Punct (muzical) cuvintelor

          Îmi atrăgea atenţia acum ceva vreme cineva drag mie că scrisul ar trebui să facă parte din viaţă, nu viaţa din scris. Şi îmi mai spunea că ar trebui să mă concentrez pe proiectele mele mari. Ceea ce am şi făcut multă vreme. Habar nu am cum a ieşit, bine sau rău, prefer să tac de fiecare dată când mă văd în oglindă. Aşa că îmi umplu tăcerile cu altele, cam cum fac şi pe aici, că prea s-au zbenguit cuvintele!

Reclame

Notă de subsol

          Simţindu-mă într-o zi sărman cu duhul, m-am hotărât ca în loc să mă declar moştenitor al Împărăţiei Cerului să ies la un pahar, cu atât mai mult cu cât compania era foarte promiţătoare. Neconcordanţa între socoteala de acasă şi cea din târg s-a arătat când o voce (aş fi vrut să spun că din public, dar din păcate era pe scena noastră) a declamat cu întreaga tărie a plămânilor – cu siguranţă mai puţin a neuronilor: „Prietenii nu ţi-i alegi, îi iei aşa cum sunt”. Cred că atunci mi s-a tăiat tot cheful şi am privit scrutător, pe sub sprâncene, către declamant. Nu am îndrăznit atunci, pe loc, dar ce bine era ca într-un proces intentat pentru imbecilitate el să fi fost declamantul şi eu reclamantul!

           Oricum, pentru că orice om are dreptul la o părere, mi-am permis să îmi promit că la proxima ocazie, cumva şoptit, pe la colţuri, îi voi împărtăşi, la rându-mi, punctul meu de vedere. Adică, prietenii cu siguranţă ni-i alegem, nu ne alegem, în schimb, familia şi iubirile. Că tot veni vorba de iubire…

Nostalgii

          La o bere vorbeam cu ‘nea M. – să nu îşi facă nimeni impresii că mie mi se întâmplă toate la bere, s-ar putea să fie dezamăgire mare când impresia se va confirma… Dar! Vorbeam cu nea M. la o bere despre oameni şi am convenit că sunt frumoşi. Indiferent de potenţele lor, indiferent de posibilităţi, oamenii sunt frumoşi. Jur, el era frumos, cu chipul luminos, cu zâmbetul larg până la urechi, cu râsul în hohote. Cred că şi eu eram frumos, deşi mi se întâmplă tot mai rar – cu ochii măriţi şi avizi, cu urechile ciulite, cu sufletul gata să fie combătut, cu speranţa că nu voi putea contrazice. Sunt oameni frumoşi, orice aţi zice, prin ceea ce spun, prin ceea ce speră, prin ceea ce vor. Şi sunt şi ceilalţi, tot frumoşi, dar în felul lor. Chiar dacă… Eh! Sătul de discuţii despre libertate şi drepturi am vorbit despre altceva. Oamenii sunt frumoşi când vorbesc despre libertate, chiar dacă o confundă şi de fapt vorbesc despre singurătate. Libertatea de a vorbi liber la bere, chiar despre libertate, echivalează cu singurătatea în care îţi îmbrăţişezi perna înspre zori. Sau nu, pentru că poţi să îţi promiţi că nu vei mai pierde timpul. Timpul acela care nu aparţine unuia singur ci este comun, al celor două entităţi care tânjesc ori după lipsa de singurătate ori după sclavie, indiferent. Mi-am amintit cum spuneam cuiva, acum multă vreme – „fiecare clipă fără tine este timp pierdut”.

          Mă întreabă într-o zi: “Ce faci”? “Mă gândesc la tine”, răspund. “Cine ţi-a dat voie să faci asta”?!

          De parcă vreodată, cineva, ar putea pune interdicţie vreunui gând!

       “Şi dacă mi-ai interzice chiar tu, şi chiar dacă mi-aş interzice eu mie (şi surprinzându-mi gândul cuprinzându-te m-aş mustra), nu cunosc secretul care să înlănţuie gândul şi să îl condamne la nefiinţă. Nici măcar tăcerea, pentru că dacă un gând este nerostit, nici faţă de sine nici faţă de alţii, nu înseamnă că nu există. Atunci te-aş cânta în linişte, ca un poet tăcut care, chiar dacă nu îşi scrie poemul, nu înseamnă că nu i-a găsit rime. Poate că singura menire a liniei orizontului este să ascundă de ochii indiscreţi ai curioşilor sărutul dintre pământ şi cer”.

