P.S.

          „Ce ştii tu”?! Nu am uitat când ţi-am spus. Eram prea sus, prea atoateştiutor, prea omnipotent pentru a asculta altceva decât ceea ce îmi dictam eu mie. Mai ştii că uneori mă surprindeai dictându-mi vorbe şi acţiuni, făcând repetiţii pentru viitor? „Ce mai ştii tu”?! Aşa te-aş întreba acum, în mod ticălos, aruncând vina pe tine de teamă să nu mi-o asum şi să nu mă asum nici pe mine. Într-un fel sau altul, a trebuit să învăţ să şi pierd. Ăştia suntem, nişte pierduţi, nişte rătăciţi care, aruncaţi într-o vâltoare, în loc să îşi caute o insulă de linişte se apucă bezmetici să se caute unii pe alţii. Am fi legaţi, cică, de fire invizibile, de iţe de destin, de predestinarea care ne împinge unii înspre alţii. Este şi ăsta un mod de a ne umple singurătăţile, gândul poate umple vidul din noi, la fel cum o poate face şi minciuna. Ştii că m-am minţit, nu? Deşi oricui voia să mă asculte spuneam mereu că minciuna cea mai bună este adevărul, eu mă minţeam. Nu m-aş condamna niciodată, doar îmi căutam liniştea şi credeam că mă zbat pentru ce mi se cuvine. Doar că unele scopuri ne îndepărtează de noi mai mult decât orice povară avem de dus în spate. Şi cumva, de la o vreme, am ajuns să mă trezesc străin în mine, întorcându-mi pe furiş privirile înspre trecut şi regretând că nu am făcut altfel. Dar chiar dacă aş fi făcut altfel, nu s-ar fi schimbat nimic, pentru că până şi lumea asta nu este altceva decât o oprire, una scurtă, în cadrul cine ştie cărei călătorii ciudate. Mie până şi ultimele călătorii mi s-au părut ciudate şi înspăimântătoare şi aş fi preferat să nu le fac, pentru că de fiecare dată mi-am rătăcit drumul. Să ţii minte, să nu umbli pe drumuri neştiute fără ghizi care să îţi lumineze calea. Şi să te fereşti de aceia înşelători!

          „Ce ştii tu”?! Aşa te mai întrebam superior atunci când aveam impresia că pe necuprinsurile unei mări furioase nu stânca aceea care oferă salvare este importantă, ci acela salvat. Mă minţeam, deşi am învăţat cândva demult că nu este frumos să minţi. Dar ştii şi tu că nu de puţine ori mi se întâmplă să nu învăţ din greşeli, şi le repet, trezindu-mă în acelaşi punct, murmurând aceleaşi cuvinte şi trăindu-mi aceleaşi agonii. Dar am puterea să îmi spun că sunt printre puţinii care au găsit modalitatea sigură de a călătorii în timp. Mereu mă trezesc în locul din care am plecat, cu aceeaşi simţire, cu aceleaşi gânduri, cu aceleaşi cuvinte. Poate o vreme am avut noroc cu cuvintele şi m-am folosit de ele chiar dacă acum ştiu că nu duc nicăieri. Prea zboară în linişti de noapte sau în lumini difuze de zi. Prea uşor se transformă în promisiuni şi jurăminte care se dovedesc a fi doar cuvinte. Asta este frumuseţea scrisului. Că, uitând cât de mult diluează şi rupe, lasă impresia de putere şi de rost şi de destin. Eludând raţiunea şi raţionamentul, scrisul poate să dea aripi spre locuri neştiute, în loc să lase ceea ce a mai rămas de lăsat să îşi aştepte plecarea înspre ceea ce contează. „Ce contează”? m-ai întreba. Cred că nimic. De fapt aproape nimic. Contează să nu uit. Contează să nu mai uit în colţuri prăfuite adevărul. Adevărul acela care mi-a fost mereu alături chiar şi atunci când a fost eclipsat de minciună. Ştii care este adevărul – că tot mă mai întrebai tu ce este cu boala aceasta a scrisului? Adevărul este că nu lasă focurile să se stingă. Că le poate alimenta flăcările, chiar şi atunci când muşcă îngrozitor, şi prin el, oricât aş arde, devin cenuşă mult mai încet. Şi chiar dacă mi-ai mai spus tu cândva că parcă aş fi blestemat, ţi-aş fi spus că totul este binecuvântare. M-ai lăsat să fiu unul dintre puţinii care, oricând doreşte, poate dezgropa morţii doar ca să îi mai îngroape o dată. Este şi ăsta un exerciţiu bun, unul care să nu mă mai îndepărteze de mine – acela care la nişte intervale de timp îşi poate spune: „de ieri lumea este mai săracă în minuni”.

