All Hallows’ Even

          Nu sunt deloc fanul sărbătorilor importate. Dar, cum vorbeam cu nişte prieteni acum ceva vreme, „este al dracului de greu să scrii în fiecare zi”. Uneori ideile nu vor să se nască, alteori, deşi ideea există, cuvintele nu vor să se lege, doar sună bolovănos înşirate fără vreo urmă de armonie. În asemenea cazuri nu ai ce face altceva decât să înşeli. Să înşeli timpul, ziua. Să îţi accepţi neputinţa şi să acţionezi ca atare, închipuind fraze surogat în speranţa că inspiraţia îşi va deschide, totuşi, ochii. Sau, cum fac în alte cazuri, atunci când ideile sau cuvintele refuză să mă ajute, pornesc în căutare de experienţe sau de oameni care să îmi fie utili în momentul în care mă hotărăsc să îi închid în cuprinsul unei coli de hârtie.

          Nu sunt fanul sărbătorilor importate. Şi totuşi, sunt multe cazuri în care îmi înşel intoleranţa.

„Sun is going down
And there’s no tomorrow
Sun is going down
Going down on me
Sun is going down
No more time to borrow
Dance with the devil”

Anunțuri

Metamorfoză (Dimitrie Anghel)

Vroiam să uit, pe-o seară dulce lăsam să m-adoarmă crinii…
Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă:
Eram şi eu un crin ca dânşii şi-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.

Visând, trăiam cu ei acuma, şi-atât de alb eram sub lună,
Încât abia scriam o umbră, când m-alunga şăgalnic vântul,
Dar tihnă se făcuse-n mine şi caldă inima şi bună,
Că reveneam sub altă formă, să-mpodobesc şi eu pământul.

Când făr’ de veste-o mâna pală, mişcându-şi umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unnei forţe necunoscute şi fatale,
S-a-ntins vrăjmaşă să mă frângă, – şi-acuma, alb ca de zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniştea odăii tale.

Muream din nou, dar când trudită făcându-ţi braţele cunună,
A fost s-adormi zâmbind la mine cu faţa calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat uşor sub lună
În căutarea altei forme desăvârşite şi eterne.

Voluptatea suferinţei

          Mă apucă uneori o poftă de suferinţă. Nu ştiu ce fel de mână nebună m-a construit în felul acesta, nu ştiu ce imaginaţie bolnavă a contribuit la crearea mea. Aşa mi se întâmplă, să mă apuce pofta să sufăr, să mă zbat în convulsii, întins a moarte, cu gura întredeschisă abia expirând, şi cu pieptul larg desfăcut – din care să se audă slab, bătăile unei inimi aproape ofilite.

          Nu ştiu de unde îmi vine această putere, această apetenţă către experienţele dureroase, nu ştiu de unde plăcerea pe care o simt în cârdăşia murdară cu oameni de nimic, distrugători de suflete. Dar nu contează, nici nu mi se pare relevant. Pentru că mai înspăimântător mi se pare cerul senin, luminat de raze neumbrite de nori de ploaie. Mai înspăimântător mi se pare zâmbetul larg, neînsoţit de lacrimi încărcate de plumb topit pe obraji pământii, supţi de suferinţă. Mai înspăimântători sunt ochii sclipitori decât aceia incandescenţi, arşi, secaţi, care nu mai au de plâns nici măcar o jumătate de suspin. Şi, deşi mereu mi-am spus, niciodată nu am vrut să cred până acum, nu există nimic care să mă convingă să alunec, inconştient, în braţele fericirii; nimeni care să mă rupă de negurile în care îmi place atât de mult să mă învălui. Nimeni nu are dreptul să mă despartă pe mine de mine însumi, aruncându-mă în braţele ei – ale acelei femei, oricare ar fi ea, vulgar de inocente încât să creadă că am nevoie de fericirea ei.

