Spuneri

         Într-o seară, poate din întâmplare, poate nu, poate justificat, poate nejustificat, mi s-a spus ceva – un lucru care m-a pus pe gânduri. De-a lungul timpului mi s-au spus multe, şi adevărate şi neadevărate. Am învăţat, însă, să fac distincţia, să nu îmi însuşesc nici complimentele gratuite, nici criticile rău intenţionate, şi nici chiar criticile constructive.

          Omul este prin esenţă marcat de subiectivitate, de aceea un “te iubesc” spus sub imperiul impulsului nu are valoarea unei declaraţii nerostite dar dovedite prin faptă. Iubirea găseşte de multe ori cele mai ciudate şi mai neaşteptate manifestări şi exprimări. Important este ca acestea să valoreze ceva şi, probabil este adevărat, valoarea este dată nu numai de intensitate ci şi de timp. Sau numai de timp? Mi s-a părut ciudat să mă visez pe mine, pentru că mereu visez altceva, sau pe altcineva. De fapt, ca să fiu sincer până la capăt, nu sunt pretenţios, visez orice. Şi totuşi, a fost ciudat să mă visez pe mine într-o şoaptă – iubire în stare pură învăluită într-un alt suflet.

Preumblări

          Credeam cândva că visul este o proiecţie a inconştientului în conştient, iar conştientizarea se face prin intermediul somnului. Mi-am dat seama, într-un final, cât de mult greşeam. Se poate întâmpla şi invers, visul poate să se înrădăcineze atât de adânc încât din conştient să se proiecteze în cele mai ascunse cotloane de subconştient. Iar manifestarea… Manifestarea constă în visare, visare chinuitoare şi abundentă, care face până şi somnul să pară pierdere de vreme. De multe ori o şoaptă este preferabilă unui vis, de aceea nu îmi mai dorm nopţile, le strâng şi le trăiesc într-una singură. În ea, învăluit în Noaptea mea, care mă poartă prin locuri în care nu am mai fost niciodată.

Raţiuni

          “Nu mă judeca”, i-am cerut, şi în clipa următoare am fost judecat. O judecată succintă, fără drept de apel sau de recurs, cu o sentinţă definitivă şi irevocabilă: “Visător; nebun; aerian”.

          Eu aş spune mai degrabă dezrădăcinat. Nebun care a îndrăznit să îşi scuture colbul de pe picioare şi să înalţe la început capul. Apoi am îndrăznit să îmi lungesc gâtul, să încerc să privesc peste capetele altora. Nu ştiu cum, tălpile mi s-au desprins de sol şi înainte să îmi dau seama, am ajuns cu capul în nori, aşchie sărită mult prea departe de orice trunchi din care ar fi fost desprinsă, privind dincolo de foamea din stomac şi de confortul pe care îl preţuiesc atât de mult unii când, ghiftuiţi şi abia mişcând, se prăvălesc pe un divan sau pe un fotoliu, cu mâinile încrucişate pe burta gata să le pleznească.

          “Nu mă judeca”, i-am cerut. Pentru că sunt oameni care nu judecă mai departe de ospăţul de mâine, sau de monedele care le zornăie, avide de altele, în buzunar. Şi eu de judecata acestora mă tem cel mai mult. Mă tem de acela care nu preţuieşte mâncarea pentru că îi poate potoli foamea; mă tem de acela care iubeşte banul devenindu-i sclav în loc să şi-l transforme în unealtă; şi mă tem de acela incapabil să viseze, pentru simplul fapt că visul nu se potriveşte cu setea lui de parvenire.

          În definitiv, aşa este: cei care se caţără agăţându-se cu ghearele şi cu dinţii pe satisfacerea nevoii de parvenire nu vor fi niciodată fericiţi. Ei uită să viseze, doar urmăresc scopuri, obiective, şi plăcerea le devine neplăcere, pentru că de prea puţine ori apreciază călătoria, acordând prea multă importanţă destinaţiei. De asemenea oameni mă tem eu, şi am vaga impresie că şi ei se tem de cei ca mine, de dezrădăcinaţi, de nebuni, de cei dispuşi nu numai să viseze, dar şi să făurească vise. Pentru că prăpastia dintre adâncime şi înălţime este ireconciliabilă, pentru că diferenţa dintre scufundare şi înălţare este evidentă, uşor de citit în ochi tăioşi, în sprâncene încruntate, în strângeri nervoase de buze lipsite de putere în faţa unui dezinteres dispreţuitor.