Stereotipie

          Cumva cred că ajungem, noi, oamenii, să ne căutăm în viitor trecutul. Nu putem deveni ceva fără ceea ce am fost, fără ceea ce am trăit. Cumva trecutul ne asigură viitorul, iar prezentul nu ne este decât o haltă între ceea ce am fost şi, uneori, ceea ce ne-am asigurat că vom fi. Nu ştiu dacă am ajuns la vârsta la care să mă autoanalizez şi să mă numesc nostalgic. Ştiu doar că, de la o vreme, îmi place să mă întreb, într-o stereotipie a mea; de eroi înfrânţi cine mai are nevoie?!

Case (IV)

         „Ni se mai poate întâmpla să ne rătăcim rădăcinile. Nu ştiu cum mi s-a putut întâmpla tocmai mie”. Aşa îmi spuse într-o noapte în care l-am văzut căzut pe gânduri. Ceea ce este ciudat la noi, oamenii, este că, deşi avem o oarecare conştienţă în privinţa lucrurilor rele care ni se pot întâmpla, le refuzăm mereu spunându-ne: „mie nu mi se poate întâmpla”. Este primul refuz, prima împotrivire în faţa sorţii, pentru că în unele cazuri nu avem o alta. Parcă simţindu-mi gândul ca şi cum ar fi fost al lui – deşi, de ce să mint, uneori credeam că toate gândurile sunt ale noastre, nici numai ale mele, nici numai ale lui – îmi zise: „Nu am crezut că o să mi se întâmple mie, să îmi rătăcesc rădăcinile. Să le caut înspăimântat în cele mai ciudate locuri, în cele mai cumplite, pe străzi pe care nu am fost niciodată, pe care nici nu ar fi trebuit să ajung dacă nu ar fi existat viaţa asta care să îşi continue mereu cursul”. “Pe ce străzi”? L-am întrebat. „Nici nu mai ştiu. Pe străzi pe care nu aveam ce căuta, deşi îmi păreau familiare. Pe străzi pe care părea că existaseră cândva oameni – am văzut eu semne clare de viaţă, una care deşi părea manifestă, ca o amintire, le părăsise. Ai văzut vreodată o stradă goală? Golită de orice semn, de orice om, de orice lumină? Golită atât de mult de toate încât până şi placa aceea care îi reţine numele să fie căzută de pe zid. Îţi dai seama ce stradă goală trebuie să fie aia? Goală ca un mormânt”!

         Tăceam, încercând să îl determin astfel să îşi continue ideea. „Îţi dai seama ce case goale trebuie să fie pe o asemenea stradă? Case locuite de nimeni… de Nimeni, unul care îţi poate seca ochiul. Ce, nu ai văzut niciodată o casă golită de toată viaţa din ea? Aşa sunt casele, blestemate să reziste, nu să se piardă, ca oamenii, chiar dacă nu le mai locuieşte nimeni”.

         M-a privit ca pe un străin. Şi-a întrerupt vorba şi a clătinat pierdut din cap, cu ochii în podea, parcă scrutând orizonturi nelocuite.

De sărbătoare

          De bucurii avem cu toţii nevoie; de bucurii şi de oameni la care să ţinem atât cât ne ţine sufletul. Poate uneori mi-am spus că o singurătate valorează mai mult ca o sută de oameni; au fost dăţi, însă, în care m-am convins că un om poate cântări mai mult ca o sută de singurătăţi. Nu, acum nu îndrăznesc să spun prea multe despre blestemul anumitor zile. Oricât ni le numărăm pe degete, unele sunt mai importante decât altele. Şi cele pe care le dorim pline de veselie şi lipsite de grijă nu pot fi altfel decât binevenite. La Mulţi Ani, deci!

