(…) Şi îmi mai spun, tot uneori, când îmi fac curaj să mai port câte o conversaţie scurtă şi plictisitoare cu mine: „Visează ca şi cum ai trăi veşnic”. Asta chiar dacă de multe ori înspăimântătoare poate fi şi veşnicia unei clipe. Dar destul despre spaime! Astăzi se mai termină o lume – e plăcut să ai naivitatea de a privi fiecare an ca fiind o lume – chiar dacă ele ajung să se lege una de alta şi, tot succedându-se, să lase impresia continuităţii. Dar la fel de plăcut este să avem senzaţia că în fiecare an putem deveni alţii, îmbunătăţiţi, mai sinceri, mai plini de speranţe, sau oricum altcumva ne mai dorim să fim. Să revin, totuşi. Îmi spun, uneori, să visez ca şi cum aş trăi veşnic. Aşa cred, că sunt unul dintre oamenii fericiţi care, la capătul lumii, ştiu că dincolo de marginile hărţii trebuie să spere că vor găsi ceva mai bun. 2016 să vă fie o lume mai blândă! La Mulţi Ani!
Uneori cred că dacă m-ar întreba cineva care consider că ar fi plăcerile vieţii, printre altele aş enumera zâmbetul. Poate pentru că şi atunci când este fals în esenţa sa rămâne sincer. Dar atunci când este pornit din suflet, cu siguranţă poate părea unora o minune a lumii.
Aş vrea să spun că nu ştiu care este legătura dintre vârstă şi tabieturi, dar m-aş învinui în primul rând pe mine de nesinceritate. Oamenii în sine sunt fiecare în parte lumi întregi de gânduri şi de simţire, de acţiuni şi de inacţiuni, de speranţe, uneori deşarte, de pierderi, de răni, de cicatrici, de seisme, de echilibre şi, rareori, de linişte. Lumile, ca şi timpurile, se schimbă, şi totuşi, anumite obiceiuri se transmit, indiferent de însemnătatea lor în ochii altora. Poate de aceea mi s-a mai spus cu diverse ocazii să renunţa la una sau la alta, la un obicei prost, la câte o plăcere, în ideea în care un asemenea pas ar fi unul făcut – se considera – pe drumul evoluţiei. Şi, totuşi, uneori o refuz cu desăvârşire, refuz evoluţia dacă ea înseamnă uitare. Mă întreba cineva, nu demult, la ce nu aş putea renunţa. Poate că ar fi multe lucruri, unele chiar dintre stereotipiile mele. De exemplu, să spun cu drag cuiva, în nopţile mele: „să mă veghezi şi de atunci încolo”.
Într-o noapte cred că am visat că am pornit la vânătoare de fluturi. Mai era, însă, cineva în mine care mi-a şoptit: „Ei, şi câte nu ţi-ai mai închipuit tu”?!
A fost o vreme, nu de mult, în care îmi propusesem să scriu un Elogiu al Cârnaţilor în loc de cel al nebuniei. Nu ştiu de ce mi s-a părut interesantă ideea, sau poate ştiu şi nu vreau să spun, dar tare mi-e că nu l-oi scrie niciodată. Pentru că în general, un asemenea elogiu nu se potriveşte decât în perioada Crăciunului, iar de Crăciun se spune că trebuie să fim buni, să nu supărăm şi să nu deranjăm pe nimeni. Deşi, eu mărturisesc, după umila mea părere, sunt cârnaţi de mâncat şi alţii pe care nu îi pot înghiţi nici cu lămâie. Încerc să mă încurajez totuşi, spunându-mi că îmi pot scurta elogiul, că îl pot concentra şi că mă va găsi Crăciunul şi împărtăşit şi gata să redevin bun. Cu atât mai mult cu cât, îmi tot zic (dacă ar fi să supăr pe cineva), ce îmi pasă dacă mă fluieră lumea când mă pot aplauda de unul singur? Asta da nebunie…
Ei! Dar tocmai pentru că nu sunt atât de nebun pe cât se crede, am renunţat la ideea cu discursul Cepei, pentru că ceapă nu se bagă în cârnaţi, sau cel puţin aşa ştiu eu, iar un discurs al Usturoiului nu ar fi nici pe departe atât de lacrimogen, lacrimogen şi în egală măsură usturător. Deci gândurile îmi rămân în imponderabilitate, iar planurile date peste cap, pentru că – foarte ciudat! – cu fiecare idee pe care aş vrea să mi-o notez, mi se întâmplă să apară ceva care să îmi dea de înţeles că nu este una bună. Spuneam, de Crăciun frunţile trebuie descreţite, nu încreţite, şi muşchii faciali relaxaţi, nicidecum ocupaţi cu scrâşnetele. Deşi, mărturisesc, şi eu scrâşnesc la adresa celor care încep mai devreme de mijlocul lui noiembrie să sărbătorească anotimpul Crăciunului şi jur că tare i-aş elogia aşa cum se cuvine şi cum merită!
Mi-am promis că nu mă voi lăsa dus, totuşi, de porniri intempestive, nici de impulsivităţi, nici măcar de porniri personale – altele decât cele pacifiste. Pacifiste şi potrivite manifestărilor care urmează, deşi cu toată teama mea pentru siluetă, tare mi-e că voi declara război devastator cârnaţilor pe care intenţionam să îi elogiez. Amintindu-mi totuşi de nişte lucruri care mi-au fost inoculate de mic, precum şi povestind într-o noapte despre o vreme care chiar ar merita mai multă atenţie decât orice alt elogiu, mi-am spus că aşa ar trebui să fie Crăciunul, o oază. Una de linişte şi de pace, în care fiecare să fie lăsat să îşi vadă de ale sale, să îşi facă uitate cât de cât rănile, supărările, obsesiile, totul. Nu ştiu cât de mult înseamnă Crăciunul naşterea Hristosului şi cât devenirea omului, ridicarea sa la o treaptă superioară. Ştiu, totuşi, că ar trebui să fie o oază. Şi chiar dacă îi spuneam cuiva că în opinia mea oazele nu trebuie să devină închisori, m-aş întoarce la Crăciunurile mele, mi le-aş zăbreli şi aş fi primul care ar face pierdută cheia.
De când m-am îmbolnăvit de virusul rockurilor, metalelor şi a altor necuminţenii nu mai stau să număr, mai degrabă mă văd numărând orele până la o nouă manifestare care să îmi mângâie sufletul. Oricum, mai bine o pandemie precum Accept decât o epidemie de gripă…
Citisem pe undeva, prin vreun colţ de noapte, cum că cel mai neghiob dintre oameni ar fi căutătorul de cunoaştere. Poate cumva şi pentru că adevărata cunoaştere se plăteşte cu viaţa – ca o lege a talionului, dintre pentru dinte, ochi pentru ochi, viaţă pentru viaţă. Aş subscrie de cele mai multe ori, orice ocean de cunoaştere poate seca în faţa unui strop de iubire. Ce dacă iubirea îmbogăţeşte în suflet dar sărăceşte în duh?!
Nevermore 