Ura şi la gară! Sau poate nu; politic

              Pe Adina nu aveţi de unde să o cunoaşteţi. O fată simpatică, minionă, tunsă franţuzeşte. Veselă. Zâmbitoare. O urăsc!

            Amicu’, urăşte şi el… Nu pe Adina, dar urăşte, instinctiv şi profund, cu dăruire. I se încleştează dinţii şi i se injectează ochii dacă privindu-l superior şi absent, adică, mai degrabă părând deloc interesat, mustind de ironie muşcătoare, îi spun doar un cuvânt: “băse”. Nu e o greşeală, nici scăpare – cuvântul nu merită majusculă…

            Mi se pare stupid să văd în jurul meu oameni mai mult sau mai puţin inteligenţi sfâşiind vălul raţiunii şi devenind asemeni animalului, plini de furtuni de pasiune prost canalizată, cu venele de la tâmplă prea mult umflate şi cu inima pulsândă bătând aproape auzit, ca un clopot al vreunei catedrale necesare mântuirii unui neam, înflăcărându-se pe marginea chestiunilor politice. Nu, nu spun că frâiele unei ţări, puse cândva în nişte mâini, nu ar trebui să ne mai pasioneze sau să ne mai intereseze. Dimpotrivă… Dar nu aici, nu în România.

            Se poate spune despre băse orice. Că e chior, că e chel, că e manelist (nu primea el degeaba dedicaţii muzicale de la un anumit post de televiziune), ca e matelot, că e beţiv, că e curvar… Nu. Curvar nu e, el nu are gusturi la femei. Deşănţarea cu o femeie culeasă în vreun club de fiţe şi aceea cu una care nu ar face faţă concurenţei nici măcar pe centura Bucureştiului, nu este decât o întărire a spuselor mele – băse nu are gusturi la femei. Şi nu e doar atât, se mai pot spune multe, şi nenumărate, şi la fel de bine, cât mai multe potopuri de înjurături pentru că individul le merită cu prisosinţă. Dar mai este un lucru de spus despre el, unul singur care, privit de pe o anume falie a raţiunii, nu poate decât să stârnească un sâmbure de admiraţie. Este un supravieţuitor. Se vede că e matelot, ştie perfect ce să facă în timpul furtunilor!

            Totuşi! Nu ştiu exact cât de supravieţuitor este băse în esenţa sa şi cât de mult a fost ajutat, de data aceasta, să supravieţuiască. Într-un fel sau altul, românii l-au ajutat, chiar dacă suntem cu toţii atât de sătui de el încât, în secret, în fiecare noapte ne creăm planuri de emigrare, aşa cum un deţinut visează să îşi scormonească zidurile celulei înspre libertate. Să nu fiu înţeles greşit, sunt orice doriţi, nu băsist. Nu am boicotat referendumul pentru că nu am vrut să îl ajut să supravieţuiască lamentabil, dar am votat conform conştiinţei mele. Nu cu băse, ci împotriva caţavencilor care cu calupuri de dinamită legate de veste au atentat la pseudo-democraţia românească – aceea căreia, culmea! tot ei, atentatorii, îi sunt părinţi. Problema cu aceşti părinţi, este că, deşi a trecut timpul peste ei, au rămas aceiaşi, doar şi-au mai schimbat, pe ici pe colo, măştile, pentru a fi mai greu de recunoscut de ochii orbiţi. Şi chiar dacă greşesc eu şi măştile nu sunt nici măşti nici marionete, şi cu adevărat s-a schimbat ceva, dacă mă întrebaţi pe mine, principiile le-au rămas aceleaşi, la fel de sterile, de sterpe, de lipsite de viziune, doar înceţoşate de eternă foame.

            Clasa politică românească nu merită nu înflăcărări, nici măcar priviri neruşinate şi deocheate, ca acelea pe care un îndrăzneţ le poate arunca unei dame prea de consumaţie. Cât despre încredere, eu am mai mare încredere că înainte de a sfârşi de scris aceste rânduri mă va cuprinde mâna rece a morţii decât că politicul, politica şi partidele din România sunt ceea ce ar trebui să fie.

            Ura, dacă aş fi întrebat, derivă din teamă. Din teamă nedefinită, de obicei, şi din suferirea unei nedreptăţi. Combinate, nedreptatea şi teama de încă una, neîncrederea în echitate şi orgoliul călcat în picioare de actul săvârşitor de nedreptate, precum poate şi alţi factori, generează vibraţia, nasc ura – ura ca reverberaţie a sufletului şi a individului, din toate profunzimile sale. De aceea pot da dreptate celor care îl urăsc pe băse cu patimă, dar nu îi pot înţelege. Sau, dacă ar fi să înţeleg, aş face-o doar spunându-mi că ei simt nevoia să urască, şi dacă pe băse nu l-ar fi chemat cum îl cheamă, cu siguranţă l-ar fi chemat altfel. Sufletul, aşa cum are disponibilitate la iubire, are şi disponibilitate la ură.

