Noapte (Octavian Goga)

Nemărginită bolt-a nopţii,
Deschide tainica ta carte
Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării
Neputincioase şi deşarte.
Doar mila ta n-o să se stingă
Când două mâni tremurătoare
Îşi împreun’ nevolnicia
În chip de rugă şi iertare.

Azi, ţintele de nestemate
Culege-le din cingătoare,
Căci ochii stelelor mă mustră,
Şi plânsul stelelor mă doare.
Azi orice picur de lumină
Din faţa ta îmbujorată
În ţintirimul larg al minţii
O cruce proaspătă-mi arată.

Le văd şireag… şi mă cutremur,
Şi fiecare clipă-mi pare
O fărmitură ce se smulge
Ca dintr-un cântec de pierzare.
Simt mintea dezgropându-şi morţii,
Căzând la fiecare groapă,
Şi jalea trecerii eterne
Mi-apasă plumbul pe pleoapă.

Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostii dovadă,
Înfiorându-se-n adâncuri,
Plâng ochii osândiţi să vadă.
Aducerea-aminte vine,
Şi din oglinda-i blestemată
Învie rostul celor duse…
Iar eu ascult ce-a fost odată…

O lume-şi desfăcea-nainte-mi
Comoara tainelor bogată,
Zvâcnea eternul ei cutremur
Sub tâmpla mea înfierbântată.
O patimă-mi robise ochii
Cu strălucirea ei păgână
Şi mă smulgea cu braţ de vifor
Din valul lumii de ţărână.

Simţeam fiorii-ndrăgostirii,
Măreaţa-mbrăţişare mută,
Când în amurg târziu de vară
Pământ şi boltă se sărută.
Şi-n smalţul pulberii de rouă,
Ce strălucea pe câmp, măruntă,
Părea că firea-i hărăzeşte
Nădejdii mele dar de nuntă.

Eu mi-am zidit în nori altarul,
Şi inima, smerita roabă,
Îngenuncheată-n umilire,
Jertfea curata ei podoabă…
Azi nu mai este… Şi mă doare
Când vraja razelor senine
Aprinde-o candelă de veghe
Într-o biserică-n ruine…

Azi fulgerele mele-s stinse
Şi moarte-s zâmbetele toate
Şi nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
În lanţ de neguri şi uitare
Aş vrea amarul meu să-l ferec…
Nemărginită bolt-a nopţii,
Îmbracă-ţi haina de-ntunerec!

Aruncă vălul tău de umbră
Pe toate farmecele firii
Şi-ngroapă-n adâncimi de ape
Ispitele îndrăgostirii.
Pe scânteierile de rouă
Şi peste câmpul nins de floare,
O beznă grea, ca giulgiul morţii,
Să cearnă pace-adormitoare.

Când glasul tinereţii moarte
Şi-al viselor înfrigurate,
Rătăcitor, fără repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învălit în întuneric,
Să-nchid zăvorul de la poartă,
Şi nici o stea să nu mai vadă
Singurătatea mea deşartă.

Anunțuri

Remodelare

O ura în acel moment – atunci când i-a luat mâna în a lui şi i-a sărutat părinteşte fruntea. Se simţea trădat de sine însuşi în faţa ei, neavând puterea de a recunoaşte nici măcar faţă de el cât de mult greşise. Se gândise că nicio bătălie nu merită să fie pierdută fără luptă, aşa că se înarmase cu răbdare şi cu raţiune, cu vise şi cu speranţe, hotărât să nu cedeze fără împotrivire nicio palmă de suflet în faţa tentaţiei, a îndoielii şi a descurajării.

Se înfrânsese pe sine însuşi în lupta pe care o purtase, renunţase la orice l-ar fi făcut să dea înapoi şi devenise, sau aşa i se părea, un om nou – variantă îmbunătăţită a celui vechi – pe care îl privise în oglindă, la început sceptic, apoi, cu trecerea timpului, din ce în ce mai mândru.

