Îmi propusesem un fel de vacanţă, o activitate de curăţare sau naiba ştie cum i se mai spune. Nu am mai silabisit atâta nici măcar la şcoală şi, mai cumplit, nu m-am citit de atâtea ori, cu atâta spaimă, de nu mai ţin minte când. Cu spaimă, cu oripilare, cu chin, cu nemulţumire, cu satisfacţie, cu bucurie – toate manifestate în mod treptat, pe măsură ce reuşeam să dau formă încă unui proiect de care, în mare parte, se pare că m-am scăpat. Mi-a ieşit, problema este că nu mi-a reuşit partea cu vacanţa. Spun şi eu, cum se laudă alţii, că au început să mă mănânce degetele. Iniţial m-am căutat repede, mi-am privit palmele, degetele, întredegetele – „ce naiba, doar nu m-am pricopsit cu vreo râie!” Apoi, când m-am aşezat în faţa tastaturii mi-am simţit degetele în largul lor. Puţin scrântite, recunosc, dar pare că îşi revin repede. Era să zic din zi în zi – de fapt, din noapte în noapte pare că se descurcă mai bine, chiar dacă după tot chinul lor nu rămâne, uneori, nici măcar o frază. Aici intervine războiul lor cu capul, cu părul pe care încearcă să îl smulgă (în asemenea momente îmi spun că abia aştept să chelesc, ca să nu mai am ce smulge!). Şi intervine şi rolul meu cel împăciuitor, în virtutea căruia promit că va veni şi vremea înţelegerii.
Parcă nu aş refuza o vacanţă, poate chiar una exotică, pe cine ştie ce insulă pustie de prin Caraibe, pe nisipul căreia să mă împiedic de lanţul unui chepeng care acoperă o pivniţă plină cu rom. „Ce vise!” s-ar revolta unii crucindu-se. O mai amân o vreme, tare mi-a fost dor de o proză! Cam aşa este cu scrisul, degetelor le este suficient să visezi.
Nevermore 