          Dar, pe de altă parte, deşi nebun, deşi dezrădăcinat, deşi visător, nu pot să nu dau dreptate judecătorului meu. Trebuia să mă condamne pentru că eu sunt cea mai mare ameninţare pentru raţiunea lui de a fi. Eu sunt contraponderea, eu sunt extrema cealaltă, eu sunt însuşi modul prin care “dreptatea”, “justiţia” lui poate fi anulată, redusă la nivelul de biată concluzie stupidă şi neavenită. Or, anarhia şi nihilismul sunt indezirabile unui sistem anume, împământenit, fie că este politic, fie că este social, fie că este, insesizabil, raţional.

           Spunea cândva un gânditor, dreptul este cea mai înaltă expresie a umanităţii. Dar uneori umanitatea dispare, fie din pricina urii, fie din pricina unei apropieri de natura animală, fie alungată de imposibilitatea de a mai trece, măcar cu gândul, nu neapărat cu puterea de înţelegere, dincolo de nevoile primare. M-am ridicat, eu, condamnatul, şi  am tăcut, deşi aş fi răspuns aşa cum o fac de fiecare dată: “Dacă tu nu ai aripi, măcar lasă-mă pe mine să visez”. Nu mai ştiu dacă am fost şi eu la fel vreodată, până în acel moment în care, rătăcind cu ochii pe naivitatea, pe nebunia, pe dezrădăcinarea altora, mi-am întipărit adânc în minte, în inimă, în mine: “am blestemat faptul că nu am pantofi până când am întâlnit un om fără picioare”.

Pasiune

          Și-a prins părul, oferindu-mi-se în totalitate. Gâtul subțire, dezvelit, o făcea și mai atrăgătoare, și mai irezistibilă. Ochii i se luminaseră văzându-mă cum o privesc pierdut în gânduri. Un zâmbet fugar îi trecu pe buze ca o umbră. O șoaptă îi luă locul și mâna mea se întinse către chipul ei. Râse. Păream un orb care își căuta drumul în întuneric. Și ea era flacăra abia pâlpâindă a unei lumânări aproape stinse, lumina care strălucea în depărtarea unei ferestre într-o noapte veșnică de iarnă.

          Mă privea, la rândul ei, nereușind să își ascundă dorința care, de la o vreme, nu îi mai dădea pace. O dorință care îi scurta nopțile și îi lungea așteptarea. Trupul îi tremura așteptându-mi atingerea. Deveni gânditoare, și genunchii frumoși și rotunzi i se strânseră sub bărbie și sub genele lungi. Visele nestăpânite porniră în zbor sub o pală de gând. Iar mâna mea tremurândă, obosită de împotrivire, se apropia din ce în ce mai mult de pielea ei. Când am atins-o toate poverile dispăruseră, toate temerile și toate gândurile. Nu mai exista decât ea și mâna mea, doar degetele mele care se plimbau pe calea lactee a coapselor ei. Și respirația ei ușor precipitată, ochii pe jumătate închiși și în ei o sclipire.

          Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Dar sufletul îi părea epuizat undeva în interiorul ei. Ochii îi deveneau sclipitori și mați, închizând ermetic un suflet care mă temeam să nu piară. Totuși, temerile nu îmi erau întemeiate. Cu o bătaie din aripi făcu ochii să arunce scântei, să mă cuprindă înflăcărați și înfometați, devorându-mi trupul, carbonizându-l într-o pasiune fără margini, fără ieșire.

          Peste răni noaptea mi se întinse fierbinte, mai degrabă un nou chin decât un balsam. Un nou chin în brațele ei, o nouă flacără mistuitoare, o nouă pasiune în valurile căreia să mă pierd… un nou tărâm din care să nu mai găsesc niciodată ieșirea…

Transformare

De fiecare dată când aud menţionându-se numele vreunui visător mă roade în miezul sufletului un vierme netrebnic. Îl simt zvârcolindu-se în mine în noapte, în somn, în trezie, în cursul zilei atunci când, accidental, îmi apare în minte imaginea vreunuia mai fericit decât mine… Încerc să nu îl iau în seamă dar, contrar dorinţei, îmi simt torţionarul tresărind în adâncurile mele, divizându-se, colcăind dezgustător în întreaga mea fiinţă, injectându-mi ochii, înlăcrimându-i, umplându-i de o privire metalică imposibil de pătruns, care reflectă doar dezinteres şi o nepăsare superioară.

Mă roade… mă roade numai gândul că, în timp ce eu adorm cu pumnii strânşi, un altul zboară către stele, construind lumi de vis care să îl strivească, care să îl absoarbă, care să îi aducă zâmbetul pe buze şi culoare în obraji, sclipire în privirea visătoare şi o vitalitate de mult necunoscută mie, care îmi este interzisă definitiv, irevocabil, datorită înrădăcinării mele în concret, datorită dispreţului cu care privesc visarea.

