Seductora

          Mă seduce… mă seduce cu privirea, cu glasul, cu atingerea, dar mai ales cu întunericul pe care fiinţa ei îl emană, cu acea ameninţare nerostită care i se citeşte în ochi, un fel de avertisment că îmi voi pierde sufletul – un avertisment care, totodată, îmi cere să nu îl iau în seamă.

          Mă seduce atunci când este lângă mine, şi, de multe ori, şi mai mult atunci când nu este, când trupul ei este mângâiat de alte bezne, când sufletul i se încarcă de magia neagră şi devastatoare pe care ştiu că o va îndrepta împotriva mea.

           Este ciudat cum în faţa pericolului, deşi conştientizat, deşi conştient, îmi întind braţele către spectrul ei sperând la o îmbrăţişare, oferind-o, oferindu-mă pe mine întreg, doar pentru ca, înainte cu o clipă de a se aprinde rugul care îmi va calcina fiinţa, să îi şoptesc, în noapte, privindu-i părul răsfirat pe pernă: “Am vrut să îţi simt întunericul, să mă pierd în intensitatea lui, să îi las densitatea să mă copleşească strecurându-mi-se în oase şi să mă zdrobească, să mă macine până când, transformat în praf de stele, ţi-aş picura în vis luminându-l”.

De duminică

          Aş lăsa oricând ziua de duminică. Şi m-aş duce… 2008.

Kill the pain

          …Apoi, după pace, şi înainte de un alt război pornit cu o altă persoană, apare suferinţa. Se spune că laşii vor să scape de ea, pe când curajoşii o înfruntă. Sau să fie invers? Să ai curajul, puterea şi mai ales dorinţa de a renunţa la ceva ce ai fost, de a te reinventa? Poate că reinventarea, renaşterea, este o suferinţă mai mare…

Război şi pace

          Aşa cred, că trăim într-o lume în care luptăm în fiecare clipă, fiecare secundă este mişcarea din gene a unui război cumplit care ne priveşte zâmbind. Suntem mereu prinşi în încleştări, fiecare moment este o legănare deasupra hăului cumplit în care se poate prăbuşi înfrântul, sau un nou pas făcut pe cărarea ce duce spre piscurile cunoscute doar de învingători. Luptăm cu noi înşine de multe ori – e primul război – înainte de a ne lupta cu alţii…

          Dar unele războaie sunt mai plăcute decât altele, mai confortabile, chiar, mai pline de zâmbet sau de lacrimi, de adrenalină, de determinare, de fantezie, de imaginare. Se întâmplă ca o femeie şi un bărbat să se încleşteze într-o confruntare aprigă, din care să rezulte fericire şi întristare, teamă şi speranţă, dorinţă şi înflăcărare. După război se instalează pacea, de mai scurtă sau de mai lungă durată, consensul, acordul… Poate nici nu contează cum este făcută, dacă se aşează în mod firesc sau brusc. Pentru că unele păci nu pot fi făcute altfel decât brusc: “Shut your mouth! … and kiss me”…

When my sun comes down

          …Şi îmi doresc să îmi revină între pleoape când se lasă seara… să visez la ea, la trupul ei, la buzele ei şi la zâmbetul de pe ele… Acel zâmbet care îmi spune că îmi citeşte fiecare gând, că îmi anticipează fiecare mişcare, fiecare gest, fiecare dorinţă pe care mi-o trezeşte trupul ei. Dar poate că nu ştie… Îmi doresc să prăbuşesc soarele în oceane nesecate, lipsite de fund, doar ca să îl fac să rasară, noaptea, în ochii ei…

Death is…

          De obicei locurile prin care a păşit moartea sunt pline de gravitate. Zâmbetele îşi pierd substanţa şi ochii privesc goi înspre un viitor din care fiecare dintre cei prezenţi se aşteaptă să îi zărească silueta subţire şi chipul schimonosit. Aşa o vedem toţi, schimonosită, chiar dacă încercăm să minţim, să o catalogăm ca trecere spre un loc mai bun, sau spre un paradis în care să ne odihnim sufletul. Ne temem şi ni se întâmplă să încercăm să îi descifrăm misterul doar pentru a ne mai uşura nouă înşine povara aşteptării.

          Totuşi, uneori nu te poţi opri din a spune că înţelegi misterul nerezolvat de atâţia alţii decât, probabil, cu ultima lor suflare. Şi poate că este adevărat, moartea nu este altceva decât o tristeţe covârşitoare semănată, pentru o vreme, în sufletele celor pe care îi lăsăm în urmă.

De odihnă

          Nu ştiu, prevăd o săptămână fără prea multe cuvinte… dar nu ar fi rea nici una muzicală. Azi ne tragem sufletul. O baladă…

Metalul săptămânii

          Nu ştiu cât de mult mă pierd în detalii, dar nu este o problemă, de obicei mă pierd şi pe mine de mine însumi. Îmi revin la fel de repede, totuşi. Un metal, să ne revenim după un weekend, sper eu, încărcat!