Bă, voi sunteți nebuni!

          Ceva mai devreme de jumătatea lunii octombrie, dintr-un comunicat de presă al Ministerului Sănătății, orice om întreg la minte ar fi reținut următoarele: “Ziua mondială a sănătăţii mintale este marcată în fiecare an la data de 10 octombrie, prilej de a crește gradul de conștientizare și educare a populației cu  privire la sănătatea mintală”. Aviz necunoscătorilor, nu vorbim de o sărbătoare care datează de azi-de ieri. Neavând întinderea temporală nici măcar a Halloween-ului, cu atât mai puțin a Crăciunului, a Paștelui sau a Sfintei Parascheva, și nici același lipici la public, totuși, sărbătoarea în cauză are o vechime de douăzeci și opt de ani, fiind instituită în 1992, la inițiativa Federației Mondiale a Sănătății Mintale. Probabil se vor ridica voci împotrivă, întrucât cârcotitul este nu numai în natura românului, ci în cea umană, dar cu siguranță, până și cârtitorii i-ar putea găsi o mai mare utilitate decât altor zile inutile precum celei a îndrăgostiților, a zilei mondiale a zâmbetului, sau a celei dedicate iubitorilor de pisici. Spre exemplu, propunând ca în această dată să se organizeze lansări de carte sau, de ce nu?!, chiar alegeri electorale. Tot în ideea susținerii acestui praznic în cadrul căruia nu se dau nici pomeni, nici avantaje de orice natură, nici sticle de ulei, kile de făină sau de zahăr, ouă vinete sau mai puțin vinete, respectiv deloc colorate, trebuie spus că tulburările mintale afectează, în diferite momente ale vieții, nu mai puțin de zece procente din populația Globului, caz în care ne confruntăm cu o problemă de sănătate publică. Or, într-o asemenea situație, în plină pandemie declarată, bietul covid este cu siguranță surclasat, dacă nu de prostie, de nebunie.

         În mediul online, printre glume mai mult sau mai puțin reușite, a apărut deja îndemnul care poate deveni rezoluție pentru 2021, o reinterpretare a regulii enunțate de Tyler Durden (să nu spunem Brad Pitt) în romanul Fight club al lui Chuck Palahniuk, ecranizat în 1999, la trei ani de la publicare: “prima regulă a lui 2021 este să nu vorbim despre 2020”. Dar cum să nu vorbim tocmai despre “douăzeci-douăzeci”, an care, cu coborâșurile sale și fără urcușuri, cu siguranță a dublat, dacă nu cumva a triplat, cazurile de afecțiuni mintale. Și chiar am putea plusa, spunând că a cvadruplat sau a cvintitlat bolile psihice, lipsindu-ne de speranța că măcar unul dintre noi a mai rămas sănătos. Trecând peste deja obișnuitele traseisme politice, sau peste glume de slogane electorale precum cea făcută pe seama candidatului PSD Vasile Laba de la Bistrița-Bârgăului, “Laba e soluția”, soluție bună, poate, pentru comuna respectivă, dar mai ales pentru moși zaharisiți și libidinoși incapabili să mai prindă vreo coțohârlă prin Centrul Vechi al Capitalei, oricât nu am mai vorbi despre anul curent, cazul Deveselu cu siguranță va rămâne în istorie. Din păcate, nu numai în cea a României. Că locuitorilor le-o fi crescut temperatura, că le-o fi luat covidul gustul și mirosul, poate fi acceptabil. Că le-a luat și mințile, nu este deloc scuzabil. Dincolo de fluviile de cerneală care au curs în presa scrisă în această privință, credem în utilitatea unei asemenea întâmplări și pentru literatură. Sperăm că pentru literatura română, nu pentru cea străină, întrucât victoria acestui dintâi primar-moroi al umanității, dincolo de a fi o dovadă de prostie crasă sau de nebunie, arată că în țara noastră donquijotismul supraviețuiește bine-mersi și că ne merităm statutul de popor eminamente creștin, care prețuiește mai mult ca oricine promisa viață de după moarte. Având în vedere că în continuare, la treizeci de ani de la Revoluție, perioada comunistă este invocată și, mai ales, evocată, de mare parte din scriitorimea română, cu patos, cu nostalgie sau cu ură, nefăcuta de la Deveselu credem că ar avea puterea să genereze un nou trend, pentru că democrația prea nu a făcut-o, transformându-ne măcar într-o literatură mai veselă. Altfel, cu siguranță nenea Iancu s-ar răsuci în mormânt, cât despre domnul Eminescu, Doamne ferește! să mai îndrăznim să spunem ceva.

