Final (final, pe moment)

          Mereu mi-am dorit să urez cuiva, oricui, să îi aducă ceasul ce nu a adus anul. Deşi, în momente ca acesta prezent, se urează altfel, să aducă anul care vine, nu ceasul, de toate, şi cât mai multe – şi bucurii, şi fericire, şi sănătate, şi împliniri, şi dorinţe realizate şi orice altceva mai poate născoci mintea umană sau cazul (pentru că prea de multă vreme urăsc stereotipia şi prefer să personalizez, după caz, fiecare mesaj în parte).

           Şi totuşi, privind raţional lucrurile, dorinţele, mai mult sau mai puţin mărturisite, sunt aceleaşi, diferă doar nuanţele şi modul în care sunt nu numai exprimate ci şi percepute.

           Aşa că, anul care vine să vă aducă ce veţi dori. Eu nu urez “pungi groase”, pentru că le dispreţuiesc, dar sunt gata să urez împlinire în aproape orice altă privinţă; iar din partea mea, cu de la mine putere, aş adăuga conţinutului urării şi multă, multă iubire. Să fie mai densă decât fumul de ţigară din orice crâşmă în care vă veţi afla. La Mulţi Ani! (În virtutea urării făcute, orice altă dedicaţie ar fi fost mai puţin potrivită).

Anunțuri

Final (I)

          Aşa spune vorba populară, nu neapărat prosteşte, dar filosofico-fatalist: “un sfârşit este un început”. Un fel de înţelepciune prostească, pentru că acceptarea divinităţii şi a sorţii în detrimentul propriei puteri izvorâte din încăpăţânare nebunească şi din ambiţie nu poate să fie altfel decât prostească. Şi dacă stăm chiar strâmb şi judecăm drept, reciproca este complet valabilă – un început este un sfârşit, pentru că nimic în lumea asta nu este mai durabil decât schimbarea. Ea, dimpreună cu noi, oamenii – adică aceia care avem curajul să scimbăm, sau să facem ceva ca să scimbăm – dictează mişcarea de revoluţie a pământului şi acţiunea de evoluţie a omului. Evoluţie însemnând orice, pentru că orice experienţă înseamnă o învăţătură, iar învăţătura, ştiinţa, nu exclusiv de carte, ci a lumii, valorează mai mult decât orice grămadă de bănuţi lucitori.

          Nu, să nu fiu înţeles greşit, nu condamn şi nu dezaprob lăcomia, atâta timp cât este una utilă. Palate, castele, comori, bogăţii nenumărate nu vom lua cu noi dincolo. Şi nici măcar bogăţia de informaţie, nici de cunoştinţe teoretice sau practice – nimeni nu s-a întors de dincolo ca să depună mărturie pentru cele care ne folosesc sau nu ne folosesc. Mai degrabă cred că adevărata bogăţie este ceea ce lăsăm în urmă, nu ceea ce strângem pentru a ne face vieţi uşoare sau în speranţa copilăresc-stupidă că am lua cu noi în altă parte.

            Eu, eu însumi sunt lacom, de trăire, de senzaţie, de sentiment, de nematerialităţi care să mi se cuibărească în suflet şi pe care să le împlânt în acelea ale altora chiar dacă acţiunile, în sine, dor. Dar, în definitiv, cândva, într-o iarnă, a vieţii, nu a anotimpurilor, fiecare ajunge să îşi numere nu monedele din pungă, şi nici averile, ci acele cicatrici de suflet rămase dureroase, şi visele spulberate şi speranţele neîndeplinite, şi, mai ales, lucrurile bune. Pentru că, înainte de a deveni început, sfârşitul este doar un sfârşit, şi orice sfârşit, psihologic, contabil, juridic şi oricum veţi mai dori să priviţi lucrurile, trebuie întâmpinat cu un bilanţ, cu un raport. Un raport sincer, faţă de acel sine care urmează să părăsească lutul, în care să ardă acel “pozitiv”, acel plus care pe unii îi ajută să înfrunte mai senini întunericul.

            Aşa se întâmplă, este în firea lucrurilor, iarna zilele sunt scurte şi nopţile lungi. Dar spre deosebire de zile, care pot să fie pline de neguri, nopţile pot să fie luminate. Nu ştiu al câtora mai este acest adevăr suprem al meu, orice întuneric este străpuns de flacăra slabă a unei lumânări, şi atâta timp cât există o lumină pâlpâindă a speranţă, nimic nu este insuportabil. Pentru că mai puternică decât o lumânare aprinsă într-un brad, sau pe un mormânt, şi mult mai importantă, este lumânarea care arde în suflet. Chiar şi atunci când mâinile ne sunt îngheţate de geruri, de orice fel ar fi ele. (Piesă de sezon, şi tare dragă gândurilor mele, poate neprevestitoare de finaluri).

