Zbucium

          Îmi mai aminteam prin nopţi întunecate vorbe pe care le consideram înţelepte: „drumul în sine este o bucurie, nu numai destinaţia”. Cu zborul este totuşi altfel – cel puţin eu am ajuns să îl consider resursă limitată. Îmi spuneam că refuz să îmi sec puterile pe lucruri mici, pe bucurii care nu au nicio legătură cu aceea mare pe care o aşteptam, pe care o doream şi o căutam. Asta şi pentru că există oameni care obosesc căutând şi obosind uită să îşi atingă idealurile chiar şi când acestea le stau la îndemână. Mă simţeam diluat de multe ori, rătăcind între concepţii, neştiind pe care să o adopt, spunându-mi mereu că oricăreia îi pot găsi neajunsurile, nicidecum binefacerile. Ochii îndreptaţi înspre departe pierd din vedere lucrurile apropiate, detaliile mărunte. Şi totuşi, ochii orbi văd de multe ori mult mai mult decât ai altora…

Amintire

          Mai spuneam când şi când, atunci când îmi găseam curajul, sau vreun pahar golit în faţă, că mie îmi place să zbor. Mă mai învinuia câte cineva de idealism, alţii de nebunie acută, alţii chiar de prostie. Până când, într-o noapte, m-am trezit izbindu-mă cu palma peste frunte, pus în faţa unuia dintre adevărurile care atunci mi se păreau esenţiale: „cum, cum poţi să zbori fără aripi”?! Şi întrebarea venea, zdrobitoare, într-un moment în care învăţasem să îmi spun că aripi au numai păsările, îngerii şi Icarii. Aşa am început să cred (poate cu excepţia păsărilor), aripile sunt purtătoare de dezastre. De dezastre, nu de oameni. „Şi totuşi, mă încăpăţânam în unele nopţi ascunzându-mă de ochii altora şi de concluziile lor, mie îmi place să zbor”!

Rațiuni și vise

          Coborâsem de pe culmile visului, din grădinile verzi ale Paradisului în mijlocul umanității. Zburasem; zburasem peste hăuri, peste munți, peste ape, cu viteza celui care uită să se mai uite în jos – nu de spaimă că ar putea cădea, ci pentru că lucrul pe care îl urmărește îl urcă, urcă mereu, ridicând, rarefiind atmosfera, ucigând temerile și dezlănțuind visul. Pe vremea în care eram un simplu pesimist aș fi îndrăznit să spun că visul nu este altceva decât o slabă irigare a creierului. Pentru că raționalul nu poate decât să stabilească scopuri, să își impună realizări, dar nu permite să se viseze la ele. Asta este proabil ciudățenia umană, și slăbiciunea trupului, pentru că dacă sângele ar reuși să irige în același timp la aceeași intensitate fiecare venă, fiecare arteră, visul nu ar mai exista. Atunci doar am gândi, am prioritiza, am teoretiza, am stabili și am zbura mai puțin. Ne-am urmări scopurile mergând, alergând, târându-ne, agățându-ne de ele cu unghiile, cu dinții, cu speranța, cu tăria – acea tărie care poate să spună mereu “sunt prea puternic să renunț”; cu tăria aceea care ne-ar turna în trup slăbiciunea – slăbiciunea de a visa. Mi se pare ciudat, uneori, cum nu mai înțeleg nimic din tot ce înseamnă viața. Mi se pare ciudat cum unii se exclud din viață în numele visului și cum alții se exclud din vis în numele vieții. Și mi se mai pare ciudat cum viața și visul ajung, în unele stadii, să se excludă una pe cealaltă, deși sunt voci ridicate care afirmau cu tărie că viața fără vis nu înseamnă nimic.

         Mă gândeam să plec. Mă gândeam să plec din grădinile Paradisului caracterizat de viață veșnică și să mă întorc pe alte culmi, restructurat pe alte baze, mai raționale, mai stabile, pentru că mai mult decât viața, poate să prăbușească visul. Și, plimbându-mă printre oameni ca un răstignit căruia încă nu i se văd rănile, am întrebat în stânga și în dreapta dacă mai crede cineva, și dacă mai crede, în ce. Începeam să mă înspăimânt tot mai mult, și mi se făcea dor de Grădinile mele, de speranțele mele, de vise, de visuri, de dușmanul cel mai cumplit pe care mi l-am putut face vreodată – speranța. Începeam să sper că în siguranța văzduhurilor mele, în singurătatea lor, îmi voi recăpăta puterea de a face minuni. Și luându-mi din nou zborul, mi-am amintit că odată, cu nici nu mai țin minte ce ocazie, un om îmi spusese prin intermediul slovei că preferă nebunia experienței vieții; că viața poate să întristeze, pe când nebunia poate să înveselească. Mi-am luat zborul din nou și abia atunci, făcând-o, mi-am regăsit puterea de a râde.