          În Ardeal, cu siguranță baiul este mai mic ca la Deveselu. Afară covidul, înăuntru muierea. Cel puțin așa spune mediul umoristic din țară. La București, însă, în ultima vreme lucrurile au stat diferit. Într-o campanie electorală pentru șezlongul de Primar General numită murdară de anumite părți implicate, fie că era vorba de invocarea unor probleme de sănătate aruncate în derizoriu, fie că la locul în care un candidat încerca să țină un discurs un Dorel tocmai se trezise să dea cu picamerul, Scriitorul român, ca o victimă colaterală, a reușit să fie scuipat în ochi fără a i se lua apărarea. În presa românească, într-un articol tendențios, cu iz electoral, s-a afirmat că în ultimii zece ani, poate mai bine, oricine și-a dorit să intre în Uniunea Scriitorilor din România nu a avut nicio problemă în îndeplinirea acestui scop. Mărturie împotriva calomniei semnalate stau puhoaiele de doritori respinși, de amânați, de refuzați, care fie își declară statutul de scriitor independent, fie își pun speranța că într-un an viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat vor fi admiși. Că luptele electorale pot fi murdare, suntem de acord. Că profesia de scriitor este una dintre cele mai nobile, care nu merită nici bagatelizată, nici luată în derâdere, suntem din nou de acord. Deși, cum însuși subsemnatul a susținut-o în dese rânduri, mai important este un scriitor de vagoane decât un scriitor de cărți. Diferența este că scriitorul de vagoane scrie pe și pentru vagoane. Iar cei de cărți, dacă nu toți, cea mai mare proporție, scriu pentru ei înșiși. Nu pentru că în țară nu există cititori, ci pentru că nu țin cont de nevoile societății actuale. Cumva, Scriitorul român a intrat într-o amorțire totală, confundabilă cu rigor mortis. Și nu este de mirare, dacă stăm să ne gândim că pe la mesele așa-zișilor artiști, în fața halbelor de bere, sau din spatele lor, nu se discută nici spiritul unei națiuni, nici al unei literaturi, ci gloria personală, traducerile personale și premiile. Tot personale și ele, relevante sau nu. Fără gust și din fericire fără miros, constatăm că literatura este din ce în ce mai greu de apărat. Inclusiv pentru că în primele rânduri ale scriitorimii s-au proțăpit indivizi care își scriu articolele futile și agramate mulțumind lui Dumnezeu că s-a inventat copy-paste și care nu au mai publicat o carte de vreo douăzeci și cinci de ani. Cam de atunci de când începuse să fie deja luată în seamă o sărbătoare a sănătății mintale.

(Articol publicat în revista Neuma, noiembrie-decembrie/2020)

Ajutor! Ajutor! Ajutor!

          Oricât s-ar spune că e bine să-ți vezi de treaba ta în loc să tot stai cu ochii peste gardul celuilalt, se poate afirma că lumea noastră nu este mai rea decât a lor. Lumea noastră, cea mioritică, nu pare deloc inferioară celeilalte, “civilizate” și dezlănțuite, pe care cele mai multe voci o declară cu cincizeci de ani mai evoluată.  Spre exemplu, în februarie 2020, perioada în care coronavirusul începea să zburde, deja înțărcat, împingând la campanii mediatice care să susțină igiena, era invocat un studiu al agenției Gallup din Statele Unite (un fel de Institutul Național de Statistică al nostru, dar mai cu ștaif) din 2015, care ar fi părut multora irelevant: obișnuința europenilor de a-și spăla mâinile după folosirea toaletei. Oricât ar fi tentate gurile rele să zâmbească ironic cu o sprânceană ridicată, ațintindu-și privirile spre spațiul carpato-danubiano-pontic, s-ar afla într-o gravă eroare. Conform studiului, doar cincizeci de procente dintre olandezi își spălau mâinile după o vizită la grupul sanitar, cincizeci și șapte de procente dintre italieni, șaizeci și unu dintre spanioli, în timp ce Franța se lăuda cu un procent de șaizeci și doi. România stătea în vârful clasamentului (de fapt în coada lui, ca de obicei), cu optzeci și patru de procente, depășită doar de Grecia – optzeci și cinci, și de Bosnia și Herțegovina – nouăzeci și șase.  Cam așa, s-ar putea spune, Estul i-a aplicat Vestului o ușoară scatoalcă, una care, din fericire, nu a supărat pe nimeni. Pentru că, să ne ferească cerurile de vreo supărare – se lasă cu mișcări de stradă, cu statui dărâmate și cu atacuri la operele de artă care au influențat o lume întreagă. Așa cum s-a întâmplat peste ocean, în democrata Americă, yankeii dovedind din nou cât de adevărat este că cel mai puternic stat al lumii își merită pe deplin renumele de “țara tuturor posibilităților”. Cum altfel s-ar fi putut ca moartea unui infractor recunoscut, George Floyd, să ducă la eliminarea temporară din grila de programe a HBO MAX a ecranizării romanului cu același titlu, al scriitoarei Margaret Mitchell, Pe aripile vântului, pe motiv că ar fi un material care portretizează sclavia?! Din luna iunie până în prezent ridicolul situației s-a mai atenuat, doar pentru a face loc unei alte vești care nu poate fi primită decât cu stupoare: deși Anglia nu se poate lăuda cu temperaturi foarte ridicate pe timpul verii și riscul contactării unei insolații tinde spre zero, aflăm că începând din august romanul Agathei Christie Zece negri mititei se va numi, de acum, Erau zece. James Prichard, nepotul autoarei, a anunțat schimbarea titlului pentru piața franceză, adăugând că se lucrează și la modificarea textului, întrucât peiorativul “negru” (negro) este folosit în interiorul volumului de exact șaptezeci și patru de ori.

