Dilemă. Alta.

          Mă mai uit în jur, din când în când, cu neplăcere. La oameni. La clădiri. La locuri. Îmi spun că totul se schimbă, vizibil. De lupă nu mai are nevoie decât cercetătorul. Ceilalţi, cei care trăiesc, au nevoie, eventual, de ochelari. Am trăit o senzaţie ciudată, de invidie, când îmi spunea cineva că scrisul face parte din viaţă. Fără urmă de frustrare mi-am spus că de prea multă vreme am luat-o pe cărări greşite, pretinzând că viaţa face parte din scris. Şi când m-am oprit din alergare nu m-am mai putut întreba decât dacă viaţa este o scenă sau scena este o viaţă. Concluzia ar putea rămâne la latitudinea fiecăruia, eu încă nu am atins-o.

Frântură de existenţialism

          Când mai reuşim din când în când să ne mai scurgem printre degetele singurătăţii, înţelegem cum timpul ni se scurge şi el printre degete. Şi din cauza asta nu aş mai îndrăzni să mai întreb oamenii de ce anume se tem ei cel mai tare. Mai degrabă i-aş întreba ce îşi doresc cel mai mult. Aşa mă întreb eu pe mine, de cele mai multe ori când gândul şi amintirea încep să îmi urle pe la ferestre. Uneori îmi doresc să nu fi fost eu, alteori mă tem de ce era dacă eram altul.

Somn

          Era o vreme când, jucându-mă de-a scrisul, îmi începeam câte o idee spunând „ce mi se pare mie ciudat pe Pământul ăsta”. După o vreme am început să am senzaţia că eu sunt ciudat şi că Pământul se învârte ca întotdeauna, adică normal. Nimic neschimbat, doar oamenii şi timpurile. Fiecare – şi om şi timp – cu fracturile lui, cu dramele şi cu bucuriile lui. Dacă vreodată m-am aplecat asupra vieţii, indiferent cum, a fost pentru a înţelege natura visului. Şi mă lăudam cu fiecare ocazie că mie nu îmi este frică de moarte. Cum să îţi fie când, dacă viaţa este visul, moartea nu poate fi decât somnul?! (Trăim murind, murim trăind…)

Îndepărtări

          În faţa unui pahar m-am simţit dator să îmi revizuiesc unele atitudini şi să îmi pun ordine în nişte trăiri. M-am confesat puţin şovăielnic: „noroc cu scrisul, pot trăi aproape orice”. Ca şi cum, într-o culme a nebuniei, m-aş fi decis că nu îmi ajunge viaţa mea. „De unde atâta foame?”, mă întrebam. Poate şi din gândul că viaţa fizică, oricum ar fi ea, în cele mai multe privinţe se arată a fi iluzie. Pe când celelalte vieţi… cu ele este o altă poveste. Acolo nu există gust amar, şi dacă există, totul este reversibil. O pagină umplută nesatisfăcător poate deveni oricând imaculată. O viaţă trăită în acelaşi fel, nesatisfăcător, se poate schimba, dar nu se mai ia de la capăt. Timpul, în cazul ei, nu se mai întoarce. Oricât am încerca, de cele mai multe ori se comprimă şi ne devine duşman. Şi ne devine duşman chiar şi când se dilată şi se transformă în distanţă, şi ea, irecuperabilă.

Shhhh

          Mi se mai atrăgea atenţia din când în când, pe vremuri, demult, de către unii binevoitori sfătoşi, şi mi se arătau cu degetul lipsurile de caracter. Ba că aş fi prea visător, ba că aş fi prea leneş, ba că aş fi prea intransigent. În definitiv, dacă m-aş uita în ochii tuturor celor care mi-au trecut prin viaţă şi nu mai fac parte din ea, este clar că am fost omul căruia îi lipsea, dacă nu multe, exact ceea ce le trebuia lor. Totuşi, au fost câţiva care cu chiu cu vai, de voie de nevoie, s-au obişnuit cu mine. Mai ales eu. Şi în anumite momente cred că îmi permit mie însumi să fiu mândru de mine pierzând oameni şi învăţând să mă pregătesc să pierd mereu alţii. Poate asta este viaţa, un şir de pierderi. Să îmi ierte un asemenea gând aceia care aşteaptă cu sufletul la gură vara ca să îşi „trăiască viaţa”. Sunt vieţi şi vieţi, traiuri şi traiuri. Să nu uit; îmi atrăgea atenţia, uneori, Amicu‘, cică eu nu prea obişnuiesc să scriu vara. Cred, într-un fel, că a trăi presupune să te rupi de ceilalţi (nu să te pierzi) şi să taci. Doar să taci.

Variaţii

          Într-o noapte amară, în faţa uni pahar, s-a adus în discuţie subiectul fantasmelor. De ce confundă de multe ori oamenii fantasmele cu fanteziile nu o să înţeleg niciodată. Pot înţelege, însă, fantezia unora de a se trezi într-un menage a trois, mai ales când este vorba de blonde cu sâni plini şi apetisanţi, de brunete cu buze senzuale de pe care să sorbi otrava viciului, de roşcate înflăcărate care să nu facă altceva decât să ducă senzaţia de viaţă la paroxism. Mai neexperimentat într-ale femeilor, am încercat să deschid ochii şi a părut, cred, că îmi calc principiul acela străvechi şi relativ înţelept: „mai bine taci şi laşi impresia că eşti prost decât să vorbeşti şi să înlături orice urmă de îndoială”. Aşa că, spuneam, am îndrăznit să deschid gura şi să amintesc de permanentul meu menage a trois: eu, bineînţeles, Viaţa şi Moartea. De ce s-ar mira cineva de o asemenea fantezie care unora le poate părea perversă?! Viaţa şi Moartea sunt surori gemene, cu singura excepţie că Moartea, în urma cine ştie cărui blestem, a rămas cu faţa desfigurată. Poate de accea mi-a plăcut ca Viaţa să fie cea pe care o privesc în ochi de fiecare dată.