:)

          “Tot despre lună” – aşa îmi spuneam că trebuie să continui, că trebuie să scriu. Şi mă aşezam în faţa unei coli albe pe care mă aşteptam să o umplu. Doar că aşteptam degeaba. Sunt cuvinte care nu au sens şi nu merită scrise. Asemenea oamenilor care, atunci când nu mai fac faţă, nu mai trebuie păstraţi. Există o anumită identitate între om şi cuvânt – amândoi, şi omul şi cuvântul, pot să clacheze. Problema este că unele cuvinte le pot invidia pe altele. Mai ales cele absente – cele pe care nu le puteam scrie, cu siguranţă le invidiau pe cele scrise. Pentru libertate, în primul rând. Pentru eliberare. Pentru plăsmuirea care luase, într-un final, o formă fizică. Pentru că se spune că la început a fost cuvântul. Şi după aceea?! Poate după aceea a fost femeia. Sau femeia să fi inventat cuvântul? Dumnezeu ştie; dacă există. Luna există, însă, şi tare mi-aş cumpăra un bilet dus, poate în felul acesta vor tăcea unele lucruri în mine. Nu, nu toate. Punct. Poate unii oameni îmi rămân doar cuvinte care să le definească numele, pentru că nu toţi putem ajunge pe Lună.

Un vechi obicei

Făcusem un obicei… Trăiam împreună într-o lume în care nu ne mai putea atinge nimic. Totul putea să fie al nostru, trebuia doar să întindem mâna şi să luăm. Era suficient să dorim şi să înfăptuim, nimic nu ne-ar fi stat în cale, nici abisurile pământului, nici adâncurile cerului – trupurile şi sufletele noastre, împreună, creau o lume nouă, doar a noastră, fără limite. Mă înspăimânta, însă, această eliberare de imposibil, gândul că am fi putut avea tot ce ne doream îmi turna plumb în picioare şi mereu căutam motive să nu zbor alături de ea. Îi spuneam că nu am ce să ofer şi că nu mi se pare corect să primesc ceva fără ca eu să răspund; dar ea, atingându-mi mâna, doar îmi zâmbea, iar zâmbetul ei îmi spunea că nu cere nimic altceva decât să îmi deschid aripile.

Într-o zi i-am spus că mă înspăimântă imensitatea zborului care ne aşteaptă, dar mi-a spus că pe ea o înspăimântă să nu zboare. “Zborul poate fi obositor şi periculos, poate provoca suferinţă”, i-am răspuns. Nu mi-a zis nimic, dar privirea ei îmi arăta că lipsa zborului este şi mai obositoare, şi mai periculoasă, şi provoacă o suferinţă şi mai mare. “Ce rost are să zburăm, dacă într-o anume zi tot va trebui să coborâm din văzduhuri”? întrebam eu. “Ce rost are să trăim, dacă într-o anume zi tot va trebui să urmăm moartea în căutarea unor lumi neştiute”? îmi răspundeau zâmbetul ei, privirile, atingerile timide ale degetelor.

Făcusem un obicei, acela de a o împiedica mereu să îşi deschidă aripile. O înlănţuisem, o legasem de pământul pe care îşi dorea să îl părăsească, refuzându-i pierderea în vise trandafirii şi deşarte, sau poate în lumi noi, nedescoperite, ale senzaţiei, ale simţirii, ale sentimentului împărtăşit sau, măcar, înţeles. Mereu, invariabil, îi aruncam în faţă vulgaritatea aceleiaşi întrebări, “Ce rost are? De ce”? Până când, într-o zi, de cum a venit, m-a prins de mână, şi-a deschis aripile şi a încercat să se înalţe. Am privit-o, gânditor, rezistând tentaţiei de a mă înălţa. Obiceiul de a îi interzice zborul alături de mine se manifestă din nou – am oprit-o şi am strâns-o în braţe absent, mai degrabă ca un camarad decât ca un însoţitor pe care îl dorea prin pulberea sclipitoare a viselor. Nu a oftat, nu a plâns, nu s-a revoltat… Nu mi-a reproşat nimic, m-a mângâiat doar pe faţă, aşa cum îi plăcea atât de mult să o facă. Chiar a avut puterea să mă privească lung şi să îmi zâmbească resemnată. A fost modul în care mi-a spus “adio”. Deşi zadarnic, o mai aştept, uneori dorindu-mi să îi refuz zborul, alteori întrebându-mă unde am fi ajuns…