Se spune că frumuseţea moare, că este trecătoare, dar cei care au spus aşa ceva înseamnă că nu au văzut-o cu adevărat niciodată. De multe ori este invers, murim noi şi frumuseţea rămâne, imposibil să fie ştearsă, poate şi pentru că unele uitări nu vin niciodată.
Dincolo de vulgaritatea înjurăturii rămâne blestemul. Posibil ca unele voci să se ridice, să conteste o asemenea afirmaţie – blestemul nu este vulgar tocmai pentru că îi lipseşte esenţa jignitoare a înjurăturii. Vulgaritatea sa constă în cu totul altceva, într-un conţinut jignitor nu pentru omul asupra căruia este aruncat, ci pentru natura umană, pentru inteligenţă. Blestemul derivă din superstiţie, iar superstiţia, mână în mână cu religia, sunt sfidări ale raţiunii, rezultate ale unei concepţii umile pe care omul s-a obişnuit să o adopte de când este lumea. Nu mai ţin minte unde am citit o întrebare, adevărat, retorică, plină însă de miez de adevăr: “vreţi să conduceţi un stat fără divinitate”?! S-a dovedit că un asemenea deziderat este imposibil, pentru că acolo unde masele nu sunt ţinute în frâu apare anarhia. Nu este momentul să mă pronunţ asupra naturii blânde sau sălbatice a omului, voi spune doar că zăbala sau frâul care îl struneşte pe om de la a face orice vrea este teama. Teama de lege, teama de pedeapsă, dar, mai cu seamă, teama de puteri nevăzute care se pot manifesta în mod coercitiv – fie că este vorba de o putere unică, fie că este vorba de creaturi supranaturale sau de simple credinţe. În semn de sfidare mi-am propus ca atunci când mă voi urâţi şi mai mult, şi complet, privindu-mă în oglindă, să arunc cu ceva în imaginea reflectată, aşteptând să mă lovească cei şapte ani de ghinion. Şi, bineînţeles, să înjur, pentru că vulgaritatea de cele mai multe ori atrage vulgaritate – vulgaritatea înjurăturii opuse aceleia a superstiţiei.
Superstiţia şi, implicit, blestemul privit în strânsă legătură cu ea, sunt caracteristice persoanelor vulgare, vulgului. Mai ales că vulgaritate nu înseamnă, în mod exclusiv şi strict limitat, esenţă jignitoare; de multe ori orice are legătură cu omul simplu, ignorant, indolent, îndobitocit, poate să devină murdar, pentru că nu de puţine ori un asemenea element reprezintă o jignire pentru stadiul la care ar trebui să se afle omul (strict prin prisma capacităţilor şi calităţilor sale intelectuale generale). Prostia este vulgară, şi de multe ori prostimea devine la fel, transformând superstiţia bazată pe lipsa de cunoaştere în înţelepciune populară.
Dacă mai admite cineva că ar fi adevărat principiul “cunoaşterea înseamnă putere”, înseamnă că va fi de acord că lipsa de cunoaştere înseamnă teamă. Da, teamă, pentru că unul din atributele principale ale puterii este curajul, deci, pe cale de consecinţă, opusul puterii, slăbiciunea, este definită de teamă. Omenirea s-a supus mereu de teamă, fie legii cerului, fie legii umane. Dar atunci, forţând puţin nota, teama însăşi, fiind caracteristică celor fără cunoaştere, prostimii, vulgului, devine ea însăşi vulgară. Numai că este imposibil ca cineva să nu simtă teamă la un moment dat, oricât de puternic ar fi – or, dacă este adevărat că acţiunile noastre ne definesc, înseamnă că însuşi omul, nefiind scutit de teamă, devine, cel puţin pe alocuri o vulgaritate. Dar a cui? Sau faţă de cine? Poate faţă de cea mai mare vulgaritate cunoscută până acum – viaţa.
