e prinsă captivă chiar Doamna cu coasă
Că-s pârâiaşe limpezi şi pajişti zburdate de miei –
De fapt orice lume-n care nu eşti e doar caraghioasă.

Mai ales toamna

Mă simt, mai ales toamna, un nebun epocal!
Purtând capul în traistă şi lancea în mână,
Călărind răzvrătit pe-o mârţoagă bătrână
Ce-aduce mai mult, cică, a semn zodiacal,

M-apuc să-mi caut noaptea tot soiul de lupte
Fălindu-mă că nu am pierdut vreuna
Ba chiar mai mult, am biruit întruna,
Chiar şi când mă trezeam cu aripile rupte –

Se întâmpla, rareori, să alunec din sfere
Şi rădăcini să prind adânc pe pământ
Ca şi cum aş fi făcut nu ştiu cui legământ
Că plec înspre stele doar în croaziere.

Dar n-am uitat să-mi caut niciodată în zări
Cu ochiul aprins, stârnit de furtună,
O luptă pe cinste, o moarte nebună
Croind peste tot poveşti, nu spinări.

Aşa mă simt toamna, în loc de pale de mori
Mă înfrunt cu idei şi cuvinte şi vise
Uitând de-ale verii plăceri interzise
Pe podul spre iarnă prea cuprins de fiori.

O.P.T.

          Notă: prezenta poemă nu va apărea în niciun volum al subsemnatului. Nefiind adeptul pornografiei, o accept doar ca joacă, nu ca operă literară.

Trezindu-mă singur într-un miez de noapte
Am început să visez la iubire şi şoapte
Simţindu-mă uitat şi neînţeles
Pe tot drumul vieţii un simplu eres.

M-am tot gândit întruna la viaţa mea
La toată ratarea, la ce-am făcut din ea,
La toată aşteptarea, la tot drumul meu
Simţindu-mă de toate prea apăsat, prea greu.

Cu fremătare sumbră… ba nu, cu nerăbdare
Jurându-mi pentru-o clipă cerească încântare
Mi te-am cerut cum nimeni nu mi s-a dat vreodată
Golindu-te în grabă – de haine nepătată

Şi te-am privit aievea, înnebunit de dor
Spunându-mi că vreodată dacă va fi să mor,
Pe toată a ta fiinţă, pe trupul tău întreg
Chiar de va fi prin asta viaţa să-mi reneg

Îmi voi lăsa stigmatul, amprenta şi dorinţa
Chiar şi când lumea-ntreagă-mi va râde neputinţa
De a te strânge-n braţe, de-a te simţi a mea
Stăpână pe tot gându-mi, uitând de catifea

Uitându-ţi de bumbacuri, uitându-ţi de dantele
Să te simţi doar goală în braţele mele
Cu sfârcuri de glonţ străpungându-mi tot pieptul
Să mă simt o dată Nebun, nu Înţeleptul.

Şi uitând de mine să mi te ofer toată
Cu suflet, cu carne – pasiune adăpată
De trupu-ţi, de geamăt, de ce-a rămas vis
De oricare gest ce ne-a rămas nescris

De orice-mbrăţişare, de orice sărut
De-orice sclipire în noaptea de temut
În care orice-am face şi orice am vrea
Cu toată aşteptarea vei deveni a mea.

Apoi, nebun de-a dreptul de a ta magie,
Cătându-mi liberarea sub carnea ta vie
Voi scrie-nfierbântat în versuri geniale
Nu despre nemurire ci odă pizdei tale.

 

(Joacă) De decembrie

Să-ţi fie noaptea asta anotimp
Şi-n sufletu-ţi adânc să strângi
Cadouri date peste timp;
Să nu oftezi şi să nu plângi.

Să vii cu mine în visare
Sub cerul roditor de stele,
Să ne lăsăm purtaţi în zare
Departe de gânduri rele.

Să fii a mea ca niciodată –
Iubire scrisă-n infinit –
Sub norii vălătuci de vată
Să-mi fii la piept vis împlinit.

Şi mâna-ncremenită-n mângâiere
Pe-a ta s-o laşi caldă s-o prindă,
Să devenim din vifor de tăcere
Decembrie gata să se-aprindă.

Foame nocturnă

În fiecare noapte, în visare,
Din sânul tău îţi cer să mă hrănesc,
Să îmi ajungi în piept ca născătoare
Şi să mă-mpaci, aşa cum e firesc,

Cu dumnezei, cu îngeri şi cu draci,
Care sub spectrul nopţii care vine
Mă fac să îmi doresc să te dezbraci,
Să stingi tot focul ce mistuie în mine.

Dă-mi sân rotund sub gura mea flămândă,
Dă-mi pielea de mătase, sidefie, fină,
Sub buze lasă-ţi sfârcul să se-ascundă
Şi beznele din cer le fă lumină.

Dă-mi respiraţia moale şi sufletul din piept
Hrăneşte-mă din tine în neştire –
În fiecare noapte sânul ţi-l aştept
Să sorb din el nu lapte, ci iubire.

Contra vers

Să scriu în vers alb, îmi zicea cineva
Îndreptăţit la părere de-a dreptul,
Adânc impresionat de zbaterea mea
Şi în măsură să îmi sfâşie pieptul.

Să scriu în vers alb, îmi şoptesc în ureche,
Să-mi strălucească drumul sub picioare –
Doar eu, nebunul, apucatul de streche,
Susţin sus şi tare: rima nu moare!

Să scriu în vers alb, aşa-mi cer poeţii,
Poetese mă-ndeamnă, cu zâmbet vulgar,
Cu alb să sparg uşa celebrităţii
Şi versului clasic să îi spun „au revoir”.

„Să uiţi  forma fixă, să ieşi din canoane!
Scrie vers alb, în timp n-o să mai doară,
Sacrifică rima, n-o ţine-n icoane!
Poema-i femeie, de unde fecioară?!”