Ne ridicăm pioşi ochii spre ceruri, ne împreunăm mâinile a implorare şi începem să ne rugăm, fără să ştim că uneori privirile nu trebuie îndreptate spre cer, ci spre pământ. Şi refuzăm să credem că ni se întâmplă să ne rugăm cu alte cuvinte decât cele care trebuie…
„Tell me please
Who the fuck did you want me to be?
Was it something that I couldn’t see?”
Sub cerul negru de dezgust,
Din buza unei mici păpuşi de lână
Pe care nimeni n-o mai vrea în mână,
A năvălit îngrozitor un gust
De carne moartă şi de boală,
Ce-i macină întregul trup
În încâlceli pe care nu pot să le rup,
De lanţuri groase şi de smoală.
În nări îmi simt miros de carne arsă
Pierdut în hăul care ne desparte –
Eu, prizonier în viaţă, ea liberă în moarte –
Două păpuşi de lână, trăind aceeaşi farsă.
Sub cerul negru, fără gust,
Din buza unei mici păpuşi de lână
Pe care toţi au prins-o-un timp în mână,
În ochi mi-a picurat dezgust
Şi, tremurând, o lacrimă fugară,
De ochi golit de vreun carnaval
La fel ca multe altele, banal,
Care-n uitare o să piară.
1998. Duminică suportabilă…
Awaiting the spring…
În spaţiul meu de joacă, în colţul ăsta de suflet, mai dând din coate, mai târâş, mai grăpiş, îşi fac loc şi oameni, nu numai litere. Să ne trăieşti! Şi, alături de „La mulţi ani”-ul, „La mulţi ani”-i sau, de ce nu?!, „La mulţi an(i)”-ele de rigoare, o vorbă. A cântecului, normal…
„Not old, just older”!
„Show me love”.
„My heart is burning”!
Mă întreba cineva mai demult cum aş defini alcoolul. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost răspunsul clasic, „lubrifiant social”. Superficial spus, dar cât se poate de adevărat. Pe de altă parte, însă, îl privesc ca fiind prietenul multora. Un prieten care prin prezenţă poate să inspire poveşti, sau poate să dezvăluie unele ascunse – pentru că, ştim toţi, se spune că în vin şade adevărul. L-aş cataloga ca fiind un prieten care nu poartă măşti de niciun fel, doar etichete diverse. Cu siguranţă i-aş spune, fără să intrăm în detalii, fără să îl demonizăm, fără să discutăm despre dependenţe şi fără să îi înfierăm efectele negative – pentru că fiecare trebuie să se păzească pe sine, atât de duşmani dar şi de prieteni – generator de poveşti. Şi, cu siguranţă, “best friend money can buy”.
Am ales să permanentizez această rubrică pentru că… Să admitem, fiecare are un viciu, sau dacă nu chiar viciu, o dependenţă. Una manifestată faţă de ceva fără de care nu se poate închipui pe sine. Însă unele dependenţe sunt mult mai bune ca altele. Iar a mea pare a fi una din cele mai bune. Rock, mătuşă!
Nevermore 