De duminică

          Nu ştiu de ce, uneori creştinii, credincioşii activi, îmi par cei mai egoişti dintre oameni. Aproape la fel de egoişti ca mine. Aproape. Dacă este aşa… duminică suportabilă. Şi Domnul fie cu noi, egoiştii!

Gând (muzical, pe deasupra)

          A fost o vreme în care nu îmi trebuia nimic. Mi se părea ciudat şi deloc uman să mă întreb de ce anume mai am nevoie şi să nu găsesc un răspuns. De fapt, să îmi dau un singur răspuns – “nu mai am nevoie de nimic”. Uneori număram zilele în ordine descrescătoare şi îmi simţeam inima urcându-mi-se până în gât a nerăbdare. Nu ştiu dacă am îmbătrânit eu – îmi pare imposibil să fie astfel, pentru că niciodată nu m-am gândit că se poate întâmpla. Dar cumva, dintr-un punct, într-un anumit moment, a intervenit o schimbare. Am învăţat să număr invers, crescător, mai întâi săptămânile, apoi lunile. Ca şi cum unele doruri nu mai au ce face ca să se stingă, doar să îşi numere printre zile paşii.

Amuzament morbid/Metalul săptămânii

          Într-o seară se trezeşte cineva… nu spun cine… să îmi trântească un citat inteligent. Însuşi Osho ar fi spus despre cunoaştere că este împlinire; adică, „a cunoaşte înseamnă a fi”. Ciudat, având în vedere că unele maturizări, deschizând ochii, aduc cunoaşterea a ceea ce nu mai este. Da, se vor găsi mulţi să spună că o uşă închisă este, în acelaşi timp, o uşă deschisă, şi „a nu mai fi” dintr-un anumit punct de vedere înseamnă „a fi” într-un alt mod. Exact cum este şi în cazul morţii, presupunându-se că dispariţia dintr-o anumită dimensiune atrage după sine, automat, (în)fiinţarea în alta. Am început să cred că sfârşiturile se pot simţi dinainte. Unele nu au cum să fie combătute, şi atunci, simţirea lor este cu atât mai apăsătoare. Sunt oameni care îşi simt sfârşitul venind, la fel cum simt câinii şi îşi urlă la lună apropiata moarte a stăpânilor. În definitiv, sunt cazuri în care celebra interogaţie, „a fi sau a nu fi?!” se rezumă exact la afirmaţie sau la negaţie. Şi uneori, cunoaşterea, o anumită cunoaştere, inexplicabilă, înseamnă numai „a nu fi”, indiferent că suntem sau nu suficient de bătrâni pentru a fi dezlegat vreun mister.

Amintiri şi alte consideraţii

          Despre Gelu nu am mai povestit de foarte multă vreme, nimănui. Student de meserie, dar nicidecum colecţionar de diplome. Copil de cioban, cel mai realizat om din neamul lui de oameni simpli având în vedere că era om cu şcoală – sau de şcoală. Studia Politehnica şi, ca să fie sigur că înţelege ceva, repetase primul an. Doar o dată. Al doilea an l-a aprofundat mai serios, aplecându-se asupra aceloraşi materii vreme de trei ani. Când l-am cunoscut eu încerca pentru a doua oară să fie mândru cursant în anul patru. Fără să dau dovadă de răutate, trebuie să mărturisesc că Gelu îşi trăda fără eforturi originile – nu numai din punct de vedere intelectual, ci şi fizic. Am apreciat la el, însă, chiar foarte mult, faptul că pe alocuri dădea impresia unui om perfect aşezat, care îşi cunoaşte foarte bine limitele. Nu se mai supăra când i se spunea că este student de meserie. Se supăra doar când i se zicea: “Gelule, prost mai eşti”! Atunci se înroşea până în vârful urechilor, clipea des şi, după câteva secunde în care asimila şocul, răspundea: “Bă, da’ nu puteai să o spui şi tu mai elegant”?!

