De duminică

          Vorbind cu cineva, de fapt nici măcar vorbind, doar sporovăind, am ajuns să îmi simt împărtăşită, într-o oarecare măsură, ura pentru zilele săptămânii. Chiar am spus, cu pretenţie de citat: „dacă trebuie să ţi se întâmple ceva rău, aşteaptă-te să se întâmple duminică”. Cine spune că marţi sunt trei ceasuri rele, habar nu are ce zice. Cine spune că luni nici iarba nu creşte, s-ar putea să aibă dreptate. Pe de altă parte, ca să completez pe cinva mai deştept decât mine, aş adăuga doar că Dumnezeu a murit într-o zi de duminică. Epitaf.

Personal/monden

          Îmi spunea Amicu‘, nu de mult, că ar trebui să fac cumva să mai păşesc şi dincolo de lumea visului. Adică oricât de greu mi-ar fi să înghit compromisul, să devin cumva mai monden – şi aici este vorba de scris, nu de momentele în care să stau cu paharul în faţă. Bun sfat, îmi zic mereu, cu nevoia acută de a mă spăla pe dinţi şi de a face gargară, de a îmi pune ventuze şi a cere să mi se ia sânge. Poate ar trebui să devin mai „monden”, deşi despre proşti şi curve avem cine scrie, berechet!

          Monden: ieri a fost lansat „Ghostlights”, cel mai recent album Avantasia. Şi ca ameninţare, jur că aproape mi-am adunat gândurile, poate curând voi scrie de prostul de Orfeu – nu cine ştie ce manelist, ăla de prin legende antice.

Disperări

          Îmi sugrum singurătatea aşa cum pot, omeneşte, cu simulacre de sufletisme, cu îmbrăţişări mincinoase, cu zâmbete amare şi cu veselie care ar bătea la ochi şi celui mai prost dintre pământeni. Îmi mint sufletul ca să îmi liniştesc trupul, şi liniştindu-mi trupul îi spun sufletului cea mai mare minciună din câte există. Aşa cum, îmi spun, cea mai mare minciună din vocabular este „mereu”. Iar cea mai mare minciună dintre oameni este “iubirea”. Timpul nu este minciună, el este singurul real, singurul veşnic alături de schimbare. Oamenii se schimbă; timpul se schimbă; până şi schimbările se schimbă, parcurgând impetuoase şi nepăsătoare eternitatea – şi nu ştiu, aşteptându-i sau aşteptându-şi sfârşitul. Într-o noapte m-am trezit spunându-mi că în iubire nu poate exista punct, doar la sfârşitul frazelor. Şi între oameni.

Scurtă convingere

          Îmi place ca în faţa unora să susţin că întrebările sunt cele care fac lumea să se învârtă. De multe ori întrebările, nu răspunsurile. Am avut însă impresia, în anumite momente, că sunt la fel de capabile să oprească totul – Pământul din rotaţie, stelele din sclipire, nopţile din farmec. A privit cineva vreodată un om care suspinând cu capul în palme să întrebe fără adresă: „De ce? De ce? De ce”? Întrebarea s-ar repeta la nesfârşit, pentru că atâta ne rămâne atunci când ni se fărâmă certitudinile. Nu, nu resemnările, doar întrebarea.