Spuneam într-o vreme – şi am rămas fidel respectivei concepţii – sunt situaţii în care nu mai rămâne nimic altceva decât înjurătura şi blestemul; pumnul ridicat spre cer, ameninţător, în semn de revoltă. Mai cred, de asemenea, că există unii oameni atât de cunoscători de cele sfinte încât sunt capabili să coboare din cer pe pământ, rânduindu-i temeinic în noroiul vulgarităţii, toţi sfinţii cu toate moaştele lor, şi cu dumnezeii şi cu fecioarele, de nu se mai spală cerul multă vreme cu toată apa Mureşului, să spunem.
Totuşi, oricât m-ar amuza şi m-ar mulţumi blasfemia, cred că unele lucruri trebuie spuse simplu, pe şleau, în propoziţii scurte, în cuvinte concise. Vulgaritatea nu a fost niciodată o artă, din punctul meu de vedere, exprimarea ei în anumite situaţii, însă, da! Metal de început de săptămână, ca exemplu.
De multe ori mi-au spus cei mai avansaţi în vârstă şi, implicit, mai înţelepţi ca mine: „mai taci şi tu, măi, copile, din gură”! Aveau dreptate, şi nu prea, nu am tăcut niciodată şi mereu am spus ce gândesc, chiar dacă era în dezavantajul meu. Preferam să trântesc cu opinia în mijlocul bălţii decât să risc să mă îmbolnăvesc de vreo boală neştiută care să îmi roadă oasele cocoşându-mă şi, într-un final, cum am văzut pe mulţi de altfel, să fiu redus la stadiul de nevertebrată.
Problema este, însă, în materie de scris, că mi se întâmplă să mă abandoneze şi cuvântul şi ideea, chiar atunci când îmi este lumea mai dragă. În asemenea momente mă simt cel mai frustrat dintre pământeni, deşi treptat am ajuns să mă obişnuiesc şi cu asta. Avantajul tăcerilor este că fac loc unor altfel de netăceri… Iar unele netăceri îmi aduc, uneori, bucurii mai mari decât sute de cuvinte. Sincer să fiu, tare am fost nerăbdător să apară ultimul album Helloween, şi când, în sfârşit l-am ascultat, am rămas fără cuvinte. De încântare, demo!
M-am trezit într-o dimineaţă privit de o pereche de ochi. Şi nu ştiu cum, crezând că de frig simt fiori pe şira spinării, mi-am uitat tendinţele exhibiţioniste, încercând să îmi ascund indecenta goliciune sufletească sub zâmbete. Zâmbete de ochi mari şi negri. Întrebarea este, dacă ochii sunt fereastra către suflet, înseamnă că ochii albaştri au suflet albastru, iar ochii negri au suflet negru? Cu siguranţă, altfel nu mi-ar fi spus, ei, ochii, că sunt nebun!
Există suflete între care se crează legături pe care nu le pot şterge nici viaţa nici moartea, nici oamenii nici animalele – acele creaturi umblătoare pe două picioare, înnobilate cu titlul de “om” deşi nu conţin niciun sâmbure de umanitate. Aş vrea să îmi pot explica, dar nu sunt capabil să găsesc nici logica, nici fundamentele pe care mi-aş putea sprijini vreo teorie. De multe ori simţirea este cel mai bun postulat şi căutarea unor dovezi, la fel ca emiterea unor principii, este complet inutilă. De aceea fac, chiar dacă greşesc şi ştiu că greşesc, ceea ce simt, fără să mă gândesc la vreo consecinţă pe termen mai lung sau mai scurt.
Am învăţat, când eram mic, că este tare urât să înjuri. Şi a fost o vreme în care am dispreţuit vulgaritatea mai mult decât lipsa de politeţe, de aceea înjuram mai cu perdea – de fapt nici măcar nu înjuram, drăcuiam doar. Apoi, dintr-un spirit de frondă, m-am deprins şi cu vulgaritatea înjurăturii, începând să îi cunosc, totodată, părţile bune şi beneficiile, nu numai aparenţele condamnabile. Umblă o vorbă, pe la noi, cum că trebuie să fii cu omul om şi cu porcul porc. Adică, în cele din urmă, tot o aplicare a legii talionului, dar şi a normalităţii, pentru că fiecăruia trebuie să i se vorbească pe limba lui pentru a se evita orice urmă de dubiu şi vreo probabilitate de a nu fi înţeles mesajul.