          Nu ştiu ce s-a ales de el, ştiu doar că cel puţin pentru încă o vreme a profesat ca student în anul trei, ultima veste despre el fiind aceea că reuşise să treacă în patru. Era o vreme în care admiterile la facultate erau admiteri, şi la fel de adevărat este şi faptul că acela care era declarat admis într-o instituţie de învăţământ superior nu era considerat, implicit, absolvent. Contrar vreunei aparenţe, care fie între noi vorba este doar aparenţă, nu intenţionez să mă lansez în vreo critică a sistemului social-educaţional în care trăim – doar îmi amintesc cu zâmbet larg de Gelu, cel care avea, din spusele celor care îl cunoşteau, două profesii: student, respectiv copil de cioban. Şi cum spunea şi el, cu glasul lui gros, batând în masă cu degetele butucănoase ale palmelor cărora eu, personal, preferam să le spun cazmale: “Bă, păi ce credeţi, că eu, copil de cioban, nu îmi pot cumpăra diploma?! Că vă cumpără tata pe toţi, dacă vrea! Dar mie nu îmi trebuie diploma lor aşa, îmi trebuie să mă lupt pentru ea, ca să îl fac mândru de mine”! Trebuie să recunoaşteţi, frumos spus, şi deopotrivă lăudabil! Şi lăudabil, poate, este şi faptul că angajatorul-sponsor al lui Gelu era mândru de el pentru că era student, absolvirea fiind, în realitate, o condiţie nu numai deloc obligatorie, ci de-a dreptul neesenţială. Şi îmi mai amintesc râzând că Gelu, probabil în virtutea unui strop de inteligenţă brută, populară, le răspundea acelor foşti colegi (ajunşi ingineri) pe care nu îi respecta prea mult: “Bă, oi fi eu prost, da’ tu eşti prost cu diplomă”.

        Să îmi mai amintesc de ceva. Într-o noapte, o noapte obositoare, petrecută undeva într-o crâşmă în faţa unor prieteni şi a mai multor pahare, pornind cu toţii legănat înspre casă, observ, pe geamul unei alte crâşme, un anunţ: “Angajăm barman”. A fost o vreme în care mi-aş fi dorit să fiu de cealaltă parte a barului – nu pentru a îmi câştiga traiul, ci o oarecare experienţă în ceea ce priveşte anumite tipologii umane. Aşa am impresia, că barmanul, fără să studieze, îşi însuşeşte anumite noţiuni de psihologie şi, mai ales, are acces la poveşti nenumărate. Ca atare, clătinându-mă, mă prezint în faţa angajatorului pentru un interviu preliminar. “Ce pregătire aveţi”? mă întreabă. Fără să fac paradă că ar putea avea în spatele barului personal cu facultatea absolvită, îi răspund. Se scarpină în cap şi mă întreabă: “Aţi mai studiat şi altceva”? “Da”, răspund, şi îi mai amintesc cele câteva diplome pe care s-a aşternut praful. După ce închei mă priveşte atent, gândindu-se că sunt pus pe glume. “Altceva”? I-am mărturisit că nu, nu avusesem timpul fizic pentru alte studii care, eventual, să îmi aducă vreo calificare pe care nu mi-o doream. Îmi întinde mâna, o strânge bărbăteşte şi îmi spune sincer: “Îmi pare rău, nu sunteţi suficient de calificat”. De câte ori îmi amintesc, râd cu poftă, mai ales încercând să îmi închipui cum arătam cu stupefacţia întipărită pe chip, spunându-mi în gând: “La dracu’ mi-am luat toate diplomele alea?! că nici barman nu pot să fiu”. Cine vrea să râdă, să râdă, eu nu mă mai supăr, cu atât mai mult cu cât râd eu însumi…

          Într-o seară, discutând cu cineva, începuserăm să facem o listă cu atributele care caracterizează fiinţa umană – instinctualitatea, raţiunea, teama… Adaptabilitatea. Adaptabilitatea este, de multe ori, cea mai importantă calitate de care beneficiem. Dinozaurii nu au avut puterea să se adapteze schimbărilor climaterice şi au dispărut. Omul, în schimb, are puterea de a se integra – adevărat, mai greu sau mai uşor – ipostazelor în care îl aşază viaţa şi are mereu puterea să o ia de la zero în baza singurei calificări care, la un anumit moment, contează cu adevărat: “fiinţă adaptabilă”.

De duminică

          A fost o vreme – acum mult timp – în care începusem să cred că urăsc duminicile din pricina durerilor de cap cu care mă trezeam. Într-un final am înţeles că nu era adevărat – m-am hotărât să verific, mi-am luat destinul în propriile mâini şi am rărit durerile. Surpriză! Duminicile îmi păreau chiar mai deprimante decât înainte. Sentimentul trezit de o anumită zi din săptămână nu se datorează, cred eu, vreunei importanţe a ei în economia vieţii individului, mai degrabă mi se pare că ura sau iubirea, după caz, sunt manifestate faţă de simbolurile acesteia.

        Azi, zi de biserică şi de sărbătoare, în care până şi Dumnezeu se trage într-un colţ umbros al Raiului ca să putrezească a lene, a odihnă. M-am gândit, ce ar fi să strecor în gândurile unui anumit personaj care îmi devine drag, construindu-se singur (pentru că eu nu particip, mă odihnesc!), o concluzie: „Umanitatea nu are nevoie de Dumnezeu, doar omul are. Nu ştiu de ce, poate pentru a nu permite nici celui mai nestăpânit dintre răzvrătiţi să se simtă doar o furtună într-un pahar cu apă”. Sau într-o cană de ceai, după caz. Duminică suportabilă!