         Și, ca o cireașă plasată strategic pe glazura tortului, ca să nu spunem de vreo bomboană de pe colivă, Donald Trump, supranumit cel mai puternic om de pe Pământ, într-o declarație halucinantă pe tema coronavirusului, afirmă că o asemenea situație de criză a mai produs, în istoria recentă, doar gripa spaniolă din 1918, care, de altfel, a dus la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial (!). Într-un fel i se poate da dreptate, întrucât istoria este făcută de învingători, și întreaga umanitate speră că nu vom ieși înfrânți din lupta cu pandemia actuală.

          În asemenea condiții, un naționalist convins, sau un lovit de dacopatie, s-ar duce la culcare râzând de vajnicul Occident, sătul să-i mai supravegheze caprele, mai râioase ca acelea ale Irinucăi lui Creangă. Chiar și-ar putea spune că Vestul își vine în fire, amintindu-și de proiectul de lege autohton care ar fi putut duce la interzicerea lui Cioran și a lui Eliade din pricina simpatiei arătate Mișcării Legionare, sau de inițiativa Institutului “Elie Wiesel” care solicita, în 2014, demolarea statuii lui Mircea Vulcănescu. Dar ar rămâne cu regretul că împământenita zicală “ca la noi la nimenea” își pierde, treptat, caracterul național.

          Totuși, nici noi nu ne dezmințim și rămânem noi. Wir sind wir, sau mai bavarezul Mia san mia, ne rămân pe deplin aplicabile. Zadarnic întreaga suflare românească a căscat gura la Pianistul lui Polanski în 2002, în 2020 în continuare preferăm să vorbim despre Pian. Și chiar, parcă sfidător, ne bucurăm de frăția cu codrul și de împăcarea cu fatalitatea, asemenea mai-nou notoriului manelist care în timpul unui mic concert live susținut din autoturismul personal condus de nevastă, s-a trezit lovit de tren. Sau, de fapt, nu s-a mai trezit deloc. Comuniunea românului cu natura, știm deja, este cunoscută în întreaga Europă, datorită unei statistici a Eurostat, care constata că în 2018, în România, 27,7% din gospodării nu au toaletă în interior. De aici și mentalitatea unora că nu există covid, dar că un pas făcut într-o grămadă de excremente este semn de noroc. În definitiv, norocul și-l mai face omul și cu mâna lui. Sau cu piciorul. Nici peisajul cultural nu a fost scutit de mici cutremure, având în vedere că ambasadoare a Zilei Brâncuși a fost aleasă o cântăreață care pare mai degrabă o surpriză din punga de chipsuri decât personalitate îndrituită să vorbească despre cultură. Dar până și lumea erudită, de pretutindeni, pare dispusă să-și fure singură căciula. Într-un an sărac în evenimente culturale, la o anchetă demarată de revista Uniunii Scriitorilor “Luceafărul de dimineață”, intitulată “Treizeci de ani fără cenzură”, dintre declarații aproape senzuale la adresa libertății de a scrie, vocea lui Ovidiu Pecican se ridică pentru a pune, motivat, punctul pe “i”: “Treizeci de ani fără cenzură? Să fim serioși!” Semn că nu numai în Occident, ci și la noi, prin redacții sunt strecurate personaje cărora noțiunea de libertate de exprimare le este străină, cărora condeiul le atârnă în mână mai greu decât apasă Pământul pe umerii lui Atlas și al căror suflet este mai degrabă măcinat de spaima de a nu supăra decât de nevoia de dreptate. Cu siguranță, asemenea specimene, care au făcut din literatură sau jurnalism o “învârteală”, nu o meserie, în baza recentelor informații că Mircea Cărtărescu este din nou pe lista scurtă a pretendenților la Premiul Nobel pentru Literatură, ar întreba scriitorul, dacă ar avea ocazia, doar de ce și-a intitulat romanul Orbitor și nu Sorbitor.

