Reverie (Răzvan Nicula)

Sunt obosit; şi capul când aşez

Pe perna albă, moale, de satin,

Închid ochii, dar n-am ce să visez,

N-am ideal, n-am viaţa cui să-nchin.

 

Am obosit în jocuri de noroc,

Bând şi râzând fără să mai opresc,

Şi cu femei, în multe nopţi de foc,

Şi multe alte, ce nu le mai rostesc.

 

M-au obosit frumoasele femei

Ce c-o privire îmi stârneau fiori –

Iubiri de-o noapte, fără de temei,

Aşa toride, aşa fără culori…

 

M-au obosit paharele băute

În acelaşi loc în fiecare seară,

Şi muzica aceloraşi lăute

Şi povestea lor de dragoste amară.

 

Am obosit! Aşa am spus.

Şi-s stăpânit de gânduri sumbre,

Căci tu, frumoaso, m-ai sedus

Cu ochii tăi, căprui şi dense umbre.

 

Şi-aş da întreaga mea suflare

Un sărut să-ţi pot fura!…

Hai, vino, dă-mi o sărutare….

Sărută-mă, iubita mea.

Anunțuri

Aripi frânte (Răzvan Nicula)

Biete albe aripi frânte,

O să mai zburaţi vreodată?

Ochii au să mi se-ncânte

De dulci privelişti ca alt’dată?

 

Rupte-aţi fost fără de milă

Fără remuşcări, indiferent,

Şi-a curs alt sânge pe-altă filă

A bietului amor de-adolescent.

 

În van vă zbateţi în ţărână

Tot încercând să vă-nălţaţi;

Înfrânte-aţi fost de ochii de cadână

Pe care-n veci nu o să-i mai uitaţi.

 

Sub piatră albă funerară

Să odihniţi nu vă e scris,

Ci ardeţi dar în a iubirii pară –

‘Cel foc amar, de nedescris.

 

Şi nimeni moartea nu v-o plânge,

Şi singure o să muriţi acum;

De voi n-o şti nici cea care vă frânge…

Haideţi, plecaţi acum, drum bun!