…

          Nu aş putea spune de ce băutura mea preferată a devenit, de la un timp, romul. Are o savoare aparte, o aromă pe care nu am mai întâlnit-o şi o putere cel puţin ciudată. Putere, nu tărie, este o diferenţă… nu aş putea spune de ce are puterea de a mă face să visez cu ochii deschişi, căutând un punct de sprijin în infinit, apăsându-mi greu umerii şi pleoapele, fără a îmi pune, însă, poveri în spate. Este o băutură ciudată – dacă ar fi să mă iau după vorbele cuiva care spunea că este o băutură scârboasă, aş spune că nu poţi decât să îl urăşti sau să îl iubeşti. Iar eu…

           Nu aş putea spune de ce, dar primul lucru la care mă gândesc în momentul în care îi simt aroma înţepătoare în nări sunt coapsele unei femei. Nu ale unei femei anume, ale unei femei în general – coapse ferme, sculptate, puţin apropiate dar în acelaşi timp puţin depărtate, gata să primească drept tribut un sărut cu aromă dulce şi miros puţin aspru. De acolo este uşor, fantezia nu trebuie decât să îşi deschidă aripile şi să îşi ia zborul. Sunt ciudate coapsele întredeschise ale unei femei – de fiecare dată arată prea mult şi, totuşi, mai puţin decât trebuie. Într-un fel sunt ca viaţa, te atrag, te fac să visezi, să speri, să doreşti… dar nu ştii exact ceea ce urmează să primeşti.

           Dacă acesta ar fi un dialog cu mine însumi, vă spun sincer că nu ştiu în ce parte s-ar îndrepta. Nu pot scrie un tratat despre coapsele întredeschise ale unei femei – cu femei nu umblu. Şi totuşi, în anumite momente de plutire, ca oricine, visez, îmi doresc o atingere, un sărut, o coapsă pe buze, sau sub ele, între dinţi… Pe de altă parte, gândurile, înainte de a fi deturnate, mi se îndreptaseră spre rom. Nu, nu beau, dar îmi închipui că ambele, şi coapsele şi romul sunt dulci, foarte dulci.

           Am auzit că romul, ajuns pe buze, apoi în gură şi alunecând pe gât, arde. Dar nu aş putea spune dacă arde la fel de tare ca şi coapsele unei femei, ca şi dorul de ele, ca o dorinţă nedefinită pe care o simţi în coşul pieptului sau în vintre. Cine ştie s-ar putea pronunţa mai bine, deşi eu, dacă aş fi întrebat, le-aş aşeza pe picior de egalitate. Pentru că, de multe ori (aşa mi se pare) coapsele unei femei sunt indispensabile unui pahar de rom şi invers, un pahar de rom este indispensabil unor coapse de femeie.

          O priveam zâmbindu-mi, jucându-se cu degetele în păr şi depărtându-şi uşor coapsele, ca pentru a face loc privirii mele. Şi abia dacă mai auzeam vorbele stupide ale unui comesean – să îmi fie iertată exprimarea nescriitoricească – bătut în cap care spunea: “Nichita Stănescu?! Ăla nu e poet, e beţivan! Nu scria nimic dacă nu avea alcool în sânge! Nevastă-mea, în schimb, are un talent”…

           Ştiţi cum a murit Poe? Părăsit de toţi, mort de beat, undeva prin nişte boscheţi. Fără casă, fără familie, poate doar cu o sticlă de rom alături. Uneori îmi doresc să fiu el, şi acelea sunt momentele în care regret cel mai mult că nu pot savura un pahar de rom şi coapsele unei femei…

Metalul săptămânii

Cerşetor

          Mi-am neglijat “Bijutierul”. Aş putea spune că este povestea pe care am scris-o în cea mai lungă perioadă de timp. De fapt, încă nu am scris-o, o am doar în cap şi mă mai gândesc la ea din când în când. Nu, sigur cea mai lungă poveste este aceea a vieţii mele, dar nu o scriu eu, doar contribui la ea, ca personaj principal. Îmi place să spun că omul îşi face singur destinul, dar uneori e mai uşor să cred că eu sunt doar personajul, altcineva este scriitorul.

         Mă întreba cineva, mai demult, ce fac atunci când nu pot să scriu. Se întâmplă ca scrisul să devină o corvoadă inimaginabilă, o activitate apăsătoare şi indezirabilă, chiar dacă la început a fost plăcere. Ce fac când nu pot să scriu?! Nu, mai bine nu zic. Este secretul meu şi îl ţin doar pentru mine, aşa cum îmi păstrez şi alte secrete, ascunse în cutia pieptului. E oare corect spus că pieptul ar fi o cutie? Eu aşa mă văd, un spin aşezat în anumite cutii, în care mai înţep din când în când; sau un gând care revine, periodic, în nişte minţi obosite de realitate. Aşa cred, că amintirile sunt poveşti trăite de posesor, şi revin atunci când acesta simte nevoia să se debranşeze cumva de la o realitate. Vă miraţi… de parcă sunt singurul căruia îi place de multe ori să evadeze în altă lume lipsită de graniţe!