Scurtă disecţie (III)

          Despre femei s-au scris biblioteci întregi şi probabil, dacă unele nu ar fi fost arse, am fi ajuns să pretindem că le putem înţelege – deşi adevărul este că nici măcar ele, femeile, nu se înţeleg. Nedumerirea pe care am mai exprimat-o în alte ocazii este, însă, de ce sunt denumite în anumite forme de exprimare „sexul slab”. Oricât am încercat, nu am reuşit, mărturisesc, să înţeleg o asemenea expresie. Spre exemplu, mă gândesc, Euridice cu siguranţă şi-ar fi asumat statutul de văduvioară şi, chiar dacă nu s-ar mai fi putut muta la Windsor, şi-ar fi trăit cu mai multă sau mai puţină demnitate restul zilelor. Ceea ce, de altfel, este o dovadă de tărie şi de raţionalitate. Cu siguranţă nu s-ar fi dedat nici la pacturi faustiene, nici la întreprinderi care să arunce morala în derizoriu. Orfeu, pe de altă parte, a încălcat legile esenţiale ale moralităţii, considerându-se mai presus de ceilalţi muritori şi arogându-şi dreptul la o a doua şansă, ignorând bunul mers al lucrurilor. Aşa îmi spun, dacă nu ar fi legile bunului simţ, cu toţii am face coadă la poarta Infernului ca să ne recuperăm morţii. Nu o facem, însă, pentru că în baza bunei noastre raţiuni înţelegem că trebuie să păstrăm neatins unul dintre cele mai mari mistere ale vieţii – moartea. Din Împărăţia morţilor se mai găsiseră temerari care să se întoarcă, deşi trebuie spus, nu prea aveau ce căuta acolo. Dar erau vii, nu descifraseră taina trecerii în nefiinţă, pe când Euridice, întâmplându-i-se, întorcându-se sub razele calde ale soarelui ar fi deconspirat misterul şi, cu siguranţă, nu ar fi pus ordine în dileme oferind răspunsuri, ci ar fi aruncat, mai degrabă, lumea în haos.

           Închizând ochii, totuşi, la derapajele de la moralitate ale lui Orfeu, nu putem să nu ne declarăm stupefiaţi de prostia crasă de care dă dovadă. La câţiva paşi fiind de a îşi recupera iubita şi de a reaşeza temeliile lumii, în ciuda înţelegerii făcute pe tărâmul umbrelor, îşi aruncă privirea în spate. De ce?! De teamă să nu se fi pricopsit cu alta?! Întorcându-şi privirea, nu a mai avut ce face decât să vadă umbra Euridicei îndepărtându-se de el, dispărând în tenebrele în care îi era locul. Iar el, Orfeu, ieşind fără speranţă şi singur pe poarta Infernului, nu a mai avut altceva de făcut decât să se prăbuşească în genunchi pradă unei suferinţe cumplite. Ceea ce, de altfel, susţine validitatea zicalei din vechime: „unde nu este cap, vai de picioare”. Citisem cândva de mult despre un alt prost care afirma că dacă i s-ar oferi un punct de sprijin ar răsturna lumea. Şi totuşi, Orfeu nu face altceva decât să îl contrazică şi să demonstreze că oricât ne-am strădui, suntem blestemaţi de divinitate, şi chiar şi când avem parte de tot ajutorul şi de toate circumstanţele favorabile pentru a stabili o nouă ordine în legile universului, reuşim să ne dăm cu stângul în dreptul mai ceva decât componenţii naţionalei de fotbal. „Errare humanum est”, ar spune unii, dar dacă nu ne caracteriza prostia, cu siguranţă noi eram aceia care i-am fi stăpânit pe zei.

Închipuiri

          Într-o noapte m-am hotărât să scriu o scrisoare fără destinatar – sunt oameni cărora le-am scrie oricum, oricând, oricât, fără să avem posibilitatea să ne trimitem scrisorile altfel decât sub formă de gânduri. Trebuia, de altfel, prea îmi tăcusem mie, prea îmi ignorasem umbre care mă aşteptau în colţuri de suflet. Pe când îmi scriam încă gândul, uneori cu litere de amintire, am auzit o voce întrebându-mă: „Mai visezi”? Ştia ea ce ştia, cel mai uşor de înfrânt sunt visătorii. Mi-am oprit vorbele care îmi părea că nu izvorăsc din mine şi am răspuns, aşa cum aş fi făcut în îmbrăţişările unor nopţi mai blânde: „Ce ştii tu”?! Am aşteptat un răspuns care întârzia să vină, picurându-mi în vene senzaţia că, oricât nu aş simţi, mă schimbasem. Adevărat, fusese o vreme în care preţuisem un vis mai mult decât o viaţă, dar pe atunci nu aveam părul alb. „Cel mai uşor de înfrânt sunt visătorii”, îmi şoptea o voce chemătoare, iar eu, cu mâna zbârcită, tremurândă, căutându-mi un punct de sprijin, mi-am închipuit că îmi privesc viaţa în ochi: „Ce mi-ai urât mai mult, fericirea sau suferinţa”? Greşită întrebare! Vieţile urăsc de cele mai multe ori ceea ce le umbreşte – visele.