Îți amintești cât de impetuoase ne erau visele? Nu ne doream nimic, doar unul pe altul. Ciudat, visele altora s-au îndeplinit, deși mie îmi păreau patetice. Copii. Familie. Case. Rosturi. Motive pentru a trăi. Doar noi ne doream unul pe altul ca și cum Pământul s-ar fi sfârșit dacă se întâmpla altfel. Ca și cum noi ne-am fi sfârșit unul fără celălalt.
Visul a rămas vis. Apoi a devenit dorință surdă. Apoi amintire. Apoi totul s-a năruit, pentru că unele lumi construite pe vis nu rezistă. Fragilitățile visului sunt infinit mai slabe în fața pumnului în gură cu care lovește realitatea.
Şi uneori, ca om, te întrebi de ce trăieşti. Să îmi fie iertat, dar cei care nu se întreabă nu sunt decât animale bune de pus la jug. Dincolo de asta, după ce te hotărăşti să trăieşti, „fie ce-o fi”, începi să doreşti. Şi fiecare îşi doreşte altceva. Doar că altceva-ul se reduce la un singur lucru. Chiar şi atunci când viaţa devine un cântec de sirenă care te face să te arunci în adâncuri. Problema e că uneori ne trezim. Din viaţă, din beţie, din vis. Din orice.
Îmi atrăgea cineva atenţia că nu mai scriu cu atâta poftă cu câtă scriam cândva, pe vremuri. Nu pot să spun dacă m-a surprins sau nu. Mai degrabă mi-a venit să mă întorc în mine şi să mă gândesc; nu neapărat dacă este adevărat sau ba, doar dacă fac ceea ce fac aşa cum mi-am dorit. În faţa neputinţei nu poţi să accepţi că lucrurile sunt diferite de ceea ce simţi: ce nu se întâmplă se surpă. Iar visele sunt mai fragile decât o strângere de mână venită din partea unei personalităţi de melc.
Era o vreme când, jucându-mă de-a scrisul, îmi începeam câte o idee spunând „ce mi se pare mie ciudat pe Pământul ăsta”. După o vreme am început să am senzaţia că eu sunt ciudat şi că Pământul se învârte ca întotdeauna, adică normal. Nimic neschimbat, doar oamenii şi timpurile. Fiecare – şi om şi timp – cu fracturile lui, cu dramele şi cu bucuriile lui. Dacă vreodată m-am aplecat asupra vieţii, indiferent cum, a fost pentru a înţelege natura visului. Şi mă lăudam cu fiecare ocazie că mie nu îmi este frică de moarte. Cum să îţi fie când, dacă viaţa este visul, moartea nu poate fi decât somnul?! (Trăim murind, murim trăind…)
Plouase. De fapt continua să plouă, dar stropii aceia mărunţi, lipsiţi de putere şi intensitate, nu puteau fi numiţi ploaie. Mai degrabă, aş fi spus eu, semnau cu coji de seminţe scuipate de un dumnezeu semidoct şi lipsit de bun simţ în capetele muritorilor care, lipsiţi de altceva mai bun de făcut, umblau la ore târzii pe străzile umede ale oraşului. Mi-am spus că uneori oraşele umede nu sunt diferite de femeile umede, şi totuşi… „Totuşi, m-am contrazis, de ce orice pas pe care îl fac în viaţa asta trebuie să aibă încărcătură sexuală? Sau, mai rău, de ce orice intersecţie de drumuri trebuie să fie privită ca şi coapsele unei femei”? „Simplu”, mi-amrăspuns. Oraşele mari înghit spiritele şi, într-un fel sau altul le distrug. La fel cum o fac, de altfel, şi oraşele mici, lipsite de perspectivă. De fapt nu la fel, altfel. Femeile sunt într-un fel, oraşele mari sunt într-un fel, iar oraşele mici, acelea lipsite de perspectivă…
Şi totuşi! Am cunoscut cândva o femeie al cărei vis în viaţă era să se căsătorească şi să aibă copii. Să mă ierte ochişorii sensibili – nu să se fută, să se căsătorească şi să aibă copii, actul sexual reprezentând numai actul de reproducţie. Mereu am fugit de femeile acestea capcană, aşa cum aş fi fugit, dacă aş fi avut destulă minte, de oraşele mari. La cum mă cunosc, probabil aş fi fugit şi de oraşele mici, dar nu îmi mai rămânea decât să mă duc pe pustie şi acolo cine ştie cărei umbre să îi recit o poezie nereuşită care propovăduia puterea umană, nicidecum pe cea dumnezeiască.
Mi-au trecut gândurile pe măsură ce mi s-a mărit pasul. Cred că este un mimetism, un fel de acţiune demnă numai de o maimuţă, o copiere a ceea ce am văzut – când ploile se înteţesc oamenii se apucă să fugă. Mai mult în oraşele mari, în cele mici mai puţin. Pasul mi se mărise, dar încă nu am ajuns să fug de ploaie, doar de mine. Mărturisesc, de mine fug, dar încă nu am învăţat să fug de visele mele. Visele acelea care mă bântuie atunci când în singurătate, când nu îmi sună telefonul sau atunci când sună dar nu mai răspund la el, îmi îndreaptă ochii minţii către ceea ce îmi doresc şi aştept şi nu mai vine. Poate asta ar trebui să înveţe umanitatea; ceea ce doreşti şi aştepţi şi nu mai vine se numeşte vis. De multe ori se poate întâmpla să visăm prea în zadar.