Îşi închipuia că mândria lui va fi împărtăşită şi de cea pentru care decisese să facă acest pas pe care, la început, îl considerase umilitor – un atac asupra propriei sale persoane care, deşi complexă, părea a fi atât de departe de perfecţiunea către care tindea. Aşa că hotărârea aceea, de a se recrea, de a se renaşte singur, de unul singur, îi dăduse o putere nemărginită alimentată de o singură dorinţă – de a fi privit altfel. Nu se gândise nicio clipă că efortul pe care se hotărâse să îl depună îi depăşea cu mult puterile. O pornise, pur şi simplu, pe un drum care l-ar fi dus către izbăvire – o izbăvire de el şi de imperfecţiunea lui. Îşi urmase calea cu îndârjire, deşi de multe ori întâlni piedici pe care i le ridica fostul său eu, sau piedici pe care i le ridicau alţii, din afară.

Era conştient că omul nu se schimbă, că o asemenea luptă poate părea nebunească, având în vedere că fiecare este format dintr-un lut anume, dintr-o esenţă care diferă, dar, la fel de bine, ştia că lutul nu a fost făcut doar ca să se nască şi să zacă sub ploi. Menirea lui este aceea de a fi modelat… fie de talpa tare a unui bocanc, fie de mâinile aspre, dar pricepute, ale unui sculptor. Bogăţia lutului, îmbunătăţirea sa, trebuie mereu urmărită, trebuie mereu dorită şi, dacă nu îşi dorise acest lucru pentru sine, de mult începuse să şi-l dorească pentru ea, datorită ei…

Doar că, după o luptă cu sine însuşi, cu remodelarea anumitor părţi ale lutului interior, după revolte îndreptate împotriva lui şi împotriva ei, împotriva schimbării, chiar împotriva îmbogăţirii sale, se trezise în faţa unei evidenţe neaşteptate. Îşi primise răsplata cu multă vreme în urmă, în clipa în care ea, cu o atingere suavă, cu un zâmbet, cu un sărut, îşi arătase uimirea faţă de rezultatul schimbării şi îşi exprimase, prin acestea, mulţumirea… “Doar mulţumirea, nu fericirea”… dar aşezarea fericirii într-un suflet este, de multe ori, un lucru dificil şi mult prea scurt, aşa că el amânase această dorinţă pentru o dată ulterioară.

O dată ulterioară care, însă, arăta privirea lui goală în momentul în care o sărută pe frunte, nu avea să mai vină niciodată. Îi prinse mâna într-a lui şi o strânse, un rămas-bun transmis fără vorbe, apoi îşi lăsă buzele să îi atingă pielea, pentru o ultimă dată în acel fel, închizând un ciclu al unei apropieri, deschizând, în acelaşi timp, eternitatea unei depărtări. Încercă să zâmbească, dar vag, fără putere şi fără convingere. Noul om înţelegea ceea ce până în acel moment nu fusese capabil să înţeleagă. Nimeni nu se schimbă în esenţă, sunt doar unii care au puterea să işi ia lutul propriu în mâini şi să îl remodeleze. Şi sunt alţii care, deşi cer altora asemenea remodelări, rămân mereu cu mâinile întinse pe lângă corp, incapabili să îşi mişte, măcar pentru o clipă, degetele.

Playground

Mă joc, de multe ori, cu silabele. Construiesc cuvinte, inventez propoziţii şi mă ascund între fraze. Uneori aşez o virgulă, ca pe o piesă dintr-un puzzle fermecat, ştiind că dacă îi schimb locul imaginea, la rândul ei, se poate schimba. Îmi place să mă pierd în lumi nevăzute, reinventate şi trăite intens. Îmi place să mă gândesc la o “ea”, ipotetică, la un “el”, imaginar, să îi aduc împreună sau să îi despart, mai aspru decât vânturile nordului. Îmi place să alunec în ascunzişuri de suflet – al meu, al tău, al lui, al ei – fără să mă gândesc prea mult, fără să desconspir al cui, fără să iau realitatea şi să o aşez în prim plan, ca pe un adevăr unanim valabil. Nimic nu mi se întâmplă mie, doar mie… Nu sunt un egocentrist care îşi dezvăluie universul confundându-l cu lipsa universal-valabilului sau cu vulgarul unei importanţe unice – aceea a sinelui.