          În mod cert, lumea actuală are nevoie și de Solenoidul lui Mircea Cărtărescu. Mai ales de cele zece pagini (732-742) de “ajutor!” din ediția de 2015 a cărții, o minunată găselniță a literaturii contemporane, care ar trebui tocate bine, cuvânt cu cuvânt, fiecare dintre ele urmând a fi pus într-o sticlă. Cu atâtea sticle aruncate prin mări și oceane, poate măcar una să ajungă la vreun naufragiat pe o insulă pustie, rămas suficient de întreg la minte să ne mai poată salva.

Teroarea eoliană

          În prima zi a Noului An, pe toate meleagurile, 2020 (i se poate spune cu răutate și douăzeci-douăzeci), a fost întâmpinat cu bucurie, cu chiote, cu șampanie și focuri de artificii. Cam cu aceeași stare de spirit cu care a fost sărbătorit de troieni celebrul cal de lemn lăsat în urmă de armata aheilor. În ambele cazuri, însă, sărbătoririle s-au încheiat cu urmări tragice – una cu o cetate ștearsă de pe fața pământului, iar cealaltă, cea modernă, căpătând dimensiunile unui carusel care, învârtindu-se cât se poate de repede, își lasă îndrăzneții amatori de senzații tari hotărâți să-l încerce nu numai fără echilibru ci, în anumite privințe, și fără rațiune.

          Într-o epocă în care majoritatea femeilor ajung să se înfometeze doar pentru a pierde câteva kilograme, succesul la public al personajelor feminine din picturile lui Rubens ar părea mai degrabă un vis demn de batjocură. Sau, mult mai degrabă, ar atrage oprobriul societății, picturile aflându-se în pericolul de-a fi considerate deranjante și de-a dreptul agresive pentru un ochi obișnuit cu estetica trupului feminin devenită etalon în zilele noastre. Norocul lui Rubens este că oamenii raționali înțeleg nu numai noțiunea de subiectivitate căreia îi este supusă arta, ci și faptul că aceasta e influențată de vremurile cărora le aparține, de moda acestora, de componentele sociale, de istorie și nu numai. Vorbim, însă, numai de oamenii raționali. Alții, ceilalți, sub impulsul anumitor evenimente, cu siguranță fără să gândească prea mult, ca formă de solidaritate față de o cauză sau o persoană, se pot întoarce împotriva unor opere de artă, ștergându-i cu o mișcare de condei pe mai sus numitul Rubens, de exemplu, sau, că tot devine deja o modă, pe Margaret Mitchell. Eliminarea filmului “Pe aripile vântului” din grila de programe a HBO MAX (ecranizarea având la bază romanul cu același nume al scriitoarei americane Margaret Munnerlyn Mitchell, bun mai degrabă pentru domnișoare de pension decât periculos pentru valorile societății actuale) și ulterior retras de la difuzare în cinematografe de pe teritoriul Franței, pare mai degrabă o reacție mai demnă de personajele unor desene animate decât aceea a unor oameni responsabili – ținând cont că motivarea HBO a constat în faptul că difuzarea unui material care portretizează sclavia este un gest “iresponsabil”. Care este iresponsabilitatea mai mare, atacul la o operă de artă sau promovarea acesteia, ne vom lămuri, probabil, în cel mai scurt timp, întrucât vorbim, totuși, de o carte distinsă, printre altele, cu Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în anul 1937. Însă, pe fondul atât de des invocatei corectitudini politice, demersul actual pus în discuție ar trebui să atragă după sine și altele, în aceeași direcție. În contextul în care din pricina pandemiei de coronavirus, spațiul virtual s-a umplut de influenceri, de liber cugetători, de apărători ai drepturilor civile care nu au habar de mecanisme juridice, și chiar de denunțători ai conspirațiilor mondiale (pe baza, bineînțeles, informațiilor puse cap la cap din fața televizorului), nu ar fi de mirare răspândirea unui val de ură și împotriva altor scriitori și a unora dintre titlurile lor. Ținând cont de lehamitea cu care deja este predat Eminescu de profesori în școlile românești, preferându-se a fi înlocuit cu fragmente din Harry Potter, nu excludem inițierea unei petiții pentru eliminarea din lista lecturilor copilăriei, de exemplu, a volumului lui Jules Verne, Căpitan la cincisprezece ani. Întrucât responsabilii apărători ai dreptății cunosc că în baza Codului Muncii persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea vârstei de șaisprezece ani, precum și faptul că pentru încadrarea în locuri de muncă periculoase vârsta necesară este aceea a majoratului. Or, în acest caz, pe firul raționamentului unui împătimit luptător pe platformele de socializare pentru o lume mai bună, în cazul personajului lui Jules Verne fie nu ar fi respectate drepturile copilului, fie ne-am afla în fața unui caz de nepotism, obligatoriu demn de deferit nu numai justiției ci și furiei opiniei publice.