De blestemat, însă, nu am mai blestemat niciodată, pe nimeni; pe nimeni altcineva decât pe ea, cea care trebuie să mă aştepte. Adevărat, am făcut-o ca răspuns la o provocare, la blestemul absenţei ei pe care mi l-a aruncat în spinare. Mă trezesc uneori că îmi pare rău că am făcut-o, deşi, ca raportare la principiul echităţii, nu pare corect să fiu captiv singur între pereţii unui sălaş numit rătăcire. Mă consolez cu gândul că nu se poate altfel, că suntem prea strâns legaţi ca să plece definitiv doar unul, şi dacă se întâmplă, prin absurd (deşi absurdul este una din principalele caracteristici umane), ca unul să plece, neapărat trebuie să aştepte, oriunde ar fi, pe celălalt.
Nici nu mai ştiu dacă în baza vreunui blestem sau în baza legăturii dintre suflete două entităţi, despărţite pentru o vreme, sunt nevoite să rătăcească până la mai apropiata sau mai depărtata reîntâlnire. Avantajul absenţelor este că mereu vor alimenta sentimentul şi comunicarea, pentru că între reîntâlniri mereu este un segment de timp care trebuie umplut cu întâmplări; iar acele întâmplări vor fi cândva depănate, amintite, dezbătute, atunci când timpul şi trecerea lui o vor permite, fie în zbor purificator printre nori, fie în veşminte pământene reîmbrăcate.
“Să mă aştepţi”! am interzis tiranic o îndepărtare mai mare decât aceea minimă impusă, împotriva căreia, oricât ne dorim, nu putem câştiga niciodată. Ce om are puterea de a îi împiedica pe alţii să plece?! Sunt momente în care nu ne mai rămâne decât legătura, înjurătura şi blestemul, iar ca o consecinţă a blestemului, rătăcirea. Chiar dacă, în funcţie de dimensiunea pe care o animă, timpul trece mai repede sau mai încet, iar unele rătăciri sunt mai nimicitoare de suflet decât altele.
//
Mi se mai întâmplă, în momente de pierdere a lucidităţii, să îmbrăţişez aerul cerându-i, nerostit, să suplinească o absenţă. Şi am mai început să cred că absenţa este cel mai greu de suportat dintre blesteme; asta pentru că da, absenţa este un blestem pe care cei care pleacă, fie că vor fie că nu, ni-l aruncă pe umeri pe post de veşmânt strivitor.
Sunt unii oameni care îşi află striviţi umerii, alţii cărora le este strivit sufletul şi alţii care strivesc în pleoape bucăţi de suflet menite să irige o amintire, ca o încăpăţânare de a menţine veşnic verde un stejar lovit în moalele capului de venirea iernii. Aşa cred, amintirile ne sunt stejarii pe ramurile cărora ne desăvârşim urcuşul înspre nori, pentru că ele ni se împlântă cel mai mult şi mai adânc în suflet dimpreună cu sentimentele pe care le protejează.
Uneori suntem nevoiţi să îndurăm blestemele aruncate asupra noastră, chiar dacă sunt mai strivitoare decât injuriile şi umilinţele. Până şi eu, eu care pot orice, am învăţat că de unele blesteme este imposibil, nu ai cum să te fereşti. De aceea mi se întâmplă să îmbrăţişez aerul şi apoi să aştept manifestarea reciprocităţii, să mă îmbrăţişeze şi el, ca un intermediar, ca un împuternicit al altcuiva.