Nu mă dezvălui pe mine, nici nu mă ascund, doar mă las pradă unei nebunii de moment, aceea care îmi spune că oamenii simt la fel, deşi dezvăluie diferit. Ştiu că durerea este tot durere, ştiu că iubirea este tot iubire, ştiu că intensitatea poartă acelaşi nume – “intensitate” – pentru fiecare dintre noi. Doar cuvintele ne diferă, doar dimensiunea frazei, doar greutatea silabei. În rest nimic… Jucându-mă astfel, eu nu mai sunt eu, devin oricine altcineva, îmi părăsesc trupul pentru a aluneca într-un altul, sau pentru a nu găsi niciunul, pierzându-mă în întuneric, sau în vreo lumină, în vreun gând sau în vreo senzaţie. Silabe, cuvinte, propoziţii, fraze… şi toate acestea nu sunt, în definitiv, decât un joc de copil, un alt fel de castel de nisip imaginat deasupra unor nori care din albi devin negri, care din încărcaţi de regret capătă culoarea fericită a transparenţei.

Mi s-a mai spus că aici, în acest joc, în această joacă, sunt eu… dar nu sunt eu. Este doar un alt “eu” născut din îndepărtare sau din apropiere, din dorinţă şi din apatie, combinate şi luate câte două… sau fiecare în parte… Şi nu, nu sunt eu… sau poate sunt eu…? În vis nimeni dintre noi nu mai ştie, la fel cum esenţa realităţii te poate face să nu te mai recunoşti, să te uiţi sau să te renegi, să te dezmoşteneşti de tot ceea ce ai avea, pentru a căpăta altceva, mai mult sau mai puţin.

Toţi avem nevoie de un loc de joacă, şi în loc de leagăne, de balansoare, de carusele, mi-am ales emoţia şi lacrima, intensitatea şi ura, iubirea şi fericirea. Am ales să îmi transform ziua în noapte şi noaptea în zi, dimineaţa în seară şi seara în amiază, pentru ca, ajungând să pun punct, să pot spune, ameţit, pierdut de mine însumi – nu, nu sunt eu. Sau, eu sunt? Cine mai ştie?! Nici măcar eu…

De azi… (Răzvan Nicula)

De azi nu-mi mai e dor de tine.
Mi-a croncănit un stol de corbi
Să nu văd lumea cu ochi orbi
Şi să trăiesc cum se cuvine.

Să nu-ţi respect poruncile divine:
„Să mă iubeşti, să nu mă minţi”!
Cu ură le-am zdrobit în dinţi
Şi-am să trăiesc cum îmi e bine.

Aşa cum tu m-ai scos pe mine,
De azi din suflet mi te-am scos
Şi-n colb de amintire, gros,
Doar pentru-o vreme te-oi mai ţine.

În braţe de femei – feline
Pe-ntunecate-am să mă pierd
Şi-am să transpir şi am să fierb
Pe coapse ferme, longiline,

Şi am să ard pe rug încins
Iubirea care ne lega.
Tu eşti amanta altuia…
Îi plâng statutul de învins.

De duminică.

Ştiu, începusem cu muzica (foarte) veche… şi cam prăfuită şi uitată. Din păcate şi muzica mai nouă, dacă nu conţine versuri despre moartea duşmanilor şi despre merţanele din faţa porţii, devine neinteresantă şi o porneşte spre uitare. Asta e… mai suntem câţiva care ascultăm şi dăm mai departe. Pe principiul „Garda moare dar nu se predă”! Să avem o duminică faină… 1992.