(….)

          Într-una din zile mi-am pus o întrebare, încercând să mă înţeleg, să pricep care ar fi cel mai important lucru pentru mine şi dacă lumea mi s-ar putea învârti şi în jurul altcuiva, nu numai al meu. Ciudat, am ajuns la concluzia că uneori nu una singură, mai multe lumi mi se învârt în jurul unui pahar!

         Într-o vreme cel mai greu de suportat mi se părea sentimentul de recunoştinţă. Mi s-a întâmplat uneori să îl simt născându-se în mine, crescând până când nu îl mai puteam conţine şi simţeam nevoia de a îl exprima. Am făcut-o, de cele mai multe ori într-o manieră precaută, încercând să dau de înţeles că manifestările mele nu sunt simple acte demonstrative, dar nici nu am pus foarte multă căldură în ele. De multe ori am impresia că exagerarea unui sentiment de asemenea natură poate fi confundată cu linguşirea, şi nu în puţine rânduri poate să se considere că ascunde ceva, un interes. Ori, până să ajung la concluzia că un om nu poate face prea multe singur (deşi nu am renunţat definitiv la dorinţa de a îmi dovedi contrariul), m-am ferit să mă comport în vreun fel care să arunce suspiciuni asupra sincerităţilor mele.

          Încă mai cred, şi mă dezic de orice naivitate în această concepţie, că recunoştinţa nu trebuie manifestată prin vorbe sau prin fapte, decât atunci când simţirea o impune. Recunoscătoare pot să fie şi zâmbetul, şi privirile, şi strângerile de mână. Chiar mai uşor de crezut, mai sincere, pentru că, dacă vorbele pot să mimeze şi să disimuleze, cu limbajul trupului (deşi nu este imposibil) este mai greu.

          A fost o vreme în care eram cumplit de răsfăţat, chiar dacă nu mai eram copil, şi aveam impresia că tot ce primeam nu merită nici recunoştinţă, nici mulţumiri. Totul îmi era oferit pentru ceea ce eram eu, pentru că, dacă îmi doream, era imposibil să nu primesc. Mă vedeam un favorit al soartei şi dacă nu mi se oferea eram gata să bat din picior, să cer mai imperativ, să întind mâna şi să iau ceea ce consideram că trebuie să fie al meu. Apoi, mai târziu, am învăţat că acest gen de om poate, dintr-o fericire relativă (relativă numai pentru că nu o apreciază la adevărata valoare), să se prăbuşească în prăpastia celei mai adânci suferinţe. Pentru că, în unele situaţii, se întâmplă lucruri care să deschidă minţi şi ochi, lucruri care să transforme răsfăţatul în raţionalul care înţelege că nu (mai) are dreptul să pretindă şi, cu atât mai puţin, să primească.

          I-am mulţumit nu de mult unui vecin care m-a aşteptat la lift în loc să se grăbească să urce singur şi mi-a zâmbit. I-am mulţumit unei vecine care mi-a oferit braţul când m-a văzut într-o seară mergând tare şchiopătat. Îi mulţumesc în fiecare zi vânzătoarei care îmi aruncă pe tejghea, parcă în silă, pachetul de ţigări, chiar dacă ştiu că este puţin probabil să îmi spună, vreodată, “cu plăcere”. Toate aceste cuvinte le privesc ca pe manifestări irelevante, care nu mă împovărează cu apăsarea recunoştinţei. Deşi, ca şi fericirile, toate lucrurile mari au întrânsele lucruri mici, particule distincte, care le dau naştere. Şi zâmbetele, şi sprijinul, şi mulţumirile lipsite de importanţă capitală, politicoase şi deloc recunoscătoare, compun, în definitiv acel eu întreg, complet, total, care priveşte recunoştinţa cu suspiciune, nu pentru că i-ar fi greu să o poarte pe umeri ci de teamă că nu ar reuşi să o manifeste la adevărata ei valoare.

          Şi mai cred, uneori, că este mai util să mulţumeşti pentru o suferinţă. Mai util, mai greu, mai apreciabil şi mult mai uman. Pentru că, dacă a fost vreodată cineva lângă mine, oferindu-mi în fiecare zi fericirea unui zâmbet, a unei mângâieri, a unei vorbe bune – mici bucurii care mi se cuveneau prin simplul fapt că îi făceam Universului cinstea de a fiinţa în el – am început să îi mulţumesc în gând pentru ele abia în timp ce îi mulţumeam că mi-a rămas măcar cicatrice.