Case (III)

          Dezavantajul creării unei alte istorii personale decât cea reală este, în primul rând, uitarea. Se poate întâmpla să minţim şi să ne uităm minciunile, de aceea am spus mereu că minciună mai bună ca adevărul nu poate să existe. Adevărul poate fi doar cosmetizat, niciodată uitat. Or, ceea ce i se întâmpla personajului meu idee era exact lucrul acesta, ajungea să se încurce în adevărurile sale. Cumva mă simţeam bine, pentru că ajungeam să capăt putere asupra lui; ajungeam să îi sugerez eu anumite adevăruri prezentându-i-le ca fiind ale lui, iar el le accepta fără să îmi mai pună întrebări sau, chiar, fără să îşi pună sieşi întrebări. În definitiv, dezrădăcinându-ne ne pierdem de o mare parte din noi înşine pe care încercăm să o înlocuim, pentru că altfel construcţia care suntem s-ar prăbuşi sub greutatea absenţei propriei istorii. Ne întrebăm mereu cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem; dacă avem puterea necesară să facem un asemenea act sinucigaş.

          Sau, poate, asemenea celor traumatizaţi care îşi înlocuiesc amintirile cumplite cu un vid, personajul meu încerca să se creeze în asemenea fel încât să convină tuturor. Şi lui, şi mie, şi celor care probabil cândva şi-ar aşterne privirea pe povestea din care ar face el parte. Dar e greu ca toată lumea să fie mulţumită, şi mi se părea că el nu ştie asta. Nici măcar într-un cuplu nu există mulţumire completă, universală! Şi atunci? Uneori închidem ochii; căutăm să suplinim minusurile cu plusurile sau aplicăm regula matematică, aceea conform căreia minus cu minus dă plus. Deşi, ce este ciudat, un om în minus adunat cu un alt om în minus dă un minus mai mare. Poate chiar imens. Poate de aici şi traumele – chiar dacă a încercat să mă contrazică, i-am impus într-un final să creadă ca mine, durerile cele mai mari, nevindecabile, sunt pierderea oamenilor. Pierderile acelea pe care nu le putem întoarce, golurile pe care nu le putem umple cu altcineva – poate doar cu altceva. „Poate cu un pahar”? m-a întrebat într-o noapte. „Nu, paharele nu înlocuiesc nimic, pot, cel mult, să facă parţial uitate pentru câte o durere de cap golurile”.

           “Ce e iubirea, un gol”? Este posibil, în definitiv, pentru că orice casă lipsită de iubire devine mai degrabă temniţă. „Ce e iubirea, oază”? “Nu ştiu, i-am zis, oazele nu trebuie să devină închisori”. Lăsându-l să se caute singur mi-am îndreptat gândul înspre un moment în care mă pierdusem eu. Cine ştie, poate definitv.

Case (II)

          Atunci când îmi simţeam nopţile goale îl mai chemam ca să îmi ţină de urât. Mă obişnuisem cu temperamentul lui răzvrătit şi cu poveştile lui ciudate. Important era că ne ţineam de urât unul altuia, într-un mod în care nicio femeie nu ar fi putut să o facă. Nici nu ar fi avut cum, pe un curs firesc al naturii femeile sunt făcute să umple sufletul, nu mintea; în schimb gândurile…

         „Gândurile pot fi lăsate oricând pentru o femeie. Chiar şi la bătrâneţe, pentru că iubirea nu ar trebui să aibă vârstă. Nu, iubirea nu ar trebui să aibă vârstă, doar manifestările ei”. Uneori îl priveam ca pe un străin căruia, pentru a îl descoperi, îi acordam cea mai mare atenţie. Alteori îl priveam ca pe un alt eu, deşi nu mă identificam aproape deloc cu el şi încercam să îmi impun să nu uit – el era produsul gândului meu, personajul meu idee care, în mod încăpăţânat, refuza să se lase creat de mine şi se crea singur.