Antagonism

          Oglinda sufletului meu sunt ochii ei. Nu ştiu cum se face, dar există o legătură indisolubilă, de netăgăduit, pentru niciunul dintre noi. Atunci când sunt mânios, ochii ei scapără fulgere, atunci când am poftă de suferinţă – varsă lacrimi, şi când sunt fericit… Când sunt fericit se întâmplă ceva ciudat. Ca şi cum în locul ochilor ar avea două amnare ciocnite din care sar scântei înainte de a se naşte focul. Un foc care consumă flămând, lucind minunat în beznele nopţii sau în umbrele zilei, sclipind, emanând căldura zăgăzuită prea multă vreme, de prea multă vreme, închisă într-un ger al unei ierni care trebuia să fie veşnice. Un foc pe care nu l-ar stinge nici ploaia, nici vântul, nici furtuna, nici dorinţa altcuiva, nici lipsa vreascurilor, nici uitarea. Cred că nimic nu ar putea, oricât de puternic ar fi…

          Dar se întâmplă, uneori, ca un lucru, imposibil de distrus cu forţa, să se năruie în faţa a ceva fragil – a unei şoapte, slabe, abia auzite, mai mult ghicite: “Stinge focul, vine iarna”…

Rock, mătuşă!

          Există suflete capabile şi dispuse să trăiască poveşti. Poveşti cu regi şi regine, cu suflete călcate în picioare şi renăscute din propria cenuşă, poveşti în care curg lacrimi cu gust amar, sau, ideal, cu gust de fericire. Poveşti în care nu se urmăreşte înciudarea duşmanilor, nici moartea lor provocată de vreo invidie născută faţă de vecinul posesor de merţan, sau de domnişoare cu coapse marmoreene.

          Nu spun, există poveşti ridicole care nu merită nici măcar menţionate. Există, însă, şi poveşti care încep de la un punct şi continuă, în mod ciudat, dincolo de moarte – acolo de unde începe reînvierea, acolo unde ochii lucesc minunat, acolo unde, chiar şi după revolte ucigătoare, genunchii, slăbiţi de luptă, se îndoaie în faţa unei unice regine.

          Poveşti… şi rock, mătuşă!

Thalassa

          Nu mai ţin minte cum o cheamă, pentru că aşa vreau. Dar mereu îi spun, în gând, Thalassa. Ciudat nume… şi poate nici măcar nu i se potriveşte, doar i-l potrivesc eu. Mi se întâmplă să străbat deşerturi deşănţate, goluri de memorie, abisuri în care mă arunc sperând să nu mai ating niciodată pământul. Şi totuşi, mi se întâmplă, dimineaţa, să mă trezesc între aceleaşi nisipuri aride în care nu rodesc nici şerpii, nici plantele, nici soarele. Mi se întâmplă, atunci, să le împrumut senzaţia, să le las apăsarea să mă cuprindă, să îmi învăluie până şi buzele uscate care şoptesc, neauzit, fără vlagă: “apă! apă”! Devin sterp, în aşa fel încât să nu mai rodească în mine nici inima, nici creierul, nici plămânii – o statuie de marmură, sculptată grosolan, de mâini mult prea neştiutoare, incapabile să surprinde frumuseţea pietrei.

          Pornesc cu paşi hotărâţi, când într-o parte, când în alta, căutând mereu ceva ce nu îmi doresc să găsesc, umplându-mă de ciulini, de frunze moarte, de nori plumburii, strângându-le pe toate în mine aşa cum alţii strâng fluturi frumos coloraţi. Evit lumina, mă ascund de soare şi, cu faţa ascunsă în tenebre, o privesc pe ea, pe Thalassa, cea al cărei nume nu vreau să mi-l amintesc.

          I-am văzut buzele destinse în zâmbet, i-am văzut ochii sclipind, aşa cum îi sclipeau demult, i-am văzut lacrimile curgând şi oprindu-se, la un semn, pentru a face loc unei luciri de fericire. O fericire a mea, doar a mea, pe care o pot citi, flămând, în undele line ale ochilor ei, ca un grec vechi, mort şi uitat care, uscat de arşiţă, de forţă şi de apă, cade în faţa valurilor, uitând de întregul deşert care i se aşterne în spate, şi strigă – aşa cum o fac şi eu: Thalassa! Thalassa!