           Fără urmă de îndoială, indiferent de rasă, viața umană este importantă. Însă nici moartea lui Paul Goma, nici cea a lui Luis Sepulveda, ambii răpuși de coronavirus, nu au generat mișcări de amploare. A fost nevoie de cea a unui infractor surprins încercând să comită o infracțiune, ca să se concluzioneze că lumea nu este un loc cu adevărat ideal. Dar nici nu are nevoie de mai mulți criminali, indiferent că aceștia încearcă să utilizeze bancnote false sau că atentează la drepturile artei. Într-un fel sau altul, numele de Floyd va fi mereu actual; nu George, Pink Floyd. Și cumva aplicabil umanității: Comfortably numb.

(Articol rătăcit în hățișurile cenzurii revistei Luceafărul de dimineață)

Apocaliptic

          Apoliptic vorbind, pentru că prostia este mare și până și mayașii ar trebui să-și ceară scuze în fața fanilor lui Dumnezeu pentru sfârșitul lumii prost prevestit, suntem pe marginea prăpastiei. Isteria covidului, devenită între timp subiect de glumă și de bârfă, a aprins până și cele mai sterpe imaginații. Conspiraționiștii își freacă palmele, sărmanii cu duhul îndeamnă la revoluție pentru că le sunt încălcate drepturile de a pierde vremea înafara propriilor ziduri (să fim înțeleși, nu ziduri ale minții, alea rămân) și visătorii, normal, visează la vremuri mai bune. Unii visători devin futuriști (deh!), alții nostalgici – primii speră să se mai deschidă vreodată cârciumile, ceilalți susțin că ar da timpul înapoi până în clipa în care s-ar regăsi pe ei înșiși împliniți, fericiți, plini de puterea pe care o inspiră visarea. Problema cu oamenii e simplă. Mulți sunt naivi, mulți sunt proști. Problema cu visătorii e și mai simplă: ei nu vor fi fericiți niciodată, pentru că orice visător care se respectă, în clipa în care își împlinește un vis (sau abandonează unul), își caută altul. Dar cum sunt și ei tot oameni, nu pot da nicidecum timpul înapoi și sunt siliți să meargă până în pânzele albe agățându-se de anumite mecanisme care le dirijează nu numai comportamentul ci și gândirea. Marea problemă va fi cu concursurile de miss – care, probabil, din pricina sau datorită distanțării sociale nu se vor mai ține o vreme. Ca atare, nicio țâțoasă, mai mult sau mai puțin brunetă, nu va mai putea declara că visul ei este pacea mondială. Și nici nu este nevoie, pentru că omenirea a cam depășit momentele în care să mai vrea pace. Mai degrabă, în ultima vreme celebrele preșuri din fața ușii inscripționate, plastic, “Welcome” ar fi trebuit schimbate cu altele: “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrante”. Că vom ieși din case, pun pariu. Că ne vom elibera, pun pariu că nu se va întâmpla. Și în goana după slujbe, poate (prea) multe făcute de popi, omul va uita că lumina nu apare pentru că Pământul se învârte în jurul soarelui, ci pentru că sufletele noastre permiteau, cândva, acest lucru. Beznă totală? Sper că nu.