            Eu nu sunt ca Amicu’, nu îl urăsc pe băse, îl dispreţuiesc aşa cum dispreţuiesc tot ce ţine de românismul politic, de partide, de aceşti “toţi o apă şi-un pământ” angrenaţi în mecanismul ros de cancer al politicii. În schimb, o urăsc pe Adina. A fost o vreme în care într-un grup de prieteni mi se spunea “Prinţesa”. După apariţia Adinei…! Acum, dacă cineva din respectivul grup spune “am vorbit cu Prinţesa”, toţi ceilalţi întreabă: “cu care din ele”? Şi aşa devenim, treptat treptat, „toţi o apă şi-un pământ”, personalizaţi prin depersonalizare…

            Spuneam, ura este generată de o nedreptate suferită, sau de o teamă, una mai mult nedefinită decât definită. Dar oare nu cumva ura care ne animă, tocmai ea, le permite celor pe care îi urâm să supravieţuiască? Nu ştiu dacă se merită să îmi pierd vremea căutând răspunsul – a supravieţuit băse pentru că este un supravieţuitor, sau a făcut-o tocmai ca efect al urii pe care o simţim cu toţii faţă de ceea ce reprezintă ticăloşia? Care dintre ele, dintre ticăloşii? Ambele, pentru că adevăr nu mai există de mult în niciuna dintre cele două tabere combatante, şi cu atât mai puţin dreptate. Şi totuşi, necenzurându-mi o opinie personală, pesediştii nu mă puteau cuceri decât dacă îl citeau pe Nietzsche. Nu l-au citit, n-au auzit de el, deşi, la vârf, i-au plagiat “Voinţa de putere”!

De duminică (electorală)

          Revenit nu de mult pe fetidele meleaguri bucureştene, în acest mic Paris al pisicilor mai mult vagaboande decât aristocrate, în această replică ridiculizantă a Los Angelesului (asta o spun pentru că de nicăieri apăruseră cumva din asfalt nişte palmieri maiestuoşi şi presimţeam că se apropie şi plaja dacă nu dispăreau palmierii), în oraşul străbătut de râul cu numele atât de nobil care face Tamisa şi Sena să se scurgă ruşinate prin albiile lor, sau, pe scurt, ca să nu o mai lungim, pe maidanul ăsta împuţit, mă trezesc chemat la vot; de preşedinte. Bine, şi de ăla din fruntea ţării, dar mai important, crucial, chiar, de preşedintele de bloc, simpatizant al unui anumit partid. “Să vii, dom’le, să votezi, că în mîinile noastre este… ” … bla bla bla. Nu vreau să redau toată vorbăria înşirată, nu am fost nici prea atent dar, mai cu seamă, aceste rânduri sunt unele serioase, nicidecum o glumă, şi până şi cel mai mic zâmbet ar scădea concentrarea cititorului care le-ar parcurge în grabă, făcând uitată importanţa lor vitală. Poate nu pentru patrie – mă refer la importanţa vitală pe care o aminteam – ci pentru conştiinţa rumânului, a rumânului neaoş de care mă simt legat cu din ce în ce mai multă silă. Pentru că, dragi votanţi, a fost o vreme în care spuneam: “nu îmi este ruşine că sunt român, îmi este ruşine că sunt alţii”. Dar de atunci s-au mai schimbat lucrurile şi obrazul începe să îmi crape din ce în ce mai des atunci când trebuie să îmi mărturisesc apartenenţa la poporul ăsta nenorocit.

          “Să vii, dom’le, să votezi” îmi spune bezmeticul ăsta de preşedinte, scrutând cu privirea orizontul gri-nespălat al rădăcinii blocului. Şi uite aşa, m-am hotărât să mă duc. Că deh, este nu obligaţia, ci datoria mea de cetăţean… mai mult sau mai puţin turmentat, care habar nu are cu cine să voteze. Pentru că, să fim serioşi, oricât de visător aş fi, şi oricât de rupt de cele telurice, Aristotel, cu tiranul-filosof la care visa, m-ar întrece până şi la un campionat sătesc al măscăricilor. Aşa mi se pare mie, cel puţin, că opţiunile de vot sunt atât de limitate încât… Nu. Opţiunile de vot, în realitate, lipsesc cu desăvârşire. Şi să vă mai spun ceva: clasa politică nu este în totalitate coruptă. Clasa politică este, în deplinătatea ei şi prin excelenţă, proastă. Tâmpită. Stupidă. Oameni fără studii care, chiar dacă pot prezenta toţi diplome cumpărate, nu au avut capacitatea (intelectuală) de a profesa o altă meserie. Politicianul român nu este altceva decât un individ fie leneş şi incapabil căruia Declaraţia Drepturilor Omului i-a dat o a doua şansă. Aşa spune Declaraţia, că toţi avem dreptul la viaţă, iar ei, ca să nu moară de foame, s-au pus, vorba vine, în serviciul comunităţii, că doar nu era să trăiască dintr-un amărât de ajutor de şomaj, sau dintr-o biată indemnizaţie de handicap.