De sezon

          Nu mi se întâmplă să visez niciodată, sunt o fire mult prea pragmatică pentru aşa ceva. Visul este caracteristic dezrădăcinaţilor, celor care nu au suficientă greutate pentru a îşi înfige bine picioarele în pământ şi a înfrunta ceea ce au de înfruntat pe parcursul timpului care le este dat.

         Nu ştiu ce s-a întâmplat, însă, în noaptea aceea, în care o lumină obscură îmi veghea singurătatea şi gândurile. Nu, mai degrabă lipsa lor, pentru că nu făceam nimic, nici măcar nu gândeam, poate doar ascultam, între somn şi trezie, geamătul îngheţat al vântului. Dacă mi-aş fi aruncat privirea afară, pe un colţ de geam aburit pe care ar fi trebuit să îl şterg înainte, aş fi văzut fulgi lunecători din văzduhuri şi zăpada albă, acoperitoare de rădăcini de copaci şi de oameni, întinsă ca o pătură peste tot pe unde şi-ar fi găsit un loc, fie de bună voie, fie împinsă de rafale de vânt. Dar nu aveam nevoie, am auzit de unii nebuni care fantasmează în asemenea momente spunând, jucându-se cu propria lor minte bolnavă, cum că ar exista nopţi albe şi ceruri neîntunecate în nopţile cu ninsoare. Singurul lucru de care aveam nevoie era căldura moleşitoare care stăpânea camera şi îmi înmuia trupul, pătrunzându-l până la ultimul cartilaj ca să îl destindă, apăsându-mi, în acelaşi timp, din ce în ce mai greu pe pleoape.

         Brusc mi s-a părut că luminile slabe care curgeau ca o cascadă, ba ascunzându-se ba ieşind la iveală dintre crengile bradului aşezat într-un colţ al camerei, încep să strălucească mai tare, şi atunci, a mirare, mi-am îndreptat privirea spre ele. Am văzut-o, şi aproape m-am înspăimântat, la fel cum se înspăimântă aerul neatins şi împietrit atunci când este sfâşiat de un dangăt de clopot. Era ea, cu privire caldă şi lucitoare, cu buzele colorate de zâmbet, cu părul curgându-i bogat pe umeri, aşa cum îl ştiam, capabil să prindă în el, ca într-o plasă un fluture, reflexii de lumină. Silueta suplă, care părea să alunge întunericul din încăpere părea că îmi face semn, că mă cheamă mai aproape, mai lângă ea, iar eu o urmăream împietrit cum îmi răsfira din ce în ce mai mult bezna înconjurătoare.

        Am avut impresia că o forţă nevăzută mă împinge înspre ea, ducându-mă pe nevăzute până în braţele ei, şi îmi aşază capul pe umărul ei, aproape de curba fină a gâtului. Mă cuprinsese în braţe, strângându-mă la fel de puternic pe cât o strângeam eu, aşezându-şi şi ea capul pe umărul meu, inundându-mi nările cu parfumul părului şi cu cel al pielii, apoi, din ce în ce mai des şi mai îndelungat, buzele pe buzele mele şi între ele. I-am mângâiat umărul rotund şi alb. Degetele mi-au alunecat în jos, pe braţ, înspre încheietura mâinii, apoi pe degetele ei, ca pentru a îi afla acolo vreun inel magic capabil să o facă să apară şi să dispară când ar fi vrut ea. Deopotrivă cu lunecarea atingerii mele, rochia vaporoasă care o acoperea începu să alunece, însoţindu-mi degetele, descoperindu-mi-o, oferind privirii mele gâtul, umerii, pieptul. Îi simţeam pielea caldă, fierbinte, fină, atingând-o pe a mea, ca o arsură, părând că se topeşte ca o zăpadă care căuta să intre în mine pentru totdeauna, ca o magie.

