Privirea preotului se împlântase undeva departe în zare, străbătând frunzişul verde al copacilor şi seninul cerului. Am avut impresia că îşi vorbea mai mult sieşi, purtând, cumva, un dialog interior la care eu nu aveam alt rol decât să asist.
– Dacă te gândeşti, continuă părintele cu glas scăzut, se spune că fiecare al doisprezecelea om este trădător. Iuda a fost al doisprezecelea apostol, Launcelot al doisprezecelea cavaler…
– Brutus, părinte, poate al doilea cel mai celebru trădător din istorie, nu a fost al doisprezecelea fiu al unei mame.
Tresări. Mi-am muşcat buzele, dându-mi seama că intervenisem într-un moment în care nu ar fi trebuit să o fac.
– De unde poţi să ştii cu adevărat, Călin?
– Istoria, părinte…
– Istoria, mă întrerupse, a omis multe lucruri. Ştii foarte bine că istoria este făcută de învingători. Dar chiar şi Brutus, chiar dacă nu a fost al doisprezecelea… toţi trei pot fi puşi în acelaşi rând. În definitiv, poate că ei nici nu au ştiut ce fac, nici nu au dorit să provoace acele consecinţe survenite în urma acţiunilor lor. Poate că trădătorul nu este trădător cu sufletul şi cu gândul, ci este o unealtă. O unealtă prin care destinul îşi îndeplineşte cursul. Moartea lui Cezar corespunde, în mod ironic, cu sfârşitul republicii romane. Răstignirea lui Hristos înseamnă salvarea omenirii de la pierzanie şi reîntoarcerea ei către Dumnezeu. Iar moartea lui Arthur… moartea regelui Arthur echivalează cu sfârşitul unei perioade de pace şi de prosperitate. Care, culmea, a durat doisprezece ani.
L-am privit gânditor. Afundat în raţionamentele sale, preotul nu mă luă în seamă, continuându-şi monologul:
– Ai putea spune că toţi aceşti trei au săvârşit fapte condamnabile. Iuda, cel mai mult, trădându-l pe Fiul lui Dumnezeu şi, spun unii, fiind autorul moral al răstignirii. Dar răstignirea era un lucru care nu se putea să nu se întâmple, pentru că aceasta era voia lui Dumnezeu. Iar Iuda nu a făcut altceva decât să influenţeze evenimentele în sensul în care acestea fuseseră deja stabilite. Brutus… Brutus a ucis un dictator de teamă că acesta ar fi ajuns rege, în schimb, asasinatul a atras după sine trei războaie civile care au culminat cu proclamarea fiului lui Cezar ca împărat. Roma a devenit imperiu… şi ce imperiu! La fel şi în cazul lui Arthur. Moartea sa, este adevărat, nu a venit din mâna lui Launcelot. Dar acesta, putem să o spunem, şi-a asasinat sufleteşte regele. Există, oare, trădare mai dureroasă decât cea venită din partea nevestei şi a celui mai iubit dintre cavaleri? Acolo s-a încheiat pacea Britaniei, Călin, în momentul în care Arthur a ştiut. De atunci Masa Rotundă s-a sfărâmat, idealul cavaleresc a dispărut în beznă şi totul a fost în folosul duşmanilor păcii şi prosperităţii regatului. Dar din nou vin şi întreb… oare aceşti trei oameni se fac vinovaţi, într-adevăr, de trădare, sau, pur şi simplu, au făcut ceea ce le era menit să facă? Orice lucru, fie bun fie rău, are un sfârşit şi trebuie să dispară pentru a face loc altuia. Însă fiecare trecere este influenţată de ceva sau de cineva, de nişte evenimente sau de nişte persoane. Oare nu însuşi Dumnezeu a dorit naşterea şi căderea Imperiului Roman, ridicarea şi prăbuşirea regelui Arthur? Pentru că este sigur, voia Sa a fost să salveze omenirea prin sacrificarea Fiului Său. Şi atunci, naşterea şi căderea imperiilor sau a oamenilor nu cumva sunt lecţii pe care Domnul ni le-a dat de atâtea ori şi pe care, poate, nu am învăţat-o nici în prezent? Nu ne dorim încă, toţi, putere şi influenţă? Nu dorim să urcăm cât mai sus pe scara socială? Deşi, dacă am putea să înţelegem, Domnul ne spune că, cu cât mai sus ajungem, cu atât mai groaznică este căderea. O cădere care, independent de voinţa noastră, va fi provocată de o unealtă – poate de un trădător. În societatea actuală noţiunea de trădare şi-a pierdut mult din impact, totuşi… încă trădăm. Dar, întrebarea rămâne: trădăm noi, oamenii, exclusiv conştient, voit, sau cei care se fac vinovaţi de asemenea fapte sunt numai nişte instrumente aflate în mâna unui destin implacabil şi prestabilit?
Se opri, ca trezit dintr-un vis. Mă privi şi ochii săi îşi reluară luciditatea, înlocuind acea absenţă care se poate observa la orice om cufundat în gândurile sale.
Nevermore 