          Şi atunci, cum să ne neglijăm, dragilor, nu obligaţia, ci dreptul fundamental, stabilit prin Constituţie, de a ne alege conducătorii?! Nu, nu se poate, refuz aşa ceva, pentru că este sigur, un popor îşi are liderii pe care îi merită. Chiar dacă, pe de altă parte, s-ar putea spune să îţi alegi lideri buni pentru a nu rămâne cu cei proşti…

          Ca atare, eu mă duc la vot, mă duc să dau cu ştampila, acolo, între chenarele în care sunt trecute numele celor care au ales o viaţă de sacrificiu, urmărind cu obstinaţie şi fără odihnă binele comunităţii. Spun între, pentru că sunt atât de impresionat de toţi încât simt că alegându-l pe unul l-aş nedreptăţi pe un altul. Şi să îmi fie cu iertare dacă, votând, mă voi gândi că piesa pentru duminica aceasta se potriveşte perfect acestei clase politice căreia nu i-aş mai cere nimic altceva decât să nu îi mai facă pe Brătieni să se răsucească în groapă.

          2010. Şi votare inspirată!

Eu cu cine votez? Soluţii.

          Mă gândeam să nu mă duc la vot, ca românul, îngreţoşat şi sătul de circul şi pâinea viermănoasă oferită de preastimabila clasă politică. Apoi mi-am dat seama că, aşa caragialiană până în măduva oaselor cum este ea, mi-ar face o plăcere mai mare ca în loc să o ignor cu desăvârşire, să-i trag mai sus amintitei o flegmă. Între ochi. Mi-ar fi plăcut să fie acidă, dar posibilităţile mele fizice sunt limitate, mă voi mulţumi cu ce am. Nu am urmărit cu deosebit interes cursa acestor alegeri, nici personajele propuse, nici grohăiturile lor de porci nenorociţi. Toţi sunt o apă şi-un pământ aşa că mi-a fost suficient ce am aflat de pe afişele electorale, de prin ziarele citite de pensionari prin autobuze şi alte surse de informare gratuite sau să spunem ieftine – ca să existe o concordanţă perfectă între sursele mele şi caracterul viitorilor aleşi. Tanti Leana, care la capacităţile ei ar da dovadă de o competenţă deosebită la buticul din colţul blocului de unde îmi iau ţigări în fiecare dimineaţă… ciobanul şi nebunul ale căror chipuri, deşi schimbate, le recunosc în fiecare zi în marea grădină a Edenului – acest Bucureşti sufocant, cântăreţi de muyică populară (scuzaţi eroarea dar scriu pe tastatură românească şi “z”-ul ia formă de “y”) întreaga protipendadă a ţării s-a strâns pe listele slinoase care vor trimite o nouă serie de aleşi, de viitori parveniţi, coţcari sau jefuitori la scară mare sau mică (în funcţie de posibilităţile fiecăruia), toţi nişte nespălaţi din punct de vedere moral, care au ajuns unde sunt prin propria forţă, exclusiv cea intelectuală.

          Şi pe cine să votezi dintre toate aceste personaje proeminente? Toţi promit… toţi promit aceeaşi insalubritate în care ne zbatem de atâţia ani de zile, toţi emană acelaşi miros de canalizare, garantează că nu ne vor dezamăgi, continuând să ne strice imaginea, urmărind cu încăpăţânare să fim în continuare numiţi “ţiganii Europei”. Mi-am stors creierii, încercând să găsesc măcar un candidat de care să mă simt reprezentat, pe care să pun ştampila, chiar dacă aş face-o cu mari îndoieli, cu teamă… Au fost momente în care mi-aş fi dorit să lucrez la controlul calităţii în materie de carne de porc, pentru că acolo, pe carnea aceea rozalie, atrăgătoare, e mult mai uşor să pui ştampila. O ştampilă aplicată pe acea carne ar avea o valoare imensă pentru societate… o ştampilă aplicată pe “carnea” acestor porcine este echivalentă cu… cu ce mama dracului, pentru că aşa cum până acum nu şi-au justificat existenţa nu o vor face nici de acum încolo!? Şi din respect pentru matematicieni nu aş pune semnul echivalenţei între nulităţile de pe buletinele de vot şi mulţimea vidă. (Oh, dacă s-ar fi numit „mulţimea vită”!)

          Oricum, se ştie, noaptea este un sfetnic bun… şi astă noapte am găsit soluţia. Mâine nu voi avea posibilitatea să votez raţional, cu inteligenţa pe care consider că o posed, cu conştiinţa românului care îşi doreşte să trăiască mai bine. Mă voi duce la vot şi voi vota cu inima. O inimă mare, desenată cu pixul pe hârtia lor mizerabilă. Încă sunt în dubii… să o străpung cu o săgeată?