          „Uite, eu, spre exemplu”, îmi spuse. “Îmi place să îmi amintesc că a fost o vreme când pe un toc de uşă aveam trasate linii cu creion chimic. Ştii… eram acasă, îmi puteam manifesta dorinţele, îmi făceam planuri, vise de copil şi îmi măsuram înălţimea. Aşa deveneam eu bărbat, crescând în înălţime – îmi era suficient şi mă îndreptăţea la toate. Dar dintr-un moment anume s-a schimbat ceva. Îţi spuneam de femei… Acum mă interesează cum le privesc eu, nu îmi mai pasă cum mă privesc ele pe mine. Mai demult era altfel”.

          S-a oprit, intrigat că nu îi mai pun nicio întrebare, că nu îi mai pun obstacole în crearea poveştii sale. Dar eu, în sinea mea, mă întrebam dacă eu inventez ceea ce îmi spune sau dacă, prin vreun fel de forţă supranaturală, căpătase o viaţă distinctă de aceea din mintea mea. Mi s-a părut ciudat să îmi spun că, atâta vreme cât ne privim cu pasiune personajele – doar să le privim cu pasiune, nu să ne identificăm cu ele! – ele devin entităţi de sine stătătoare, cu trecut, cu prezent şi, poate, cu viitor. „Prima oară când am plecat de acasă, am plecat pentru o femeie, crezând că îmi voi găsi locul în ea”, spuse aproape în şoaptă.Ce minciună! Mintea mea era singura lui casă – aşa mi-am spus, urându-l că mă făcea să mă întorc în timp între amintirile mele. Eu nu aş fi plecat niciodată de acasă, pentru că acolo era femeia care îmi mângâia sufletul, îmi lumina nopţile şi îmi umplea zilele. Dar îi dădeam dreptate, iubirea nu are vârstă, poate doar rădăcini tot mai adânci.

Case (I)

          Ar fi posibil oare, ca o viaţă să fie pauza dintre două morţi? Un popă, dacă m-ar auzi, cu siguranţă, după ce ar râde, mi-ar reaminti de bunătatea Stăpânului Ceresc care promite, după haosul şi încercările unei vieţi, o alta mai bună şi veşnică. Atât şi nimic mai mult; doar veşnicia.

          Căutându-mi într-o noapte alternanţele, rămăşiţe sufleteşti, întâmplări din care să se poată extrage o urmă de personaj care să nu fiu eu – tocmai pentru că într-o viaţă nu este rău să îţi spui „eu nu trebuie să fiu eu nici măcar în faţa mea”, m-am întâlnit cu o idee care a început să se ceară scrisă. Mie aşa mi se întâmplă, ideile devin personaje şi personajele prind viaţă trăind întâmplările lor proprii. Trebuie doar să se nască; adică să ia o pauză de la inexistenţă, să prindă contur şi să aibă un rost până în clipa în care le vine vremea să se întoarcă înapoi în neant.

         Se născuse – personajul-idee dar parcă nu ca să îşi îndeplinească menirea, parcă venise cu un alt gând. Despre mine se poate spune orice, inclusiv că nu am capacitatea de a mă raporta la propriile gânduri. „Cine gândeşte prea mult pierde prea mult” – şi adevărul este că, de la naştere până la repaos ne rămâne prea puţin timp. Şi totuşi, personajul meu mi-a cerut să mă gândesc, ca şi cum venise el să mă construiască pe mine, nu eu pe el. Ciudate şi apariţiile astea! Sunt nebuni cărora li se arată Dumnezeu, alţii care văd Fecioara, fericiţii, iar eu… Eu mă pricopsisem cu o arătare care parcă îmi spunea: „păi nu vreau să mă construieşti aşa; nu, întâmplarea aia nu o povesti; uite, spune lucrul ăsta”… şi aşa mai departe până când, renunţând la propria-mi voinţă, aproape i-am strigat să mă lase în pace şi să se scrie singur. „Idiotule”! i-am mai aruncat enervat şi mi-am închipuit că îi întorc spatele părăsindu-l în bezna neagră a uitării.