 

 

 

 

 

 

 

 

„Dragă jurnalule” (stereotipie)

          Dragă jurnalule – așa ar începe toți nenorociții pe care un amărât de psiholog ascuns între hârțoage cărora nu le dă de cap în umbrele unui cabinet ronțăit de igrasie îi obligă să noteze într-un carnețel ceea ce simt. La asta s-ar rezuma tot – “dragă jurnalule”. În rest, suferințele, frustrările, visele și dorințele nu ar mai conta deloc. Suntem prea oameni ca să ne mai pese și, treptat, orice am scrie după acest “dragă” riscă să capete – în imaginația imbecililor – inclusiv statutul de operă literară. Orice ne-ar spune binevoitorii, prietenii închipuiți, iubirile mincinoase și alte asemenea furturi de suflet, oamenii nu sunt făcuți să se vindece. Nici de prostie, nici de falsitate, nici de traume. Mai ales de traume, deși nu aș putea spune că falsitatea e mai vindecabilă. Nici ticăloșia. Deci, dragă jurnalule, cum ar scrie unii în speranța că ar putea deveni, dacă nu ceea ce au fost, măcar alții, mai liniștiți, îndrăznesc să recunosc că aș fi primul care ți-ar da foc sau te-ar bate în cuie și te-ar smulge de pe ele foaie cu foaie ca pe un timp pierdut zi de zi, în speranța că orice fel de rană provocată de simpla existență s-ar vindeca. În realitate, oamenii nu sunt născuți să se vindece. Mai degrabă, apar tocmai pentru a dovedi că dincolo de faptul că viața este un miracol, tot ea ne face să ne dorim moartea. Și că, într-un final, nu suntem niciodată ceea ce ne dorim să fim, mai degrabă o sumă de stereotipii de care ne agățăm. Și că nu devenim niciodată ceea ce vrem să devenim ci orice se nimerește – nebuni, șocați, speriați, dezamăgiți, suferinzi. Doar tu, “dragă jurnalule”, ai putea rămâne același dacă nu ți s-ar rupe filele. Pentru că, dacă ai rămâne intact, oricine ar putea da timpul înapoi știind, de exemplu, aflând cu precizie, că exact acum opt ani îi era suficient un zâmbet. Acela care încălzea totul, îngăduitor, vesel, plin de iubire și de bucurie. Dacă oamenii ar avea memorie bună nu s-ar uita pe ei. Și, probabil, și-ar aminti și ce au trăit înainte să se vândă pentru cine știe ce minciună. Poate atunci, dincolo de alte derapaje pe care să le considere înaintare în timp, ei înșiși ar rămâne doar stereotipii. Pentru că și-ar prețui fericirea, chiar dacă este una pierdută.

.

          Și cred cu tărie că atunci când te îndrăgostești și nu vezi rostul trebuie să pleci. Chiar dacă gândul nu îți dă pace. “Ce ar fi putut să fie”? Nimicul nu contează cum poate fi atins. Important este să-și facă treaba. Să împingă oamenii pe drumul lor. Al unora, poate plin de oameni. Al altora, plin de cuvinte. Și la hotărârea că vieții nu i se pot trage concluzii. Nici măcar învățăminte. Oricât se cred boii nemuritori, se înșeală. Oricât se crede cineva de neînlocuit, se înșeală. Dar sentimentul poate rămâne mereu același.

Femei

          Îmi place mereu să invoc un citat care se pare că i-ar aparține lui Hugo. Întrebat ce s-ar face bărbații fără femei, cică ar fi răspuns: “ar fi mai fericiți. Și apoi din ce în ce mai puțini”. De analize pe text nu este nevoie deloc. În definitiv, nu are rost să faci o asemenea analiză decât dacă vrei să-l susții. Numai că postulatele nu mai au nevoie de nicio demonstrație. Rămân valabile prin ele însele. Ce nu aș susține cu fermitate, însă, este această calitate atribuită cu un mic sâmbure de misoginie femeilor – acela de necestitate de prăsilă. Nu i-am înțeles, și ca atare nu i-am susținut niciodată, nici pe cei care renunță să mai laude altă realizare a lor decât copilul. De parcă să te fuți – iertată fie-mi expresia – este ceva cu care merită să te lauzi și la zece ani după ce s-a întâmplat. În definitiv toți o facem – nu mă refer la laudă – de mai multe ori sau de mai puține, în funcție de anumite conjuncturi și factori care, la un moment dat, pot fi decisivi. În momentul în care ajungi să te lauzi cu ceva care este la îndemâna oricui – pentru că, să fim serioși, și dacă tragi ceva mai serios la măsea într-o cârciumă, oricât de ciufulit ai fi, tot se găsește o disperată care să te rezolve – mi se pare mai degrabă ceva, dacă nu demn de domeniul patologicului, cu siguranță demn de milă. Și dincolo de avertismentul scriitorului francez, mai înspăimântătoare mi se pare mândria de a adăuga încă o oaie turmei, încă un element unei mulțimi care contează mai puțin decât mulțimea vidă, încă o viață lipsită de însemnătate într-un tumult în care domină exact lipsa de respect pentru viață. Nu mă afiliez niciodată acelei scuze hilare, cum că ar fi o cruzime să aduci pe lume un copil, o ființă nevinovată care să fie făcută harcea-parcea în malaxorul vieții. La fel cum nu mă alătur nici celor care se lamentează spunând că nu și-au cerut viața, că o urăsc, că sunt sătui de ea. Prefer să nu le răspund, sau dacă le răspund, prefer să le spun că frumusețea vieții șade în cărți, în cârciumi și în femei. Nu neapărat în ordinea asta, este o înșiruire strict aleatorie.