Spuse şi nespuse şi verzi şi uscate

          Am fost invitat la o nuntă – plăcerea vieții mele, singura fericire fiind că și de data aceasta mirele este altul, nu eu. Nici nu se putea altfel, de fapt… Mă trezise, era mult prea dimineață pentru mine la ora aceea a prânzului. “Nu te putem lăsa, tu, singură, dacă noi între noi nu ne susținem în cele mai grele momente ale vieții, cine să o facă”? zic. După ce se oprește din râs îmi dă câteva detalii, ce o să fie, unde, cum. “Vreau să se simtă toată lumea bine”, mi se justifică, de parcă ar fi fost nevoie. Eram încă adormit și mă ia gura pe dinainte, nu că nu ar fi știut cu cine are de-a face: “Deci vin și stripteuze”… După un nou potop de râsete mă contrează: “Nu, că e nuntă de oameni întregi la cap. Cu ele vedem, înainte sau după”. “Dracu’ m-a pus să nu tac”, îmi zic în gând. Ceea ce îmi amintește de o discuție recentă, despre spuse și nespuse. Nu, nu este adevărat că nespusul este adevărata existență, pentru că orice nu s-a spus înseamnă că nu există încă. Tăcerea este vid, la fel cum, de altfel, este și vorbăria goală, și este binecunoscut că, deși sunt un om al extremelor, accept nu numai existența căii de mijloc, ci și oportunitatea ei.

           Este adevărat, a nu spune nu înseamnă numai a tăcea, ci ar putea să însemne și a spune altceva, în așa fel încât un lucru să rămână nespus, adică inexistent. Pentru că, dacă nespusul înseamnă inexistență, tot ceea ce există vorbește, spune, într-un fel sau altul, ceea ce are de spus. Poate modul de a spune al oxigenului este respirația, așa cum cel al frunzei este foșnetul, al pământului răscolirea cu degetul unui picior desculț, al vântului vuietul și al mării valul. Totul spune ceva, cel puțin o poveste, la fel cum o face o privire și o atingere, un tremur, o șuviță de păr înlăturată de pe frunte, sau din fața unui ochi încărcat de cuvinte. Poate că geana este gura ochiului, și clipirea modul ei de a spune, nicidecum de a nu spune, pentru că privirile spun, și clipirile din gene ale unei femei spun și mai multe, pentru că, în fiecare mod de a clipi – și o femeie cunoaște atât de multe moduri! – este spus ceva, chiar dacă nu merită spus.

            Dacă nespusul este adevărata existență, înseamnă că femeia nu a existat niciodată cu adevărat, pentru că ea nu știe să tacă. Ea trebuie să spună, cu un gest, cu un zâmbet, cu un foșnet de mătase, cu orice, cu toată ființa ei și cu tremurul din ea, trebuie să spună. Deci, femeia nu a existat niciodată cu adevărat. Dar atunci, de ce suntem ostracizați dintre ierburile paradisului care au fost considerate atât de primitoare încât până și șerpii s-au putut lăfăi în ele?

           “Mai bine tăceam”, mi-am spus, “decât să mă apuc să vorbesc despre stripteuze. Mai ales că nu fumez, nu beau și cu femei nu umblu”. Și mi-am amintit… Dacă tăceam filozof rămâneam. Aș fi existat, cel puțin pentru o clipă, ca un om cu capul pe umeri, rupt de cele lumești și aplecat cu privirea spre astre, sau spre necuprinsul pământului, căutând să înțeleg miezul de vânt și aerul de furtună, descoperind piepturi – care nu erau de femei, doar piepturi asexuate – numai pentru a le înțelege sentimentele și trăirea și, mai ales, inexistența. Piepturi asexuate spun… deși este imposibil să numești astfel un piept de femeie. Pentru că, dacă femeia nu tace niciodată, nu o face nici pieptul ei. Mereu i se ridică sânii în respirație, mereu tresaltă într-un oftat, mereu se zbat în alergarea dementă către ființare, către a fi. “A fi” acolo unde trebuie să fie, în brațele care i se potrivesc, în ochiul pe care îl iubește, în care rămâne înfiptă ca un pai sau, de ce nu?!, ca o bârnă, obturând vederea, chinuind pleoapele care nu mai vor să se închidă de prea-multă-ea, atrăgând noaptea peste orice altceva care există sau care nu există, care este spus sau nespus și, în același timp, pătând caustic buzele cu conștiința ființării eterne.

            “Te iubesc”!

            Nespus sentimentul poate să existe, sau să subziste, să persiste în suflete prea temătoare, neatinse de îndrăzneala mărturisirii, de puritatea confesiunii. Ceea ce nu știu nu înseamnă că nu există. Dar oricine știe, pentru că iubirile vorbesc, sufletele se cuprind în șoapte și sentimentele, oricât de îngropate, oricât de ferecate în tainițe nevăzute lumii, se trădează. Pentru că până și iadurile vorbesc, iar ceea ce este spus există; ceea ce există nu poate fi contestat, poate fi considerat doar inacceptabil. Așa cum spun eu acum – “Te iubesc nespus”. Dar nespus are tocmai proprietatea de a fi spus, pentru că altfel ar fi însemnat și moarte și tăcere și lipsa sentimentului și frig și întuneric. Pentru că ce altceva este neantul? Dar până și el există.

