Nocturne

          Cândva mai demult, pe când mi se părea că valurile nopţilor mi se mai potoliseră, am încercat să fac pace cu mine. Eram hotărât să renunţ la toane şi la capricii, la răsfăţuri şi la lamentări, şi să mă împac cu echilibrul. Cred că atunci am înţeles ce înseamnă moderaţie. Adevărul este că nu m-am simţit niciodată şi nu m-am văzut vreodată ca om moderat. Totuşi, uneori îmi place să aplic cu moderaţie extremele. Pe cât îmi prelungesc zbuciumul, pe atât acesta trebuie urmat de linişte. Cumva natural, la fel cum ni se aplică viaţa şi moartea. La fel cum o lectură bună pare mană cerească după una penibilă. La fel cum în tăcere, din întuneric, pare să pornească o voce care să o sfâşie. Nu mai ştiu, parcă reciteam din Poe.

Reclame

Nebunie

          A fost o vreme în care, înşelându-mi natura duală, devenisem om. Aveam responsabilităţile mele, grijile mele, dorinţele mele. Mă trezeam în fiecare dimineaţă ca să îmi făuresc planuri şi realizări, să mă obosesc şi să mă odihnesc, să mă bucur de mine şi să mă urăsc în acelaşi timp. Mă trezeam că mă mustrez singur pentru natura mea nemulţumită, aceea care parcă îmi şoptea îndrăzneţ că eu, acela pe care îl vedeam în fiecare dimineaţă, nu eram eu.

        „Dar cine sunt eu”?! Poate există şi oameni care nu şi-au pus o asemenea întrebare, deşi mă îndoiesc. Nu mi-au plăcut niciodată cei care au dat răspunsuri simple, banale. “Eu sunt o furnică”, îmi răspundea în noapte o voce necunoscută, urmată imediat de o alta, mai puternică: “Eu sunt un trântor”. Pe măsură ce nopţile mi se adânceau vocile căpătau mai mult volum, mai multă consistenţă, mai multă densitate, păreau să se înmulţească răspunzând tot mai des, ca nişte ecouri, dar cu alte timbre, la aceeaşi întrebare. Într-un final, înspre zori, am mai primit două răspunsuri – ele m-au înspăimântat cel mai tare: “Eu sunt Napoleon”, spuse o voce subţire, abia stăpânindu-se să nu izbucnească într-un râs care se anunţa isteric. “Eu sunt un om obişnuit” – acesta era ultimul răspuns, pe care l-am primit chiar mai înspăimântat decât pe cel de dinainte. Care este, în definitiv, graniţa dintre comun şi nebunie? Şi care sunt antidoturile pentru asemenea boli?

          Începusem să tremur când m-am înfăţişat în faţa oglinzi, cu sufletul sfâşiat, cu cugetul revoltat, cu ura mocnind în priviri şi cu revolta strângându-mi pumnii. Atunci i-am spus umbrei care mă privea cu ochi incandescenţi: “Eu nu sunt tu, eu trebuie să fiu mereu sfâşiat între noapte şi zi, între iubire şi ură, între fericire şi nefericire. Eu trebuie să fiu limita, graniţa, boala şi vindecarea deopotrivă, victima şi torţionarul la un loc”! “Eu nu sunt tu”! i-am strigat oglinzii, şi atunci, cu mâini tremurânde, mi-am dărâmat toate visele şi m-am întors să dorm.