Suntem vase de suflet purtate pe oceane vaste de senzaţie, de variile capricii ale sorţii. Cruntă soartă a avut Orfeu – ar spune unii. Dar raţiunea vine să contrazică şi să spună că şi-a făcut-o cu mâna lui. Încăpăţânarea de a ieşi din rândul lumii, de a ne poziţiona deasupra turmei nu poate să aducă nimic bun – moarte sau singurătate. Sau amândouă – moartea în singurătate. Asta trebuie spus, în primul rând, de către orice om înzestrat cu bisturiul raţiunii – atât ca o ameninţare cât şi ca o concluzie. Sorţile ni le facem singuri, oricât de crude ar fi, şi probabil ar trebui să încetăm să aruncăm povara vinei pe himere şi închipuiri. Şi totuşi, pentru că mereu există un totuşi…
M-am întrebat ce aş face dacă într-o clipă de pierdere aş renunţa la capacitatea de a fi raţional. În definitiv nu raţiunea face lumea să se învârtă. Poate mi-ar fi teamă să mă dedau la asemenea acte – sunt prea mândru ca să o fac. Da, ştiu ce ar zice unii, prostia merge mână în mână cu mândria, şi Orfeu, dacă ar fi disecat aşa cum trebuie, ar fi unul dintre cele mai bune exemple.
Şi totuşi, pentru că mereu există un totuşi… În istoria omenirii au rămas consemnate mai multe dovezi de nebunie decât de înţelepciune. Oare pentru că sunt proşti oamenii? Sau, poate, pentru că închistaţi în limitele raţiunii uităm să visăm? Atunci când ne pierdem capacitatea de a visa avem nevoie de nebunia altora. Nu numai pentru a evada din noi, ci şi pentru a înţelege că există o alternativă. De parcă s-ar mai întreba cineva care este prostia mai mare – să mori sfâşiat de bacante sau să te laşi impresionat de un mit care a străbătut neobosit mii de ani! Da, neobosit şi neuitat, pentru că noi, cei înzestraţi cu raţiune suntem într-atât de proşti, de vulgari şi de lipsiţi de curaj de a arunca în uitare istoria doar pentru a ne impune omenirii ceea ce am putea fi: propriul nostru mit! Ah, da, să nu uit… dar neîndrăznind, mereu avem posibilitatea şi puterea de a îi arunca în derizoriu pe cei care o fac.
Într-o noapte m-am hotărât să scriu o scrisoare fără destinatar – sunt oameni cărora le-am scrie oricum, oricând, oricât, fără să avem posibilitatea să ne trimitem scrisorile altfel decât sub formă de gânduri. Trebuia, de altfel, prea îmi tăcusem mie, prea îmi ignorasem umbre care mă aşteptau în colţuri de suflet. Pe când îmi scriam încă gândul, uneori cu litere de amintire, am auzit o voce întrebându-mă: „Mai visezi”? Ştia ea ce ştia, cel mai uşor de înfrânt sunt visătorii. Mi-am oprit vorbele care îmi părea că nu izvorăsc din mine şi am răspuns, aşa cum aş fi făcut în îmbrăţişările unor nopţi mai blânde: „Ce ştii tu”?! Am aşteptat un răspuns care întârzia să vină, picurându-mi în vene senzaţia că, oricât nu aş simţi, mă schimbasem. Adevărat, fusese o vreme în care preţuisem un vis mai mult decât o viaţă, dar pe atunci nu aveam părul alb. „Cel mai uşor de înfrânt sunt visătorii”, îmi şoptea o voce chemătoare, iar eu, cu mâna zbârcită, tremurândă, căutându-mi un punct de sprijin, mi-am închipuit că îmi privesc viaţa în ochi: „Ce mi-aiurât mai mult, fericirea sau suferinţa”? Greşită întrebare! Vieţile urăsc de cele mai multe ori ceea ce le umbreşte – visele.
De unde-mi curge versul pornit în zbor spre tine
În nopţile anoste în care îmi lipseşti?
Din spaima de tăcere? Din voia de mai bine?
Din gândul că de-o viaţă doar tu în piept îmi creşti?
De unde-mi curge dorul ce noaptea-mi răscoleşte
Şi o transformă-n trudă simţită până-n zori?
Din clipa ce suspină? Din versu-mi ce cerşeşte?
Din gândul că-mpreună putem zbura spre nori?
De unde-mi curge visul ce-n somn mi-e desfătare
Şi pleoapa mi-o mângâie ca un delir ceresc?
Din teama mea de bezne? Din luna lucitoare?
Din gândul că la pieptu-ţi pot chinul să-mi sfârşesc?
De unde-mi poate ochiul străpuns de oboseală
Să curgă-n astă lume oceane-ntregi de sare?
Din lipsa vorbei tale? Din lipsa-mi de smereală?
Din gândul că-mpreună suntem înflăcărare?
Sau poate că din tine – din tine curge totul,
Tot visul ce cu ochii te caută-n neştire,
Tot dorul ce îneacă mai crunt decât Potopul,
Tot versul ăsta care şopteşte cu iubire.
Nevermore 