Cel mai greu, totuşi, mai greu decât îmbrăcarea straielor blestemului, este de purtat răzbunarea. Adevărat, eu îmbrăţişez aerul, ca şi cum aş fi oprit pe cineva mereu lângă mine, nu în mine. De parcă ar putea cineva să oprească vreo plecare a altcuiva! Şi totuşi, într-un moment de luciditate precară, sau de vis fără sfârşit mult prea real pentru a fi iluzie, am blestemat şi eu, înapoi, ca o aplicare a legii talionului. “Să mă aştepţi!” aşa am spus, blocând, în acest fel, orice înaintare înspre necunoscuturi mie, pentru că unele suflete sunt construite să nu cunoască singurătatea de celălalt, chiar dacă în succesiuni de clipe se blestemă unul pe celălalt cu absenţe. Cât despre unele aşteptări, oricât ar fi ele de grele, la fel ca şi despărţirile, cândva tot se încheie, şi întotdeauna fericit, cu o îmbrăţişare.
Cândva, în urma unui moment ridicol prin care am trecut, mi-am promis că nu voi mai permite vreodată să par prost. Altfel, da, în orice mod, arogant, îngâmfat, mult prea sigur pe mine, ignorant, nihilist chiar, dezinteresat de concepţii umane sau deţinător de adevăruri supreme. Şi acum îmi este indiferent cum sunt perceput, atâta timp cât nu sunt considerat prost.
Avantajele călătoriilor cu mijloace de transport în care se poate interacţiona cu oamenii nu le voi prezenta aici. Nu ar avea sens, le cunoaştem toţi. Problema este, însă, uneori, tocmai posibilitatea aceasta de interacţionare. Sunt oameni mai volubili şi alţii mai retraşi, unii mai deschişi, alţii cu armuri impenetrabile. Eu eram doar obosit, foarte obosit. Şi, deşi nici măcar nu îmi mai amintesc bine din pricina durerii, sunt aproape sigur că mă durea capul. Dar cumplit!
Aşa cum este soarta, ironică de fiecare dată, nu a scăpat prilejul să mă ia peste picior, oferindu-mi, spre companie, o doamnă a cărei gură nu ar fi tăcut nici măcar astupată de un căluş. Ca să nu pară crudă, doar ironică, soarta îmi mai oferi ca sprijin o tânără pe care să o folosesc pe post de scut în calea vorbelor preavolubilei persoane, făcând în aşa fel ca ele să se îndrepte mai mult spre biata victimă colaterală decât spre mine. Cum, totuşi, nu am reuşit să scap în totalitate, am fost nevoit să susţin o conversaţie la un nivel minim, cu toate chinurile şi agoniile mele. Până la punctul în care doamna, săturându-se să îi explice tinerei despre avantajele terapiei prin muzică, se îndreptă înspre mine, se avântă într-o extinsă teorie a muzicii clasice. Apoi, zâmbind ameninţător-ciudat, mă întrebă: “Cine a compus “Crai nou”, Ciprian Porumbescu, parcă”?! Întrebarea m-a lovit în moalele capului, pentru că sunt în perioada în care scârba pe care o resimt faţă de anumite elemente ale românismului se extinde, implicit, către aproape toate numele care ne populează biata şi mult prea săraca în valoare cultură.
“Doamnă dragă, zic cu graiul nost’ dulce şi lipsit de vlagă (dar din cauza durerilor, nu din alta), sincer să vă spun, dacă mă întrebaţi, îmi place mai mult Simfonia roşie”. “A lui Porumbescu?! N-am auzit niciodată de ea”! Am dat din mână dispreţuitor. “Ei, a lui Porumbescu”! Am avut chiar puterea şi ticăloşia să pufnesc dispreţuitor, jumătate la adresa dânsei, jumătate la adresa dragului ei compozitor. “Simfonia roşie… spun, tărăgănând vorbele, parcă permiţându-i să îşi amintească brusc, printr-un efort titanic de memorie”. “Simfonia roşie… Paolo Lacrimoza”. A făcut multe eforturi să îşi amintească de acest compozitor spaniol mult prea nebăgat în seamă din pricina marii anverguri a lui Mozzart sau Beethoven, nu mai ţin bine minte. Când să mă lase, în sfârşit, în liniştea pe care mi-o doream, mi-a promis că de cum ajunge acasă va asculta “Simfonia roşie”. A ascultat-o? Nu? Important este că nu am auzit blagoslovirile pe care este posibil să le fi meritat.
Nevermore 