Arhivele lunare: februarie 2017

Perpetue

          Îmi amintesc că la una din primele mele lecturi publice s-a ridicat o voce, nu suficient de ofuscată, dar suficient de stridentă, spunând: „domnule, pari confuz, hotărăşte-te! Personajul dumitale merge ori gândeşte?” Cred că pe atunci eram prea emoţionat ca să mă uit cruciş. La mine. În ziua de azi m-aş fi ridicat frumuşel, aş fi pupat zgomotos vocea pe amândoi obrajii şi i-aş fi răspuns: „Ai dreptate! Eu nu am gândit şi am mers mai departe, la fel cum tot gândind mi-am închis nişte drumuri”.

          Adevărat, în anumite cazuri, omului, dacă gândeşte prea mult, îi este imposibil să meargă, iar dacă merge se poate să o facă doar în virtutea inerţiei. Bucuria mea este că rostogolirea mea, cu sau fără gânduri, m-a adus aici, la pregătirea numărătorii inverse.

          Deşi, dacă mă feresc de gânduri, tot îmi lipseşte ceva – nişte ochi, unii albaştri, care să îmi vegheze aşteptarea.

Sărbătoristice

          Îmi spunea cineva, nu de mult, nu mai devreme de astă vară, adică, pe când ne întindeam ca şerpii la soare: „tu pari să fii Îngerul Negru al literaturii române”. „De ce, bre (zic rânjind larg), pare că o sufoc?!” Retorică întrebare, pentru că deşi nu mi-am declarat iubirea pentru literatura română, iubirea pentru literatură de calitate am evidenţiat-o cu fiecare ocazie. La fel cum mi-am arătat mereu iubirea pentru Iubire. Că deh, numai naivii au nevoie de un 14 februarie ca să îşi sărbătorească sentimentul, cu ciocolată, prăjituri, budinci, şampanii, băi înspumate, duşuri fierbinţi (nu, nu mă refer la temperatura apei) şi câte alte cele. Cred că dacă aş fi prea bătrân m-aş declara obosit, dacă aş fi prea tânăr, entuziasmat. Aşa cum sunt eu, în schimb, un soi de om al extremelor, mă declar perplex. Pentru că, văzând atâţia oameni prinşi în acest Triunghi al Morţii (14 februarie, 1 şi 8 martie) mi se face dor de un triunghi al bikinilor… pardon! al Bermudelor, în care toate necurăţeniile să dispară sau să se spele. Nu de alta, dar deşi ne declarăm iubire, uităm de ea ca să ne-o amintim de două trei ori pe an. Şampania!

Copilării

          A fost o vreme când singurul lucru pe care mi-l doream cu putere era să fiu scriitor. Treceam prea alene pe lângâ toate celelalte, pe lângâ oameni, pe lângă locuri, chiar pe lângă anotimpuri, încât m-am speriat. După ce mi-a mai trecut spaima am decis că neapărat trebuie să redevin om. De roboţi e plină lumea şi, dacă trecând prin şcoli m-am obişnuit cu ceva, m-am obişnuit să fiu lăsat înafara turmei. Irelevant că mă autoexcludeam eu sau că eram exclus de alţii. De fapt, până şi la pedepse eram exclus, de câte ori făceam vreo nefăcută nu se mai ostenea nimeni să mă pedepsească. Cred că de-asta m-am şi cuminţit la un moment dat, doar pentru a reveni în forţă câţiva ani mai târziu – bineînţeles, se schimbaseră natura tâmpeniilor şi posibilităţile altora de a mă pedepsi. Şi, cred că, tocmai pentru că în dese rânduri ar trebui să ne temem de dorinţele noastre (pentru că într-o zi nu le mai putem percepe altfel decât ca pedeapsă), am început să scriu.

          Problema era că în mintea mea oarecum necoaptă, mă vedeam scriind două cărţi, poate trei, fiind apoi gata să îmi dau obştescul sfârşit doar pentru a nu lăsa bătrâneţea să îmi îmbrăţişeze pasional trupul. Plus că mai era motivaţia cealaltă, a săruturilor depuse de femei pe placa mea funerară, rece, pe care ar fi trebuit să fie scris: „Şi-a păcălit moartea”. Aşa facem noi oamenii, avem impresia că păcălim Doamna cu coasă făcând copii. Indiferent că sunt copii mergători sau foşnitori. În definitiv, ambele categorii vorbesc, ceea ce poate fi destul pentru un părinte. Mi-am spus şi asta pentru că nu demult vorbeam cu cineva despre cum am aflat că se fac copiii. Dacă aş fi fost naiv aş fi zis: „cu iubire”. “Mai degrabă cu evadări până la nori”, m-a contrazis o parte din mine.

De duminică (obiceiuri proaste)

          Urla cineva în Piaţă (nu la proteste) „Dumnezeu a murit!” Şi mai şuşoteau unii, pe la colţuri, că literatura care atinge puterea divinităţii e perimată. Acultându-i pe toţi mă întrebam de ce aş mai urî duminicile. Tocmai pentru că acele zile sunt raportate fie la divinitate, fie la iubire. Duminica ar trebui să existe numai pentru credincioşi şi pentru îndrăgostiţi. Şi ar mai fi ceva, în iubire bărbatul nu se raportează decât la Necuprinsul Cerului şi la Femeie. În rest… duminică suportabilă!

 

Marotă, cum s-ar zice

          De la o vreme încep să simt că mă lasă memoria. Mă trezesc spunându-i cuiva: „Am vrut să îţi spun ceva, dar am uitat”. Mai grav este, însă, că uit să tai de prin carnete, de pe coli, chiar de prin minte, dictonul care mă face să vreau să renunţ la el de câte ori îl aplic: „Ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. Mă mai reped la oglindă – este singurul al doilea eu cu care accept să discut problema asta – şi privindu-mă, îmi spun: „Mai trebuie să creştem guşa, că de căpuşă nici nu poate fi vorba”. Mă încrunt ameninţător – şi atunci îi înţeleg pe cei care când întreb „ce am zis?!”, îmi răspund scrâşnind: „Adevărul”.