Ridicol

          Mă gândisem să mă aplec într-un mod metodic şi de-a dreptul ştiinţific asupra prostiei. Îmi structurasem ideile, îmi pusesem ordine în gânduri şi chiar eram gata să le las să se repeadă asupra hârtiei. M-am oprit brusc, exact înainte de a începe, doar ca să mă întreb: „Chiar crezi că oamenilor le face plăcere să li se spună că sunt proşti”? M-am apărat – aşa cum o fac de obicei, eu trebuie să mă apăr şi în faţa altora, dar mai ales în faţa mea: „Nu o spun eu, o spun alţii, oameni, studii, statistici”. “Deci – a continuat insinuantă vocea – tu nu eşti decât ecoul care transmite mai departe concluziile altora. Şi experienţa ta? Halal scriitor”! Ne învăluia noaptea şi, pentru că scriitorii sunt de multe ori absurzi, pot jura că auzeam gerul cum rodea din geamuri. Stelele licăreau cu trosnete înfricoşătoare şi Pământul întreg părea că şi-a accelerat mişcarea de rotaţie, ca un carusel scăpat de sub control din pricina unui fapt ridicol. Mărturisesc, ridicolul poate fi asociat cu prostia, dar poate numai pentru că prostia este întotdeauna ridicolă. Eu, cel puţin, aşa îmi spun. Cred că de aceea mi-am permis să râd mereu de oamenii cu un pronunţat simţ al ridicolului şi, dacă nu ne-am tras de şireturi, i-am tras eu de mânecă. Doar aşa, ca să mă mai întrebe câte un revoltat: „Dar tu cine eşti”?! Atunci mă pufnea râsul, aşa cum mă mai apucă uneori când încerc să scriu despre prostie.

Închipuiri

          Într-o noapte m-am hotărât să scriu o scrisoare fără destinatar – sunt oameni cărora le-am scrie oricum, oricând, oricât, fără să avem posibilitatea să ne trimitem scrisorile altfel decât sub formă de gânduri. Trebuia, de altfel, prea îmi tăcusem mie, prea îmi ignorasem umbre care mă aşteptau în colţuri de suflet. Pe când îmi scriam încă gândul, uneori cu litere de amintire, am auzit o voce întrebându-mă: „Mai visezi”? Ştia ea ce ştia, cel mai uşor de înfrânt sunt visătorii. Mi-am oprit vorbele care îmi părea că nu izvorăsc din mine şi am răspuns, aşa cum aş fi făcut în îmbrăţişările unor nopţi mai blânde: „Ce ştii tu”?! Am aşteptat un răspuns care întârzia să vină, picurându-mi în vene senzaţia că, oricât nu aş simţi, mă schimbasem. Adevărat, fusese o vreme în care preţuisem un vis mai mult decât o viaţă, dar pe atunci nu aveam părul alb. „Cel mai uşor de înfrânt sunt visătorii”, îmi şoptea o voce chemătoare, iar eu, cu mâna zbârcită, tremurândă, căutându-mi un punct de sprijin, mi-am închipuit că îmi privesc viaţa în ochi: „Ce mi-ai urât mai mult, fericirea sau suferinţa”? Greşită întrebare! Vieţile urăsc de cele mai multe ori ceea ce le umbreşte – visele.

Ciudăţenii

          Mi se mai întâmplă să am impresia că un pahar cu conţinut rubinu poate să vindece orice, inclusiv platfusul. Şi platfusul nu ar fi cea mai gravă boală căreia îi găseşte leac, mai degrabă limitarea. Nu mai ştiu cu ce ocazie concluzionasem că Dumnezeu nu ne-a vrut niciodată liberi. Mereu limitaţi, mereu îngrădiţi, mereu prizonieri în încălţările noastre care ne poartă prin lume şi cărora El le spune, plin de importanţă, cruce. Nu, nu cred că ne strivesc crucile, ci încălţările, ale noastre – cu paşi îndreptaţi autodistructiv împotriva noastă – sau ale altora.

           Probabil piatra de încercare a umanităţii a fost curajul de a face pasul – pasul acela eşuat dincolo de întreaga limitare, pasul care ne-ar fi permis să ne găsim aripile fără ca ele să ne fie oferite la naştere. Cred că îmi este dor de un om cu aripi, din acest motiv nu îmi mai scrutez de multă vreme nici semenii nici oglinda şi îmi las dumnezeii să hohotească prin colţurile în care s-au pierdut. Şi mai spuneam, aşa cum nu o fac prea des, că îmi resimt diluţia. Sunt universuri şi spaţii în care pot fi orice, deşi ajung să împrumut de peste tot câte ceva, în aşa fel încât să mă reconstitui pe mine, sau să nu mă mai regăsesc, sau să uit – să uit cum eram şi să îmi completez uitările cu atribute care, poate, mi se potrivesc ca o haină prea lungă sau prea scurtă, dar deloc pe măsura mea. Diluţie, aşa îi spun, pentru că uneori nu îmi mai dau seama dacă mi se cască hăurile sub cruce… nu, nu sub cruce, sub paşi! , sau dacă mi se deschid în ochi cerurile.