Cândva visam… şi dacă pe atunci am simţit vreun strop de revoltă, ea a fost concentrată numai asupra mea. Pentru că prea visam frumos, prea eram centrul universului, prea sclipeam în beznele nopţii pentru a le lumina cu speranţă şi încredere, deşi atunci mi se părea prea puţin. Acum ştiu, nu a fost revoltă decât atunci când am căzut pradă unei dorinţe ascunse, de autodepăşire, de perfecţionare, de şlefuire a lumii pe care inocenţa mea o crea – o creaţie ce părea perfectă. Aşa am spus mereu, până când am acceptat că perfecţiunea nu numai că nu poate fi depăşită, nici măcar nu poate fi atinsă; atunci, gustul amar al renunţării a început să îmi curgă în vene – aşa am crezut, când, de fapt, era doar otrava pe care o picuram zi de zi în pocalul speranţelor mele.

Le-am pierdut, pe rând, una câte una, entităţi imateriale deposedate de naivitatea din care îşi trăgeau puterea. Şi am ajuns ca o stâncă intangibilă, de nemişcat, care, deşi se înalţă pleşuvă pentru a servi drept reazem vulturilor, priveşte cu falsă detaşare la cele care hrănesc rădăcini de copaci. Ah, câtă sevă trebuie să aibă în ele pentru a împodobi în mod minunat viaţa!

Nebunie

Hai să ne întâlnim. Nu știu unde, nu știu când. Undeva într-o altă viață. Atunci când timpul se va opri. Să fim doar noi în mijlocul unei amețeli ucigașe. Rațiunea să se prăbușească în genunchi, sufocată de nerațiune. Realul să fie alungat de ireal. Doar mâna ta să fie reală. Să fie ea cea care îmi conduce trupul orb pe cărări ascunse. Pe acele cărări pe care le ascundem intenționat, pe care nu îndrăznim să le străbatem atunci când suntem unul fără celălalt. Ce ar fi dacă am da la o parte toate barierele și toate reținerile? Nu o să știm niciodată, pentru că tu nu mai vrei. Și chiar dacă uneori mai vrei, nu vreau eu. Vreau doar să fiu condus de tine, să mă împingi peste bariere în loc să le dăm la o parte. Să îmi deschizi în față un gol infinit pe care să îl decorez așa cum simt. Să înfig munții în pământ, să coborâm în adâncul unor gropi adânci ca să le găsim vârfurile. Și mările… să le arunc pe cer. Să vălurească cerul cu valuri cenușii și furioase, sau calme și albastre. Să iau norii și să îi așez jos, la picioarele tale, ca pe un covor moale care să te ferească să mai atingi pământul. Și iarba să o arunc pe cer, să prindă rădăcini, să se lupte cu apele și să dea naștere unor insule de un verde încântător. Să iau soarele și să ți-l prind în păr, ca pe un rubin inofensiv. Iar în părul meu să se oprească luna, pentru că așa trebuie, pentru că așa sunt meniți, să se caute mereu și să nu se întâlnească. Așa pletele noastre nu vor mai curge niciodată împreunate în aceeași direcție, împletind cosițe de lumină din mătasea firelor tale, din șerpuirea firelor mele. Apoi aș desena în aer flori de câmp, zburătoare și parfumate, iar din nori aș face să crească tulpini de fluturi colorați, care, înainte de a muri sub tălpile tale, să le sărute cu adorație.

Aerul l-aș presăra cu zâmbete și cu săruturi, să fie pentru totdeauna după chipul și asemănarea ta. Chipul tău zâmbitor și săruturile mele. Și peste toate aș zvârli tufișuri, păduri și râuri… Da, acolo, între munții îngropați și mările suspendate… și mereu câte un sărut te va atinge în treacăt. Vreau să oblig divinitățile uitate să mă ajute să creez această lume. Doar pentru noi doi. Zâmbești… mă crezi nebun… nu pentru asta aș fi nebun. Îți place lumea aceasta? Lumea în care mă asuprești veșnic? Întinde mâna… atinge-o… și arunc-o în hăuri pentru totdeauna.

Un petec de cer

Voi, cei care mă cunoașteți, aveți cunoștință totodată și de profunda mea “afinitate” față de orașul ăsta (cei care nu știați, aflați acum) în care cu onor îmi petrec viața, zi de zi și noapte de noapte. Totuși, privind luna și punându-mi ordine în gânduri, mi-am dat seama că mă aflam într-o eroare gravă atunci când spuneam că ciobanul Bucur era bine să fi murit la naștere sau asasinat înainte să fi pus bazele unei capitale europene. Dacă nu era ciobanul Bucur era alt cioban, cu siguranță. Și cum nemulțumitului i se ia darul am decis să nu mai orăcăi așa cum o făceau broaștele care cereau mereu un alt împărat în fabula lui Tolstoi.

