….

          Dacă cineva care nu este de acord cu mine îşi va aşterne sub ochi rândurile acestea, să îşi facă pomană şi să mă ierte. Şi să ţină minte că, fără a mă fi declarat de prea multe ori deţinătorul adevărului suprem, susţin cu tărie că fiecare dintre noi are propriul adevăr. Într-o noapte – aici vocea unei anumite conştiinţe s-ar manifesta, scandalizată, cerându-mi să încetez cu nopţile. Dar ce să fac dacă mie toate mi se întâmplă noaptea?! Cândva, nu foarte demult, mi s-a propus să încerc să schimb gândurile nopţii pe cele ale zilei. Jur că dacă nu aş fi căutat să fiu om politicos şi la locul lui m-aş fi scărpinat în cap cu mirare. Adică cum… gândeşte cineva ziua? Mie tare mi-e a mirare.

          Un asemenea lucru îl cred la fel de posibil precum ieşirea la cârciumă, în miez de zi, în plină vară, cu garderoba de ski. Lăsând la o parte că oamenii nu gândesc, mie mi se pare foarte puţin probabil să o facă în cursul zilei. Poate să fie o părere, una neavenită, dar gândul, din punctul meu de vedere, are nevoie de singurătate şi de noi înşine. Or ziua, nu ştiu dacă este cineva singur, şi cu atât mai puţin atent la sine însuşi. Cu siguranţă se vor găsi voci care să mă contrazică – sunt sigur, pentru că până şi eu, în mine, simt voci care se ridică murmurând dezaprobator; un fel de gloată de personaje furioase care, în paginile unei cărţi, nu ar face decât să condamne visul, uitatul pe pereţi şi îndrăzneala de a făuri vise. Îmi amintesc că odată m-a întrebat cineva cum se scriu cărţile. Am răspuns cu cea mai mare sinceritate, ridicând din umeri : „habar nu am”! Cred că de-asta mi-a fost teamă de multe ori şi am evitat să sondez după răspunsurile unor astfel de întrebări. Ce treabă am eu cum se scrie o carte atâta timp cât se scrie? Mi-ar fi plăcut să dau un asemenea răspuns cuiva anume, cuiva care încerca să mă descoasă, să mă cizeleze, să mă disciplineze pe drumul desfundat al încercărilor fără valoare. Îmi amintesc şi acum cum îmi spunea că… Dar contează pentru cineva sfaturile numai bune de aşezat în pubele? În definitiv orice sfat necerut nu este sfat, ci trasare de sarcini. Iar eu cred că mi-am pierdut dorinţa de supunere şi abilitatea de a îndeplini sarcini.

          Cred că de aceea mi-a fost teamă de asemenea rânduri pe care le scriu ca şi cum m-aş confesa mie. Cred că mi-a fost la fel de teamă pe câtă îmi este de oricare dintre aceia care scriu cu zâmbetul pe buze şi îmi răspund miraţi (când îi întreb cu voce aproape şoptită, perfect conştient de propria mea prostie): „Lacrimi? Ce lacrimi, bre”?!