           Umerii începură să îi tremure într-un tremur uşor, braţele să mă cuprindă, trupul ei să se muleze pe al meu, ca o haină foarte strânsă, apoi ca o piele – propria piele care îl acoperă pe fiecare. Ochii începură să îi ardă în orbite, de o culoare mocnită intens, contrastând cu albastrul sferelor răspândite prin verdele bradului care îmi părea că nu mai reflectă deloc picuri de lumină, asortându-se cu pielea ei de alabastru neatinsă de cicatrici aşa cum sunt alte suflete. M-a sărutat, la început ca o adiere, apoi din ce în ce mai viforos, ca o vântoasă cumplită şi înfiorătoare, capabilă să facă să tremure şi cel mai adăpostit suflet. Mi-am pierdut brusc cunoştinţa, simţind cum totul se învârte în jurul meu, cum umbre dense se hârjonesc cu pale de lumină, cum trupul ei din ce în ce mai descoperit mi se ascunde, voit, sub palme şi sub sărutări, în timp ce trupul meu se strângea din ce în ce mai mult într-o îngenunchere care îmi apăsa umerii, îndreptându-mi capul înspre coapsele ei, ca profund gest de pocăinţă. Camera părea că devenise un carusel din înalturile căruia ningeau fluturi mari de zăpadă, calzi, fierbinţi şi reci deopotrivă, care ne poposeau pe trupuri sau ni se prindeau în păr, transformând fiecare por al pielii în tremur, şi fiecare mişcare în şoapte şi în zâmbete. Faţa mi se îngropase în zăpada trupului ei, şi îi simţeam izvorând din piele mirosul umed, transpirat, de cetină veşnic verde, de cetină veşnică, aşa cum îi era şi mângâierea. Aşa cum era şi mângâierea mea pe trupul ei străveziu, cald şi primitor, pe care se reflectau luminiţe slabe de albastru-verde-galben-roşu, înmănunchiate toate într-o nouă culoare, inexistentă până atunci, a ochilor mei.

          Am mângâiat-o şi am cuprins-o, acolo, sub brad, confundându-i parfumul cu cel al veşniciei şi pe acela al eternităţii cu parfumul ei. Şi în timp ce eu mă smeream blasfemiator cu trupul ei în palme, ea îmi şoptea şi îmi mângâia, cu ochii închişi, primindu-mă sub pleoape, părul.

Rock, mătuşă!

         Ce este atât de plăcut (cel puţin pentru mine) în urbea asta mică a noastră, este că nu avem distanţe mari. Între o urmă de maioneză încropită cu nerăbdare şi ceva hrană îmbietor mirositoare pusă în cuptor, oricine are vreme de o cafea – una nu sorbită în grabă, dar nici prea adăstată, la cafeneaua-crâşmă. Printre zâmbete şi rock-uri, mai mult sau mai puţin clasice, este imposibil să nu se simtă lipsa distanţelor.

          Deşi este adevărat că nu distanţele îndepărtează oamenii, la fel de adevărat este că lipsa lor îi apropie. De multe ori îi apropie acolo unde nu se vede, în suflet. Pentru că tot am amintit de gusturi şi pentru că altfel nu se putea… Rock, mătuşă!

….

          Cum spuneam cuiva la un pahar, anotimpul meu preferat este Crăciunul, pentru toate cele pe care le cuprinde; pentru vreme, pentru agitaţie, pentru întâlniri, pentru revederi, pentru oameni, pentru senzaţii şi pentru sentimente. Poate mai ales pentru sentimente, pentru iubire în special, pentru că, deşi de multe ori am numit-o dovadă de slăbiciune, iubirea dă, cu siguranţă, sentimentul de apartenenţă la o specie, la o rasă – aceea a sufletelor calde. Nu este postulat, şi cu siguranţă nu sunt primul care descoperă – iubirea este sentimentul primordial, izvor al vieţii şi al existenţei. Atâta timp cât cel puţin o persoană te iubeşte, înseamnă că exişti cu adevărat, că nu trăieşti în zadar. Pentru că, a trăi în zadar înseamnă a nu răspândi în jur viaţă. Şi nu este important numărul iubitorilor de tine, ci intensitatea sentimentului. Şi durata lui. (Piesă tare potrivită, şi odihnitoare).

La colindă

          Să vă afle Crăciunul încălziţi de iubire şi de bucurii, şi să vă intre în case plin de zăpada purităţii pe picioare, cu lumină blândă de lumânări în ochi şi în urechi cu zvon de colindă. Crăciun Fericit! Şi să primiţi şi colindul ăst’ al nostru, de aici, de la noi din judeţ.