Așa că am căutat să mă refugiez, să scap de mizerie, de praf, de aerul sufocant, să încerc să îmi deschid aripile gândului și să mă înalț departe. De acolo de sus, de unde am ajuns, am renunțat să privesc în jos. Și am observat că cerul poate fi aproape la fel de frumos ca acasă, că și aici se poate visa. Nu ai nevoie decât de gânduri…

DSC02017

Despre natura femeii

Femeia este unul din cele mai frumoase lucruri care există pe lumea asta. Indiferent cum este ea, înaltă sau scundă, slabă sau grasă, profundă sau superficială. Dintr-un anumit punct de vedere, între femei nu există nici o diferență, toate sunt… Femeia. De multe ori de neînțeles și misterioasă, surprinzătoare și plăcută. Frumusețea ei nu stă numai în fizic ci și în personalitate, în suflet, în esența ei femeiască. O vrajă care bărbaților le este necunoscută, dar care are puterea de a îi subjuga într-un mod atât de puternic încât nu se vor mai putea rupe niciodată de amintirea ei, de sentimentele pe care le au pentru ea. Să explici așa ceva, să cauți să găsești natura acestei vrăji, izvorul ei, este absolut imposibil. Totul trebuie luat ca atare, așa cum este, pentru că multe mistere își pierd farmecul atunci când rădăcinile le sunt descoperite. Și femeia este cel mai dulce mister, cel mai de luat în seamă.

Femeia poate provoca durerile cele mai adânci, fericirile cele mai năucitoare, trăirile cele mai complexe. Amețeala aceea ușoară de la început, pierderile rațiunii în multe din clipele petrecute alături de ea, toate te îndeamnă să rămâi “acolo”, sau, dacă trebuie să te depărtezi, te obligă să revii. Fără discuții, fără comentarii, fără împotriviri.

Divinitățile pălesc și se retrag în fața imaginii unei femei îndrăgostite. Sclipirea din ochii ei, lacrimile strălucitoare care îi pot brăzda chipul, zâmbetul amețitor care promite un întreg univers… toate câte țin de sentimentele care i se citesc pe chip fac să pălească cea mai expresivă icoană. Sunt atât de mulți cei care au înțeles rolul femeii în acest chin pe care îl numim viață! Sunt atât de mulți cei care au cântat-o, care au aruncat în depărtare și s-au lepădat de orice altă formă de divinitate. Zeii tuturor religiilor, adunați la un loc, nu au în ochi puterea unei femei, nu au expresivitatea ei, nu au capacitatea ei de a iubi și de a ierta.

Femeia este cel mai complex univers, sentimentele ei pot fi pustiitoare, iubirile ei nu pot fi stinse cu lacrimi, iar mâniile ei sunt mai înspăimântătoare ca furtunile zbuciumate ale oceanelor. Ochii ei pot arunca fulgere sau vrăji care fac pe oricine să uite orice altceva. Zâmbetul ei poate trezi demoni, poate înfierbânta nopțile geroase, iar atingerea ei poate vindeca răni adânci. Dar mai ales mânia… Am văzut de multe ori Femeia mânioasă. Cerurile se întunecă, norii sugrumă lumina soarelui. Părul ei vălurind parcă șuieră, mai înspăimântător ca șerpii veninoși din părul Meduzei. Buzele ei tremură, roșii de pasiune sufocată, de mândrie rănită… Mâinile crispate se pot transforma în arme letale, capabile să ucidă orice vis și orice speranță. Doar pentru că veneratorul nu s-a supus voinței ei.

Femeia este un lac limpede, cu ape adânci. Dar când apele din adâncuri sunt tulburate până și zeii olimpieni se înspăimântă. Devine mai sângeroasă ca o fiară, mai neclintită ca cel mai neclintit munte, mai aspră decât cel mai sălbatic viscol. Doar gesturile ei sunt suficiente pentru a răni, pentru a ucide. Și ultimul lucru pe care îl poți face este să cazi în genunchi, să te supui mâniei ei divine, să îți accepți soarta și să te jertfești pe altarele ei.

Este o voluptate aparte să cazi răpus de farmecele unei femei. Poți simți o plăcere nebună să o privești, să o stârnești, să cauți să îi devii stăpân fără a realiza că de fapt accepți jugul unei robii din care nu vei mai ieși niciodată. Privirile ei însorite, furtunile dezlănțuite în sufletul ei nu pot fi comparate cu nimic. Tristețile ei fac și cerurile să plângă, iar lacrimile ei sunt cea mai dulce băutură care ne-ar putea atinge buzele.

Atunci când îți dorești moartea cea mai dulce, suferința cea mai amară, aruncă-te în brațele femeii și dezlănțuie fiara. Imaginează-te dresor, minte-te că o vei putea îmblânzi, că o vei domestici și că o vei domina. Și apoi așteaptă, cu ochii închiși, să îți fie sfâșiat sufletul, să eliberezi din pieptu-ți cel mai agonizant geamăt…