        Dar ştiţi cum se spune, cel puţin pe la noi: „nu mor caii când vor câinii”. În mod ciudat, personajul acesta începu să se construiască singur, să se scrie singur, neţinând cont de voinţa dumnezeului său – şi ca să nu mă condamne cineva de vreo intenţie de a îmi dezvolta un cult divin al personalităţii aş invoca un singur lucru pe care l-am învăţat de la cineva mai înţelept ca mine: „tu eşti Dumnezeul textului tău”. Uzând de dreptul la liberul arbitru, personajul meu renunţă la mine şi porni să cugete singur, dictându-mi şi, uneori, chiar apostrofându-mă că nu scriu suficient de repede încât să îi reţin toate cuvintele. M-am enervat iar, dar cine a mai auzit de revolta zeilor împotriva umanităţii? Numai omul are voie să se întoarcă împotriva divinităţii iar aceasta să se răzbune, nu invers! „Dracu’ să te ia! i-am mârâit. Eu voiam să nasc un om, nu un catâr! Un om, nu un măgar”!

          Începu, cu glas protector, să îmi explice diferenţa dintre măgar şi catâr, iar mie mi se părea că încearcă tot mai mult să mă scoată din sărite. Văzându-mi starea, mă întrebă împăciuitor: „Tu la ce crezi că ar trebui să se raporteze omul în timpul trecerii sale prin viaţă”? Am pufnit dispreţuitor: „Cum la ce”?! “Păi, la ce? La viaţă? La moarte? La ce este între ele? Ce este între ele”? Începusem să îi urmăresc iritat vorbele – alt interogatoriu la care eram supus în adâncurile nopţii, în loc să fiu lăsat să mă joc de-a scriitorul. „Cum ce este între ele? O suită de întâmplări, de oameni, de”… Mă opri cu un gest plictisit. „Între viaţa şi moartea unui om, nu poate fi decât el. Nu El Dumnezeul, el omul. Doar de el este loc în propria viaţă. Şi acum poţi să te întrebi la ce se raportează, pentru că este simplu. La ceea ce îl defineşte, la rădăcina lui şi la cum s-a dezvoltat sub diferite influenţe”.

         “Nu înţeleg ce vrei de la mine”, i-am spus. „Uneori nu vrem nimic. Ce, tu ai vrut ceva când te-ai născut? După ce ai orăcăit, probabil de câteva ori, ai vrut să dormi. Ai vrut să te întorci în inconştientul din care ai apărut. Crezi că eu vreau altceva acum, când sunt acasă”? Cred că la fel li se întâmplă şi celor care devin părinţi. După bucuria de a fi dat viaţă pot apărea conştientizările – viaţa se schimbă în mod radical, priorităţile se restructurează, până şi casele ajung să îşi schimbe înfăţişarea. Părea că mi-a citit gândul: „Ei, vezi? Casele… Tu, probabil ameţit de cine ştie ce licoare sau de cine ştie ce dram de nebunie, te întrebi unde o să mă pui să dorm. Eu, în schimb, ţi-aş spune că tu ai dormit prea mult. Au ei nevoie, oamenii, de locuinţe, dar nu crezi că au nevoie de Casă”? Părându-mi-se că mă ia de sus am mormăit: „Am eu nevoie de casa scării, să te arunc afară”. Râse. „Ca om, ce te-ai fi făcut dacă nu ai fi avut de unde să pleci”? I-am aruncat o privire şocată: „Unde să plec”?! “Sunt unii care spun că Acasă este locul în care devenim conştienţi de noi înşine. Aşa că, dragul meu, orice ai spune, eu cred că de Acasă plecăm în robia vieţii”.

          Rădăcinile… Răsăritul. Cred că despre asta era vorba. Poate este adevărat, răsărim toţi acolo unde ne alegem, ca să devenim ceea ce alegem şi, uneori, pierzându-ne de adâncurile noastre, să naştem demoni care ne aleg pe noi. Un personaj nou mi se născuse, şi casa pe care i-o ştiam era mintea mea.