Zvon de primăvară (Răzvan Nicula)

I-am încolţit în suflet şi îi înmuguresc
Pe buzele sfioase ce m-aşteptau anume
Cu chip de primăvară în zâmbet să-nfloresc
Ca anotimp visat dar nerostit pe nume.

Mă ştie, mă cunoaşte, de mult mă aştepta
Să îi tulbur gândul, în braţe s-o cuprind,
În nopţile în care nici nu mă mai spera,
Pe care, resemnată, şi le trecea dormind.

M-a întrupat din iarnă într-o noapte
Să-i ning alt fel de gânduri între tâmple,
Să mă transform din crivăţuri în şoapte
Şi-n anotimp născut să i se-ntâmple,

Dorindu-şi s-o acopăr numai cu săruturi,
S-o împodobesc cu puf de păpădie,
Pierzându-mă în ea în albe aşternuturi
Să-i strecor în sânge venin de nebunie.

M-a chemat cu soare s-o umplu în privire,
S-o-mbrăţişez fierbinte – unire androgină,
Să-i fiu ascuns fior scăpat din plăsmuire,
Şi-n piept să-i cresc, adânc, drept rădăcină.