         Astă noapte m-am văzut şi mi-am dat seama că sunt un cerşetor. Nu, bani nu cerşesc, doar îi iau cu împrumut, în cel mai rău caz, pe termen nelimitat. Totuşi, artiştii, în general, scriitorii în particular, sunt nişte cerşetori. Toţi, fără excepţie. Unii sunt inadaptaţi la rigori sociale, alţii sunt leneşi sau incapabili să facă altceva decât să caute să dea viaţă cuvintelor. Dar, fără excepţie, fie că sunt buni sau mediocri, geniali sau închipuiţi, toţi sunt cerşetori. Aşa cum m-am văzut şi pe mine…

          Nu eram îmbrăcat în zdrenţe, nu eram murdar, nu inspiram milă. Aveam privirea pierdută în zare şi mă jucam, între degete, cu nişte litere din alfabet. Trecătorii se uitau din când în când la mine, unii cu milă, alţii zâmbindu-mi, dar nimeni cu prea mult interes. De fapt, de ce să vă mint? Nimeni nu se uita la mine cu interes. Atunci am început să cerşesc. M-am aşezat în genunchi, în praf, şi am început să aranjez literele cu care mă jucasem până atunci într-o anumită ordine. Pe sub sprâncene, pe ascuns, aruncam ocheade trecătorilor grăbiţi. M-am prefăcut mai preocupat. Atât de preocupat încât acea stare devenise de-a dreptul reală, ceea ce m-a împiedicat să observ că cineva se oprise la mică distanţă de mine şi privea. I-am văzut în ochi curiozitatea, deşi se stăpânise să mă întrebe ce fac. Am împrăştiat literele cu o mişcare bruscă, apoi am început să le rearanjez, într-o altă succesiune, din ce în ce mai preocupat. Deodată, când mi-am ridicat puţin privirea, mi-am înghiţit cu repeziciune zâmbetul pe care îl simţeam născându-mi-se pe buze. Alţi câţiva trecători se opriseră şi priveau, mai mult sau mai puţin intrigaţi, cu mai mult sau cu mai puţin interes, ceea ce făceam. Unul s-a apropiat şi mi-a aruncat în grabă o literă. L-am urmărit cu privirea cum se depărtează, apoi am început să îi studiez darul. Avea litera aceea o formă pe care nu o mai văzusem niciodată. Mai degrabă era o neliteră, căreia eu trebuia să îi dau o formă pentru a o putea adăuga la cele cu care mă jucasem până atunci. Ceilalţi, cei rămaşi pe loc, mă priveau. M-am aplecat şi mai mult, în praf, stând în genunchi, devenind atât de preocupat de litere încât am uitat că în realitate cerşeam.

           În preocuparea mea devenisem un element al locului în care eram. Îmi pierdusem identitatea, devenisem parte din peisaj, obiect, nu om. Aşa mă simţeam; dacă dintr-un anumit loc prin care trec zilnic ar dispărea o bancă, i-aş observa absenţa. Dar dacă nu ar dispărea, aş fi atât de obişnuit cu prezenţa ei încât nici nu aş mai remarca-o. De fapt, aşa se întâmplă şi cu oamenii – nu ne vorbim săptămâni întregi, luni, ani. Din când în când ne mai îndreptăm gândurile unul spre altul, şi, parcă, este suficient să ştim… Să ştim că celalalt este undeva, în existenţa lui, în viaţa lui. Gândul acoperă, de multe ori, absenţele.

         Aşa eram şi eu, mai degrabă un gând al trecătorilor prin acel loc, nu mai eram om, nu mai eram o persoană, numai un element de decor căruia poţi să îi remarci doar absenţa. Dar, cu toate acestea, nu s-a întâmplat să nu se oprească cineva, să nu îmi arunce o literă din cauza căreia să fiu nevoit să stric toată succesiunea de alte litere, pentru a o lua de la început, căutând să o includ în noua construcţie şi pe ultima primită. Am auzit vorbe, şoapte, unii spuneau chiar că sunt nebun…

          Nu aş spune că cerşetorii sunt nebuni. Sunt oameni singuri, fără sprijin, sau oameni fără scrupule – depinde. Eu m-aş vedea mai degrabă fără scrupule, dar acest lucru nu mă face să îmi plec ochii atunci când mă privesc în oglindă. Scopul scuză mijloacele, nu este aşa? Spuneam că artiştii în general, şi, dacă este să particularizăm pe gustul meu, scriitorii, sunt, fără excepţie, cerşetori. Este adevărat că în orice perioadă istorică a universului a existat nevoia de mijloace de schimb – fie de bani, fie de produse destinate trocului. Scriitorul, ca oricare altul, are nevoie de mijloace pentru a putea trăi şi pentru a îşi putea continua activitatea – indiferent care îi este motivaţia. Dar, spre deosebire de alţi cerşetori, aceştia nu cer bani, cer altceva.