         Mereu am susţinut că suntem foarte ciudaţi, noi, oamenii, şi niciodată nu am făcut-o cu teamă de omenire ci, mai degrabă, cu teamă de mine. Suntem prea ciudaţi – capete de aţă umblătoare, mergătoare, gânditoare, suferinde, plictisite şi plictisitoare, de culori diferite, de mărimi diferite, aşteptând, într-o prostraţie care frizează absurdul, să fie rupte de pe mosor. Aşa zăceam şi eu, cândva, în aşteptare, fără să fi avut o zi de mâine – aşa ca alţii, doar că mie nu îmi mai păsa că îmi dau seama. Şi cred că îmi era bine aşa, mult mai bine, decât să simt cum îmi cresc aripi. Să te numeşti înger nu este decât delir de grandoare; să te numeşti om, ce este? Oamenii… Oamenii, cu vocile lor care pot să mângâie, să aline, să cheme, să lipsească sau să condamne la tăcere… „Oameni suntem”, îmi place să spun de cele mai multe ori, aruncând asupra afirmaţiei mantia echivocului. „Oameni” poate să însemne orice, chiar şi când murmurul stins al glasului care suntem se pierde în singurătate. De fapt, poate acesta este delirul de grandoare, să te numeşti cântec, pentru că nu este nimic înălţător în sclavie, nici măcar în aceea a îngerilor. Şi totuşi, cât de departe putem fi duşi de prima pală de vânt! Tare ciudaţi suntem noi, oamenii…

De pe tărâmuri de platfus

          Într-o noapte, terminându-mi-se motivele de sărbătoare, m-am trezit singur cu mine, spunându-mi că ar fi cazul să mai scriu câte ceva. Măcar un cuvânt. O vreme am stat mut privindu-mi umbra pe un perete gol – un perete gol de idei, pe care îl simţeam asemănător creierului meu. Nu, să nu râdă nimeni, de multe ori am impresia că fac ce fac şi reuşesc să mă pricopsesc nu cu vreo răceală, ci cu platfus la creier. „Început de an, se pun în mişcare atât de greu toate”! Îmi cercetam fraza şi căutam cuvântul de ordine; Cuvântul. Le priveam pe rând, pe fiecare – „greu”; „toate”; „început”. „Şi care dracu’ este legătura lor cu scrisul”?! Aşa mi-am urlat mie, şi cine nu mă crede, să mă pună să jur că aşa este. Am început să râd, mai întâi cu răutate, de mine. „Platfus la creier, ce să mai vorbim, şi cine ştie pentru câtă vreme”! Apoi am început să râd de alţii. M-am oprit, de exemplu, asupra unui personaj pe care l-am considerat mereu lipsit de orice atribute care să îl deosebească de primate şi care, scriind câteva rânduri despre sine, nu multe, nu mai mult de 20, mărturisea că nimic altceva nu îi fusese mai greu. Am început să mă întreb: “este vorba de falsitate pură, sau de o persoană incapabilă să găsească în sine ceva de povestit”?! Atunci m-a lovit Cuvântul. Cred că m-a lovit cumva chiar peste platfus, ameninţându-l cu o corecţie. Când nu găsesc nimic de spus încep să mă prefac că scriu despre mine. Şi totuşi, nu de noi avem nevoie ca să scriem. Nu noi ne suntem de trebuinţă, ci o Furtună. Una pe care să avem nu curajul(!) ci tupeul să o privim în ochi.