Uneori cred că dacă m-ar întreba cineva care consider că ar fi plăcerile vieţii, printre altele aş enumera zâmbetul. Poate pentru că şi atunci când este fals în esenţa sa rămâne sincer. Dar atunci când este pornit din suflet, cu siguranţă poate părea unora o minune a lumii.
Spun unii că pentru fiecare ocazie fericită este nevoie de o petrecere. Spun alţii că pentru fiecare ocazie nefericită alcoolul este mai bun decât pumnul de pastile. Uneori mi-am spus că pumnul reprezinta puterea, nu mânia, iar alcoolul slăbiciunea. Trebuia să vină o vreme în care să îmi lepăd masca – aceea care nu mi se potrivea deloc, şi să mă pregătesc de carnaval. Toamna – timpul meu favorit!
Adevărul este că nu mă prea trezesc dimineaţa, şi atunci când mi se întâmplă, prin cine ştie ce minune, îmi vine să îmi smulg părul din cap. Dimineţile nu îmi plac, cu excepţia celor de vară în care, înainte de a mă pune să adorm, pot privi îngemănarea întunericului cu câteva raze roşiatic-albăstrui de lumină. De fapt, ca să fiu sincer, rar mi se întâmplă să mă trezesc, pentru o vreme, şi numai în urma vreunui eveniment care să mă zguduie din temelii.
De ce să mint?! Dacă este vreo caracteristică umană care să nu îmi fie deloc definitorie şi aplicabilă în raporturile cu mine însumi, este pragmatismul. Mă prefer un dezrădăcinat din realitate, idealist peste măsură, chiar dacă un ideal necesită sacrificarea unei vieţi. Rebel fără cauză, aşa mi se mai spunea, deşi de multe ori am spus-o, cauza mea este aceea de a avea posibilitatea să mă trezesc din somn dincolo de miezul zilei şi de a îmi bea în tihnă cafeaua. Dar în tihnă!
Mi s-a întâmplat odată, cândva, ca femeia cea mai importantă din viaţa mea să îmi strice aşa-zisa dimineaţă luându-mă la rost. “Măi, măgarule”! îmi strigă de cum mă vede cu ochii pe trei sferturi închişi. “Începem de dimineaţă”, mi-am spus, şi m-am pregătit să protestez. Îmi place să le dau ochilor timp să se deschidă după somn, or, dacă sunt luat prea tare sau mă simt nedreptăţit, îmi zboară toată liniştea dimpreună cu zâmbetul, şi dacă încep prost o zi… ştiţi cum este, ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, indiferent de ora la care îşi are fiecare dimineaţa lui. “Eu, măgar?! De ce?!” întreb împăciuitor-curios, simţindu-mă, totuşi, cu câteva muşte pe căciulă. Recunosc, unora dintre femei le-am acordat mereu anumite statute speciale şi chiar câte o circumstanţă deosebită tocmai pentru că indiferent de ce ar fi făcut, îmi luminau dimineţile. “Păi cum de ce?! Tu nu ştii că femeile sunt proaste?! De ce le prosteşti tu şi mai mult”?! “Nu ar trebui să spui aşa ceva, zic, ce, tu nu eşti femeie”? “Ba da, dar şi eu sunt proastă, nu vezi că de fiecare dată mă prosteşti să îţi fac toate poftele”?! Îmi place să zâmbesc la trezire, să spun bună dimineaţa cu zâmbetul pe buze, cu o îmbrăţişare caldă, cu un sărut – aşa că i-am iertat imediat pornirea vehementă, şi, după ce am râs cu poftă, după ce am îmbrăţişat-o aproape cu forţa, pentru că nu vroia să se lase, într-o efuziune sentimentală acaparatoare aproape i-am permis să mă pieptene. Chiar dacă numesc un asemenea lucru blasfemie, doar nu era să umblu ciufulit toată ziua! Dacă mă gândesc bine, este atât de plăcut să mă trezesc din somn vesel şi ciufulit…
Mă apucă uneori o poftă de suferinţă. Nu ştiu ce fel de mână nebună m-a construit în felul acesta, nu ştiu ce imaginaţie bolnavă a contribuit la crearea mea. Aşa mi se întâmplă, să mă apuce pofta să sufăr, să mă zbat în convulsii, întins a moarte, cu gura întredeschisă abia expirând, şi cu pieptul larg desfăcut – din care să se audă slab, bătăile unei inimi aproape ofilite.
Nu ştiu de unde îmi vine această putere, această apetenţă către experienţele dureroase, nu ştiu de unde plăcerea pe care o simt în cârdăşia murdară cu oameni de nimic, distrugători de suflete. Dar nu contează, nici nu mi se pare relevant. Pentru că mai înspăimântător mi se pare cerul senin, luminat de raze neumbrite de nori de ploaie. Mai înspăimântător mi se pare zâmbetul larg, neînsoţit de lacrimi încărcate de plumb topit pe obraji pământii, supţi de suferinţă. Mai înspăimântători sunt ochii sclipitori decât aceia incandescenţi, arşi, secaţi, care nu mai au de plâns nici măcar o jumătate de suspin. Şi, deşi mereu mi-am spus, niciodată nu am vrut să cred până acum, nu există nimic care să mă convingă să alunec, inconştient, în braţele fericirii; nimeni care să mă rupă de negurile în care îmi place atât de mult să mă învălui. Nimeni nu are dreptul să mă despartă pe mine de mine însumi, aruncându-mă în braţele ei – ale acelei femei, oricare ar fi ea, vulgar de inocente încât să creadă că am nevoie de fericirea ei.
Era tristă, posomorâtă și mă privea aruncându-mi din ochii vii reproșuri nerostite. Știam cât greșisem față de ea, față de mine, față de noi… Și pentru că durerea ei mă durea pe mine i-am mărturisit. I-am spus că ochii îmi sunt fermecați de frumusețea ei, chiar și atunci când sunt închiși. Am recunoscut că de mult nu mai respir, doar îi inspir parfumul. Acum știa că nu îmi doream decât să îi mângâi părul, să îi ating obrazul și să îi cuprind buzele între buzele mele, pentru a îi împleti răsuflarea cu a mea, legându-ne în acest fel pentru măcar o clipă care ar fi putut deveni veșnicie.
Am fost uimit să îi văd ochii înseninându-se, colțurile gurii ridicându-se la început imperceptibil, zdrobind tristețea cu care încă încerca să ascundă zâmbetul. Mâna mi s-a întins către bărbia ei, degetele mele au cuprins-o, întorcându-i capul spre mine. A tresărit, s-a zbătut pentru ultima oară în interiorul ei și m-a privit. I-am șoptit “te iubesc”… A înțeles că privirea mea nu se va mai depărta de ea, că va distinge în bezne, invariabil, numai silueta ei, numai zâmbetul ei… și dintre genele ei răsări soarele.
Nevermore 