            “Mai bine tăceam și nu vorbeam de stripteuze”. Și nu aș fi fost deloc eu, aș fi fost altul – dar nu unul care nu există sau care există cu adevărat, ci doar o posibilitate, o posibilitate de altul la care nu m-aș mai fi putut uita în oglindă fără să îi spun că totul vorbește. Și vântul și iarba, și florile și limba mută și împietrirea și verzi și uscate. Verzi și uscate – sunt timpuri, și fiecare dintre ele, pentru a nu cădea în derizoriu, trebuie să spună ce li se potrivește. Dar nu să tacă, să spună!

Veşnice schimbări…

Îi studiam fața inexpresivă și privirea goală, pierdută departe, dincolo de faldurile de eter ale realității. Așteptasem atât de mult să ne revedem! Mă “amenințase” că se schimbase, că este o persoană de nerecunoscut. Petrecuserăm despărțiți o perioadă echivalentă cu milenii de dor. Când ne-am revăzut nu mi-am putut stăpâni un gest de mirare, un fel de pas înapoi, o retragere din fața pericolului. Cel mai mult i se schimbaseră ochii. Acei ochi scrutători și întrebători, minunați prin puterea lor și prin dorința de a vedea. Acum sclipeau într-un alt mod, atât de diferit față de altădată… Liniile feței deveniseră parcă sculptate în nemișcare și în apatie, în nepăsare ca formă de dispreț.

Sprâncenele arcuite păreau puțin încruntate, căutând parcă să acopere inflexiunile nepăsătoare ale glasului ochilor. Un glas stins și calp, lipsit de sclipirile de altă dată. A început să se minuneze de fluctuațiile apărute în starea vremii, să își arate nedumerirea în legătură cu schimbările climaterice. Dar privirea îi era în continuare absentă, scrutând lumile întunecate, ascunse ochilor mei de perdeaua de nori.

Cu un gest absent duse ceașca la gură și sorbi. Nici cafeaua nu mai are același gust ca altădată, o știu… nu mă minunez, nu am de ce, răspunsuri sunt atâtea! Unul din răspunsuri este chiar blazarea cu care mă zdrobește, ce iubeam cândva a devenit amintire, micile plăceri din trecut au devenit copilării despre care nici nu mai are rost să vorbești. Și setea noastră de cunoaștere? O nebunie scurtă, în ziua de azi nu îți permiți luxul de a pune întrebări și de a le căuta răspunsul.

Îmi venea să îi urlu în față, să îmi năpustesc palmele către fața aceea inertă, să îi impun trezirea la viață. Nu am făcut-o… Am început să ascult doar frânturi din articulațiile sunetelor pe care le scotea. Treptat urechile au refuzat să mai asculte și s-au închis cu zgomot greu, ca o placă albă de mormânt asupra ultimei speranțe. M-am rezumat să îi urmăresc doar mișcările buzelor pline care gustaseră din fructul blestemat al suficienței și al dezinteresului. Din când în când dădeam aprobator din cap, urlându-i în gând trădarea, dezlănțuind în acea furie datoria față de sine, față de ceea ce poate… Nu am îndrăznit să întreb dacă nu se rușinează cu ceea ce este acum, doar i-am urmărit buzele parcă zbătându-se în căutarea oxigenului. Îi mai întâlneam privirea uneori, dar ceea ce nu mai vedeam în ea mă durea.

Ne-am spus la revedere pentru totdeauna așa cum ne cunoscuserăm cândva. Schimbarea era prea radicală, prea nemeritată, prea dureroasă, și m-a obligat să plec cu umerii împovărați de deziluzia de a fi cunoscut o persoană nouă. Nu, nu ne cunoaștem de ani întregi, e o minciună…

Am fugit repede acasă, în “universul închis din care nu vreau să ies, care mă ține prizonier depărtându-mă de realitățile vremii”. A trecut vremea capului în nori, a venit vremea calcatului pe cadavre…? Mi-aș fi luat hârtiile, caietele, bilețelele, toate notițele, le-aș fi strâns în mijlocul camerei și le-aș fi aprins – macabrul rug al credinței că nu mai sunt oameni care ascultă și care, când vorbesc, pot spune ceva. Nu am avut curaj sau încă am credință că nu sunt prea puțini?

Dar atât de mulţi sunt cei care doar vorbesc fără a spune ceva!