Despre o oarecare mândrie

          Am umblat puțin în bibliotecă, după DEX. Ținta: “mândrie” – 1) sentiment de de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii * Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire. 2) Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare.

          Am mai răsfoit puțin cărămida mai sus menționată. Ținta: “mândrie de a fi român”. Bre, să mă trăznească de-am găsit-o! De ce aș fi mândru? Cultură? Unde? În zi de azi românul abia mai citește etichetele de pe pet-ul de bere. Da, pet, că sticlă de 2 litri nu i se poate zice. Temporal vorbind, Eminescu e departe, dar de Noica și de Eliade parcă doar am auzit. La muzică nu mă bag, o să spuneți că am ceva cu Vijelie, cu Guță, cu mezelurile și cu alte alea.

          Buuun… cultură, e clar, niet! Ne dau europenii clasă de nu o putem duce. Poate istorie? Care? Că a venit un nebun și pe Țepeș sau pe tac’su, depinde de izvoare, ni l-a făcut vampir, ca să ne putem gândi să facem un Dracula Park. Mihai, Ștefan, Corvine? Versuri de cântec mucegăit, scos de la naftalină, suflat de praf și trântit ca imn unei nații mai mult decât adormite.

          Poate România dodoloață? Nici măcar… Că e clar că nu e dodoloață, altfel o duceam și noi mai bine, nu eram așa sfrijiți. Bogăția țării… o țară ciuntită, vândută pe bucățele, ca și combinatele, fabricile și uzinele lăsate moștenire de „netrebnicii” ăia de comuniști. Nu că nu am fi fost ciuntiți de când istoria, că cele trei provincii… Doamne! Ardelenii sub talpa austro-ungară, mâncând doar jăratec, pită proastă și bătaie. Moldovenii? Așa, mai gălbui la față cum sunt, e clar că e de la mămăligă. Că altceva… e drept, mai mâncau și ei bătaie, uneori mai băteau… cum le era norocul. Ăștia, muntenii, de-or fi dus-o mai bine, dar nici ei, că prea făceau pământurile astea cu ochiul turcului.   Da… am fost zidul care a oprit invazia otomană în Apus. Că în loc să zicem “treceți!”, sau chiar să ne dăm cu Poarta, ne pustiam pământurile și ne otrăveam fântânile. Și uite așa, o luam mereu de la zero, ca să ajungem acum să ne pice plombele când vedem o Sagrada, un Dom al Invalizilor, un Notre Damme… E drept… poate un motiv de mândrie ar fi notre dammes… alea plecate curve sau dansatoare în Europa, dacă nu prin Japonia.

          “Au prezentul nu ni-i mare?“ David Copperfield – scamatorul, că de Dickens nu am prea auzit – e mic copil. Să vină, dacă îl mai ține cureaua, să se înfrunte cu ‘nea Traian, cu Udrea, cu Berceanu… păi pleacă plângând! Dar asta nu mă face deloc mândru că sunt român.

          Și atunci?! Nu cumva mândria de a fi român e vreun basm de Petre Ispirescu?

(21 iunie 2010, Românica Online)

Moarte

          M-am întins în pat și mi-am imaginat că mor. Încercam să simt acea amorțeală inconștientă, ca pe un lucru inedit, ca pe ceva nemaifăcut de nimeni niciodată, ca și cum eu aș fi fost primul căruia i se întâmpla. Am închis ochii și am încercat să opresc zbaterea pleoapelor, privind sub ele în inima unui întuneric care părea că se extinde, că se lărgește, că devine din ce în ce mai cuprinzător. Apoi mi-am rărit ritmul respirației, încercând să mențin în plămâni aerul, cât mai mult, cât mai adânc, întârziindu-i eliberarea, simțind cum bătăile inimii încep să devine mai puternice. Îmi pulsau tâmplele, în timp, pulsația transmițându-se în pleoape, ca un fel de luptă, ca un fel de refuz, manifestarea unei dorințe vii de a vedea lumina, de a mă pierde în ea și de a uita pentru totdeauna că există întuneric.

          Am așteptat, m-am linștit puțin, dorindu-mi să îmi continui experimentul. De data aceasta pleoapele m-au ascultat și nu s-au mai deschis brusc. Zbaterea lor domoală s-a transmis înapoi tâmplelor, apoi inimii, într-un ritm de respirație lentă, aproape pierdută într-un alt orizont de culoarea nopții lipsite de stele. Gândurile au început să se depene lin – încercam să îmi retrăiesc întreaga viață într-o singură clipă, așa cum se spune că se întâmplă muribunzilor, și, deși eram curios, nu mi-am dat seama dacă pe buze îmi apăruse un zâmbet sau se crispaseră într-un mod ciudat, trist și funebru.

