Arhive pe categorii: 1

Suflul nopții (III)

          La câteva luni de când se cunoscuseră, pe la mijlocul lui octombrie, Amanda se îmbolnăvi. O pneumonie o ţintui la pat şi, deşi nu îi plăcea să o vadă bolnavă, Hamel se bucură. Pe el îl sunase primul să îi dea vestea proastă şi tot pe el îl însărcinase să îi poarte de grijă. Seara, când pleca de la serviciu, Hamel trebuia să se îngrijească de Amanda. Îi făcea cumpărăturile, îi servea masa, îi făcea ceaiuri, îi dădea medicamentele. Se simţea util, se bucura nu numai că legătura dintre ei se strângea, dar şi pentru că, prima oară după multă vreme, i se părea că are un rost. Unul pe care i-l dădea nu numai iubirea pentru Amanda, ci şi posibilitatea de a o arăta. Intra zâmbitor în apartamentul ei cu cheia pe care i-o dăduse ea şi se simţea ca acasă. Îşi punea haina în cuier, o saluta, o săruta pe frunte şi o întreba cum îi fusese ziua. Apoi îi povestea şi el câte ceva şi chiar încerca să o facă să râdă, deşi ştia că hohotele ei se încheiau mereu cu un acces de tuse îngrozitoare. Într-o seară, pe când se îndrepta cu paşi grăbiţi înspre momentele lui de fericire, Hamel zări pe o alee lăturalnică o lumină puternică, a unui magazin de care nu îşi amintea. Curios, gândindu-se că ar putea găsi ceva care să îi aducă bucurie Amandei, cercetă vitrina. Cărţi vechi, cu coperte roase de vreme, cu file îngălbenite de timp şi transformate de mult în uitare, îi captivară privirile. Intră pe uşa scundă, neluând în seamă un clopoţel care sună răguşit. Dintre rafturi se desprinse silueta unui bătrân cu părul foarte alb, adus de spate, dar cu faţa netedă, aproape tinerească. Îl salută privindu-l pătrunzător şi îl întrebă dacă poate să îi fie de folos cu ceva. Hamel ridică din umeri. Nu ştia dacă bătrânul i-ar fi fost de ajutor, dar se gândi că o carte ar putea să o bucure pe Amanda. Neştiind ce să aleagă ceru una cât mai puţin prăfuită şi ceva mai nouă. Nu ar fi dorit ca pagini îmbâcsite şi pline de praf să îi provoace Amandei tusea, prefera să o facă el cu glumele lui.

            – Poate ceva de dragoste? întrebă vânzătorul cu voce obosită.

            – De dragoste să fie, da, de dragoste.

            – Veselă sau tristă?

            Lui Hamel i se păru că în ochii mici ai bătrânului pentru o clipă apăruse o străfulgerare. Îşi alungă senzaţia neplăcută şi ceru o poveste de dragoste cu final fericit. Doar nu era să îi stoarcă lacrimi Amandei cu nenorocirile altora când şi ei doi le aveau pe ale lor!

            – Nu, nu, iubirea dumitale. Veselă sau tristă?

            Hamel mări ochii. I se părea că bătrânul râde în sinea sa de el.

            – Se vede că e tristă, continuă bătrânul, deşi mi se pare că o înveseleşte ceva. Poate o mică speranţă?

            În gândul său Hamel îşi răspunse că nu este loc de speranţă şi privirea i se întristă. Atunci bătrânul chicoti. Se afundă în cel mai întunecat colţ al încăperii şi după câteva clipe reveni tuşind. Ţinea sub braţ o carte pe coperta căreia nu scria niciun cuvânt. Apoi, răvăşind un raft înterg, scoase cu exclamaţii de bucurie o alta pe care i-o întinse lui Hamel. După ce îi plăti, bătrânul îi întinse şi cartea pe care încă o ţinea sub braţ.

            – Pe asta ţi-o dau gratis. Dacă nu o foloseşti, să mi-o aduci înapoi!

            Vocea îi sunase altfel, joasă, dogită, poruncitoare. Hamel luă cărţile intrigat şi dădu să spună ceva, dar bătrânul îi întorsese spatele şi se îndepărtă printre rafturi.

            În acea seară Hamel nu îşi putu scoate din minte bătrânul şi cartea pe care o primise. Nici vocea, care încă îi răsuna în urechi, poruncitoare. Amanda îl întrebă de câteva ori ce are, dar Hamel  nega mereu că i s-ar fi întâmplat ceva. După o oră, pretinzând că îl doare capul, se pregăti să plece acasă. O lăsă pe Amanda în pat, după ce îi întinsese, aşa cum se obişnuise, medicamentele şi paharul cu apă. În cămăruţa sa se trânti pe pat şi începu să citească acea carte care îl intriga pe măsură ce o parcurgea pagină cu pagină. Vorbea despre spirit, despre suflet şi despre trup, despre puterea gândului şi despre capacitatea omului de a-şi impune voinţa în faţa universului şi a altor oameni. Întâlni în dese rânduri cuvântul „magie”, dar nu îl luă în seamă pentru o vreme. Găsi sfaturi, incantaţii, avertizări. La un moment dat închise cartea cu mintea vuindu-i de gânduri. „Ce nebun mai crede în magie în ziua de azi?!” Cartea însă îl chema înapoi paralizându-i voinţa de a mai face altceva, în timp ce o idee i se înrădăcinase în creier. „Dacă aş încerca să aplic ceea ce citesc? Dacă aş putea, cu ajutorul supranaturalului, aşa cum scrie aici, să o fac pe Amanda să mă iubească?”

            De câte ori alunga acel gând, tot de atâtea ori revenea la el. Îşi punea singur obstacole doar cu scopul de a le demonta. „M-ar iubi Amanda pe mine, cu adevărat, sau i-ar fi voinţa paralizată?” Se zbătu toată noaptea în aşternutul său, cântărind ce ar fi mai uşor de suportat, o iubire pe care ştia că nu o câştigase, sau o aşteptare veşnică, una al cărei final nu putea fi altul decât Amanda prinsă de braţul unui alt bărbat. Se mai întrebă dacă, totuşi, nu exista şansa ca Amanda să fi început să simtă deja pentru el mai mult decât prietenie. Poate un început de gând care s-ar fi putut transforma în iubire, alimentată de delicateţea lui şi de îngrijirile pe care i le dă. Încercă să deschidă o discuţie pe tema iubirii chiar a doua zi, dar regretă amarnic. Amanda, fără să îşi dea seama cât de mult îl rănea, îi dădu de înţeles că între ei nu poate să fie nimic mai mult decât prietenia care deja îi legase.  Discuţia nu îi alungă numai dubiile, ci îl făcu să se şi hotărască: viaţa fără Amanda era de o mie de ori mai insuportabilă decât orice proces de conştiinţă, orice vinovăţie nerostită de a îi lega voinţa. Tot drumul spre casă îşi repetă câteva cuvinte pe care le reţinuse: „În spirit şi prin spirit există stelele şi demonii”. Era convins că stelele din sufletul său, iubirea pe care o simţea pentru Amanda, era ceea ce trebuia să fie oglindit, prin magie, şi în inima ei. „Pentru că în inimă, îşi aminti, sunt şi Pământul, şi Cerul, şi stelele, şi focul şi vântul şi tot ce există acum şi a existat vreodată”.

            – Singurul lucru pe care nu îl ştie inima, pe care nu îl poate conţine, este viitorul. îşi spuse, răsfoind nerăbdător paginile cărţii.