          Despre cărți, îmi spun de multe ori, nici nu are rost să se discute. Mai degrabă trebuie simțite. Și scrise. Despre cârciumi, nici atât. Orice bodegă este bună atâta vreme cât are destul material cu care să te hidratezi și o coapsă de femeie la care să te holbezi. Așa mă gândesc, mereu femeile merită toată atenția. Chiar și atunci când își uită importanța în materie de prăsilă (așa cum spunea Hugo, nu eu) și ajung să se creadă zeițe. În fața unui pahar, discutam cu cineva o problemă de principiu: sunt femeile zeițe, sau bărbatul le ridică la acest rang? Cred că sâmburele de divinitate pe care îl revendicăm ca strălucind în ființa umană este, într-adevăr, în femei, o reminiscență din ADN-ul zeițelor. Bărbații, dacă tot trebuie să ne întoarcem în mitologie, sunt mai degrabă porci; se poate dovedi oricând dacă cineva se obosește să cerceteze mai cu atenție Odiseea. Dar dincolo de verdictul aruncat în silă de zeițe, rămâne foamea lor, mândria aceea legată de statutul de ființă supranaturală de care nu se satură. Îmi amintesc că acum ceva vreme cineva îmi atrăgea atenția că bărbații trebuie să graviteze în jurul femeilor. Și eu rânjeam mereu, puțin disprețuitor, admițând că, într-adevăr, bărbații, nu bărbatul. Unele femei sunt flămânde de apreciere. Unii bărbați sunt flămânzi de liniște. Și gravitarea nu e niciodată liniște, este mereu un joc în urma căruia pot curge cel puțin lacrimi, dacă nu sânge. Răspundeam mereu, arătându-mă stupefiat, “de ce ai gravita în jurul unei femei, când balta este plină de pește?” Iubirea o învățasem cu mult prea multă vreme în urmă și, fără să o uit pe ea – niciodată pe ea –, îi uitasem lecțiile.

       Cred că niciodată nu mi-a păsat de femei, îmi mai spuneam într-o noapte lâncezind sub un felinar care străpungea întunericul cu câteva raze de incandescență artificială (cam așa cum este îndrăgostirea pornită din nimic și încheiată în nimic), mi-a păsat de o singură femeie. Chiar dacă nu am reușit să o arăt mereu. Poate niciodată. Dar mi-a păsat. Și încă atât de mult încât mi-am promis că nu o voi reduce niciodată la stadiul de element de turmă. Așa mi-am spus, că pentru femeia de care mi-a păsat am încercat să devin mai bun. Dar niciodată un satelit. Pentru că în clipa în care începi să te învârți în neantul pe care îl crează spaima de a pierde pe cineva, închei prin a te pierde pe tine. Prin a te pierde pe tine de tine. Oamenilor nu trebuie să le arăți că îți pasă de ei îngenunchind în fața lor și făcând temenele. Ci altfel. Așa cum, ajunsesem să îmi spun cândva, femeilor nu le va fi suficient niciodată. Pentru că, la rândul lor, știu că este mai ușor să treci pragul unei cârciumi decât să te lupți pentru ceva la care ții. Cu atât mai mult cu cât, de-a dreptul hilar, femeile sunt singurele ființe din univers capabile să modeleze bărbatul după voința lor doar ca apoi să se plângă: “nu mai ești cel pe care l-am cunoscut”.