          Mi-am dorit să resimt mângâieri, mi-am dorit să revăd locuri, să reîntâlnesc oameni pe care i-am pierdut pentru totdeauna. În urechi simțeam un zgomot ciudat, un vâjâit care părea că treptat se transformă în șoapte, în voci, în zgomote pe care le mai auzisem, le recunoșteam din întâmplările prin care trecusem acum multă vreme sau ieri…

          M-a cuprins o amorțeală plăcută, pluteam, simțeam cum mă ridic prins în niște fire nevăzute ancorate de cer, apoi urcarea mi-a fost oprită și am simțit cum încep să cobor, cum încep să mă afund, devenind parte integrantă din salteaua pe care stăteam, privind-o, apoi, răsturnată deasupra mea, îndepărtându-se – parcă doar ea legată de firele nevăzute care sprijineau cerul. M-am gândit că acela este momentul în care faptele mele sunt cântărite și judecate. Am crezut, în acel moment, că eu însumi, ceea ce reprezint în totalitate este cântărit, așezat pe unul din talgerele balanței – acel talger care, fără vreo voință proprie, se apleacă înspre străfundurile pământului sau se înalță spre culmile cerului pentru a depune sufletul acolo unde merită.

          Am deschis ochii, mi-am ridicat puțin capul cu fruntea transpirată și am fixat cu privirea tavanul nemișcat. Oricât ai încerca să înțelegi, oricând ar trebui să treci prin ea, moartea nu este decât o risipă. O risipă de privire, de suflet, de iubire…

Îngeri

Long ago – in another life
I was innocent – just a child
Transformed my brain into an evil thing
Now I’m a creature of the night

I’m a shadow in the darkness and I’m watching you
Though you can’t see me I am always at your side
When I’m on your heels – you see how it feels
To sense the curse of Azrael

In the night – I’ll come to you
Your life belongs to me
I wake you up – you stare at me
I’m the last thing that you’ll ever see

The panic in your eyes that I have hungered for
Shows me you have realised the truth
Death comes to the dying – and before your eyes grow dim
The last word on your lips is Azrael

I will destroy your dreams
I will destroy your mind
I will destroy your soul
And then I’ll take your life

Sometimes I remember the life I had before
I asked myself was it just a dream
When I close my eyes I see an ocean flowing blood
And in my sleep I hear those fearful screams

So lock your doors – remove the keys
It doesn’t matter if you leave or stay
Wherever you go I’ll be expecting you
Your resistance is the spice that I crave

When you imagine there’s a movement in the shadows
The light around you weakens more and more
Prepare for the arrival of the uninvited guest
The angel of the darkness – Azrael

I will destroy your dreams
I will destroy your mind
I will destroy your soul
And then I’ll take your life…

Sondaj

          Va mai trece multă vreme până când Tenebrio va deveni un roman în adevăratul sens al cuvântului. Deocamdată rămâne la stadiul de proiect/serial de blog, căpătând o formă relativă, devenind un schelet pe care, atunci când va veni vremea, îl voi modifica (mai mult sau mai puțin) și voi căuta să așez și celelalte ingrediente necesare. Până la acea reîntoarcere la clasici, însă, știind că deja a trecut o lungă perioadă de timp de când vi l-am adus în atenție, din dorința de a nu îl transforma într-un lucru deloc interesant, vă propun următorul sondaj de opinie. Că tot ne lăudăm că știm ce este democrația.  

Atitudine

          Se fac aproape două săptămâni de când profesorul de istorie cu care am gustat până dimineață niște… sucuri… mi-a spus că niciodată nu trebuie să pornești un război împotriva propriului popor. Cam asta considera dânsul că facem prin atitudinea adoptată pe Românica.

          Am stat și am “rumegat” ideea, gândindu-mă că, în principiu, s-ar putea să aibă dreptate. Și totuși, de la Nietzsche citire… “Cu lovituri de tunet și cu focuri de artificii trebuie să grăiești slabilor de înger și adormiților”.

          Haidem, dom’ profesor, la mai mare! Sau la mai multe…

          Gone drinking.   

Scut (Emil Botta)

Iubirea ma apără,
de aceea port
fruntea sus, în exil printre oameni.
Când ziua decade și când, spre apus,
Cumpăna liniștită se-nclină,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristețe senină.

Ochii mei în extaz rătăcesc
spre adâncul fântânii unde stelele scapără.
O, de al stelelor dor mă topesc
și m-aș duce la ele,
dar Iubirea mă apără.

Cu graiuri nebune mă cheamă,
în lunci, cântătoare Undine.
Și când să le ajung, Piaza Rea
mă trage la dânsa : la mine, la mine!
Dar mă însoțește acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.