Ciudăţenii

          Într-o noapte, un personaj pe care încerc să îl conturez îmi zice: „Cu riscul de a mă repeta – mi-am făcut un principiu din zicala veche: mai bine taci şi laşi impresia că eşti prost decât să vorbeşti şi să înlături orice urmă de îndoială. Cred că extrapolând-o, atunci când am impresia că sunt înconjurat de proşti şi de mincinoşi am ajuns să îmi pun la îndoială sănătatea psihică şi moralitatea. Jur”! Cred că se repetă pentru că oricât aş şterge şi l-aş rescrie rămâne acelaşi.

Umane

          Încep să cred că preţul vizibilităţii în lumea literară românească se plăteşte scump, fie în neuroni fie în pierderea lor. Mă lupt de câteva nopţi cu o insomnie cruntă deşi preferam să mă facă să transpir visele erotice. Pentru a mă arăta modest, le mărturisesc unora dintre cei pe care îi cunosc îndoielile mele. Vedeţi, oameni buni, de multe ori am recurs la falsitate: mereu am declarat sus şi tare că măsura unui om nu o dau certitudinile, ci îndoielile sale. O spun în dese rânduri tocmai pentru că unora li se pare că sunt prea sigur pe mine şi vreau să par plin de îndoieli. Adică om cu măsură, dacă tot vorbim de nesiguranţe şi de vise erotice.

          Chiar dacă voi fi învinovăţit de cine ştie ce încălcări ale legislaţiei privind drepturile de autor, prefer să nu indic sursele unor gânduri – nu de alta, dar publicitatea negativă tot publicitate se numeşte, şi eu nu îmi fac nici mie. Ce voi recunoaşte este, însă, că mă macină, în necuprinsul nopţilor, ceva ce sub nicio formă nu am putut pricepe. Silit fiind, (la naiba, că era să spun siluit fiind!)la o întâmplare, să ascult o mitraliere de aforisme, am rămas cu un cui care sper că nu mă va însoţi până la coşciug. Anume, o persoană, capabilă cică să expună în mod concis esenţa vieţii, spunea că omul nu este nici ceea ce face, nici ceea ce zice, este ceea ce este. Am omis să pun ghilimele pentru că citatul este din amintire şi, mai ales, redat cu strepezire de dinţi. Prea preocupat de vise erotice nu mi-am mai pus întrebări existenţiale de prea multă vreme; viaţa bate filosofatul, cum s-ar zice. Dar de când am auzit o asemenea maximă, căutând să îmi depăşesc perplexitatea, am încercat să o înţeleg. Şi îmi răspund, râzând de propria mea inepţie: „Cum ce este omul?! Ceea ce este”. De câteva nopţi îmi răspund în halul acesta, şi ajung să râd cu lacrimi de mine. „Păi, şi ce este omul?! – Ceea ce este. – Şi ce este?! – Ceea ce este”. Până când, îmbinând filosofia cu visul erotic, mă înflăcărez: „Ceea ce este, dar ce “aia” a mă-sii este omul”?!

         Concluzia am tras-o într-un moment de inspiraţie în care mă gândeam că de mult nu mi-am mai pierdut nopţile cu oameni care merită: „Uite cum pentru o stupiditate ajung să mi se cicatrizeze şi nopţile. Aşa cum, în timp, m-am cicatrizat eu pe mine însumi”. (Ce este omul? îmi mai răsună câte un ecou în miezul de nucă al creierului).

Variaţii

          Într-o noapte amară, în faţa uni pahar, s-a adus în discuţie subiectul fantasmelor. De ce confundă de multe ori oamenii fantasmele cu fanteziile nu o să înţeleg niciodată. Pot înţelege, însă, fantezia unora de a se trezi într-un menage a trois, mai ales când este vorba de blonde cu sâni plini şi apetisanţi, de brunete cu buze senzuale de pe care să sorbi otrava viciului, de roşcate înflăcărate care să nu facă altceva decât să ducă senzaţia de viaţă la paroxism. Mai neexperimentat într-ale femeilor, am încercat să deschid ochii şi a părut, cred, că îmi calc principiul acela străvechi şi relativ înţelept: mai bine taci şi laşi impresia că eşti prost decât să vorbeşti şi să înlături orice urmă de îndoială”. Aşa că, spuneam, am îndrăznit să deschid gura şi să amintesc de permanentul meu menage a trois: eu, bineînţeles, Viaţa şi Moartea. De ce s-ar mira cineva de o asemenea fantezie care unora le poate părea perversă?! Viaţa şi Moartea sunt surori gemene, cu singura excepţie că Moartea, în urma cine ştie cărui blestem, a rămas cu faţa desfigurată. Poate de accea mi-a plăcut ca Viaţa să fie cea pe care o privesc în ochi de fiecare dată.