          Personajul pe care am început să-l creionez de ceva vreme (și de care ajung să mă îndrăgosetesc și eu) ar fi mai violent. Mai dur în limbaj. Deja mi-l închipui spunând: “femeilor le este caracteristică proasta concepție că dacă își arată țâțele unui bărbat, respectivul dă ochii pe spate și cade în brațele iubirii mai rapid ca o virgină în leșin când vede balaurul”. Dacă l-aș avea lângă mine în carne și oase, aș râde și l-aș îmbrățișa. Și aș fi mândru de el. Ca oricare altul care este mândru de rezultatul actului sexual pe care l-a avut cu cine știe câtă vreme în urmă. Ca un părinte bun ce aș vrea să-i fiu l-aș admonesta, însă, spunându-i că mai mult respect față de femei nu ar strica deloc. Și atunci când m-ar privi puțin uimit, neînțelegând de ce nu-i aprob atitudinea, i-aș spune că oricând pot să i-o împărtășesc, dar nu mereu și exprimările. “Mai plastic?” l-aș întreba privindu-l, zâmbindu-i aproape vulgar. “Femeia este specială. Este o poartă între lumea noastră, reală, și cea a fanteziei. Femeia te poate înflăcăra, te poate înnebuni, îți poate controla gândurile, mintea, acțiunile. Te va face să te simți ca un zeu, alături de ea. Și asta o face demnă de sacrificii și de atenție. Dar amintește-ți mereu, chiar și când ți se așează în față cu coapsele desfăcute, că ești omul care intră de bună voie în Infern”.

Trenuri și altele

                “Sunt trenuri pe care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci”, îmi spunea nu de mult cineva. Singurul gând care m-a fulgerat a fost “eu mai mereu am stat aproape de gară”. Bine, în Cymeria noastră e greu să nu stai aproape de gară, poate doar dacă stai pe sate. Se aude șuierul trenului până în centrul orașului unde zici că îți bei tihnit, ca fițosu’, cafeaua. Noroc cu Bucureștiul. Acolo am stat mai departe de gară. De gară, nu de trenuri. Că, așa cum îmi spunea cineva nu de mult, trenuri pot să apară și acolo unde nu sunt gări. Și e adevărat, am ratat multe trenuri, și nu m-am urcat în altele dar, în mod ciudat, am ajuns să mă simt ca și cum trenul pe care nici nu l-am ratat și în care nici nu m-am urcat, m-a adus aici. Aici unde sunt ca persoană. Omul care își permite să îi zâmbească sfidător lui Paler spunându-i “bă, tu ți-ai dus viața pe un peron, basca mea!”

                Dar interlocutorul meu părea să aibă dreptate, într-un fel. Sunt trenuri pe  care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci. Cu un efort de memorie – erau prea multe pahare – am reușit să îl contrazic. “Eu nu am pierdut niciun tren, niciodată”, zic. Adevărul este că nu am pierdut niciunul. Îmi amintesc că am stat cu inima în gât traversând Bucureștiul, și urlam la taximetrist: “dă-l în mă-sa de pieton! Treci pe șina de tramvai, ce dracu’, pierdem trenul”! Era spre Ajunul Crăciunului și eu trebuia să ajung la Cymeria, nu să rămân înzăpezit în porcăria aia de București. Mai era să pierd o singură dată trenul, când, plecând de la Cymeria spre Bucale, condus de unul din unchi, ne-am înfundat în podul gării că avea trenul întârziere mai mult de o oră. Era frig afară, ger. Și în podul gării aveau un alcool prost ca dracu’, dar măcar ne mai încălzea. Atâta ne-am încălzit că abia am auzit trenul șuierând că intră în gară. Și fugi cu tot calabalâcul, și trenul șuiera a plecare, și curgeau transpirațiile pe noi ca pe plăvani. Dar nu l-am ratat. Nu l-am ratat! În rest nu am fost în pericol să ratez nimic. Și ce am ratat nu merita luat. Că așa e cu trenurile, ce îți pasă că ratezi trenul de Călărași dacă tu vrei să ajungi la Cymeria?

                M-am uitat la interlocutorul meu așa cum mai puteam. Alcoolul era mai bun ca în podul gării, totuși. I-am zâmbit draconic – “Tu ești misogin, crezi că femeile sunt trenuri. Locomotive șuierătoare cu ochii larg căscați și luminoși, care scot aburi de câte ori te urci în ele. Boule!” Îl priveam în ochi, ca și cum m-aș fi uitat într-o oglindă: “Doar să ții minte, pentru tine nu trebuie să existe trenuri pe care le pierzi, nici trenuri în care alegi să nu te urci. Trebuie să existe trenuri care să te ducă departe. Cât mai departe, în infinitatea cuvintelor. Și din care să știi când să cobori”.