România şi instituţia deţinutului politic. 2010

Se pare că în România, în curând, până şi dreptul la vacanţă va fi suspendat prin lege. Ca să o iau înaintea unei asemenea iniţiative legislative, mi-am întrerupt vacanţa pentru a exprima o părere asupra anumitor evenimente care sunt în măsură să atragă consecinţe inimaginabil de hilare.

Anul 2010 ne-a adus, pe lângă tăieri de salarii şi majorări ale TVA-ului, reînvierea unei “instituţii” despre care nu s-a mai pomenit de multă vreme. Aceea a deţinutului politic. În principiu, această “specie” de deţinut este caracterizată printr-o suferinţă acută, îndurată undeva în beciurile vreunei Securităţi, sau a unei închisori. Suferinţele pot avea natură fizică, psihică sau sufletească. În anumite cazuri, regimul de detenţie este înlocuit prin plasarea într-un domiciliu forţat – o minciună pe care şi-o poate confecţiona cel în cauză, ca să simtă cât de puţin parfumul unei libertăţi închipuite.

Moda ridicării opozanţilor unui regim (de obicei totalitar) şi cadorisirea lor cu ani grei de detenţie, cu trimiterea la canale sau în tabere de muncă a apărut încă din ’45, dar după Revoluţia din 1989 părea că va fi aruncată în uitare – după acel decembrie sângeros România pornise cu paşi nesiguri pe drumul capitalismului, devenind ceea ce este astăzi: o ţară relativ liberă şi relativ democrată.

Până când, această relativitate a fost zguduită de arestarea unui patron de televiziune, unul din principalii vinovaţi pentru îndobitocirea poporului român cu ajutorul televizorului – părintele cazului Elodia, născătorul emisiunilor senzaţionale de după miezul nopţii în care un spiritist… sau, mai exact, şarlatan medium îi spune nevestei de câte ori a înşelat-o soţul, sau bătrânei credule şi lovite de scleroză unde şi-a pus ochelarii, sau cine ştie cărei alte persoane de ce anume boli suferă, a suferit sau va suferi.

Ei… şi de parcă toate prin care trece nu erau suficiente pentru ca poporul acesta să aibă de ce să se ruşineze, în ultimele zile s-a avansat o idee care ar putea concura cu succes la primul loc într-un campionat mondial numit, pentru cei mai sensibili, “Nesimţitul anului”. Anume: Dan Diaconescu este cel mai tânăr deţinut politic din România.

Nu m-am răsucit în groapă, dar dacă aş fi fost acolo cu siguranţă aş fi făcut-o. Să ne înţelegem: unui Noica nu îi poate fi alăturat orice vierme. Şi, pentru cultura altora, unul singur este evreul care l-a aflat pe Dumnezeu între cei patru pereţi ai unei celule. Vorbăria goală a patronului de televiziune, cum că în detenţie a învăţat să se roage şi că acum înţelege cine este Dumnezeu, nu arată decât convingerea lui că manelele pe care le emana OTV-ul în eter şi-au atins scopul: îndobitocirea românului şi înstrăinarea sa de raţiune. Ca să nu adaug că sunt sigur că o asemenea strategie poartă marca Becali, nicidecum să facă vreo referire sensibilă şi mustind de cultură la bietul Steinhardt.

Concluzie: sunt două alternative, ne prăpădim de râs că, într-o societate pe care ne încăpăţânăm să nu o considerăm bananieră, Dan Diaconescu se declară deţinut politic, sau ne îngreţoşăm văzând cum suferinţa unor Oameni este pătată de apariţia unui individ care a “combătut” regimul băsescian, la început cu propagandă pro-pedelistă şi favorabilă Preşedintelui, iar mai apoi cu manele. Sau, singura urmă de adevăr din cazul inventatului deţinut politic Diaconescu este că şefului statului nu i-au plăcut manelele primite cu dedicaţie…

(Romanica Online, 19 iulie)