           În definitiv, toţi, fiecare dintre noi, cerşim acelaşi lucru, pentru că în sinea noastră, a oamenilor, fiecare este cerşetor. Depinde numai cum o facem, încovoiaţi, aplecaţi, îngenunchiaţi, în praf, sau cu spatele drept, fără mână întinsă, doar cu priviri nesigure aruncate pe sub sprâncene. Toţi vrem, toţi pretindem, dar nu obţinem. Şi dacă nu obţinem, cerşim. Ce? Eu cred că unele buze au dat deja o formă răspunsului: atenţie.

        Şi dacă stau să mă gândesc bine, cerşetor mai mare ca un scriitor eu nu îmi pot închipui. Pentru că el, la colţ de stradă, nu impresionează nici prin mutilări corporale, nici prin vaiete. El impresionează, sau măcar încearcă să o facă, printr-un joc cu litere. Ceea ce primeşte, pomana lui, este, mai degrabă, o povară, pentru că fiecare literă aruncată în locul unui ban strălucitor îl face să ia totul de la început. Oamenii trec, îl privesc şi, poate din milă, poate din interes, îi aruncă o literă – poate cu ea îşi poate termina jocul ca să plece acasă. “Cât costă o literă?! Nimic… Atunci o să îi arunc şi eu una nebunului care le cerşeşte” – spuneau. Însă acela din colb, cu mâinile pline de litere, nu face decât să strige mut, implorator: “Priviţi! Priviţi-mi sufletul”!

(gândul)De duminică

          Îmi mai spune bună-mea, de multe ori, „împacă-te, copile, cu Dumnezeu”. Am încercat, într-o noapte. I-am întins mâna şi i-am zis, „pace”! Părea că doarme – abia atunci mi-am dat seama că se făcuse duminică, se odihnea… Sunt zece porunci, dar mai cu seamă, şapte păcate  capitale. Toate pot fi iertate, un altul este de neiertat – cine ştie cunoaşte. Şi se mai spune că Dumnezeu este însăşi Iubirea! Pace! 2004.

Colţ de linişte

Gânduri

          Înainte să îmi vină şi mie vremea să plec, pentru că tuturor ne vine, i-aş cere unei femei frumoase să îşi aşeze gura acolo unde este trupul meu. Cu mult timp înainte aş renunţa să mai citesc, pentru că, îmi spunea cineva, cititul tâmpeşte – şi ultima mea dorinţă este să nu ajung tâmpit în preajma catafalcului. Uneori noaptea mă opresc din orice aş face şi încerc să anticipez cum îmi va veni mie rândul. Sunt momente în care mi se pare că mi s-ar potrivi o boală ucigătoare, poate nu lipsită de suferinţă, căreia să nu mă împotrivesc. Mi-am imaginat şi mi se pare dezgustător – o gloată de neamuri, de amici, de prieteni, de cunoscuţi, care să vină să mă încurajeze, să îmi ceară să fiu bărbat, să lupt cu boala, să nu cedez. Este foarte adevărat, cea mai mare greşeală pe care o poate săvârşi cineva este să renunţe. Dar sunt momente în care încăpăţânarea poate depăşi graniţa curajului devenind prostie. În alte momente îmi spun că m-aş sinucide, dacă nu mă ajunge boala aceea cruntă şi incurabilă înainte de a deveni neputincios. Eu pot orice, şi cel mai mult pe lumea aceasta mă tem de neputinţă. Dispreţuiesc sinuciderea ca act de laşitate, dar o preţuiesc ca act de demnitate. Nu mi-aş trage un glonţ în cap, ar fi păcat să îmi stric frumuseţea chipului… şi în niciun caz nu mi l-aş trage în gât. O asemenea idee, în cazul unei sinucideri din demnitate, nu numai că este dezgustătoare, dar anulează însăşi esenţa gestului în sine. Ştiţi ce se spune, cei care ameninţă că se sinucid nu fac altceva decât să cerşească o doză de atenţie de care au foarte mare nevoie. Ceilalţi, cei care eşuează în tentativa lor de a îşi pune capăt vieţii, nu sunt decât nişte sinucigaşi lipsiţi de talent, dar, mai ales, farsori animaţi de o profundă dorinţă de a trăi.

           Sinuciderea este, în principiu, un eşec lamentabil al fiinţei umane, dacă luăm drept adevărată teoria conform căreia omul este o fiinţă adaptabilă. Cine nu se adaptează dispare, se desfiinţează – eventual cu un glonţ în tâmplă, sau în gât, după bunul simţ şi demnitatea fiecăruia. Ştiu, însă, că eu nu m-aş putea adapta unei situaţii în care aş deveni neputincios. Nu m-aş putea adapta să fiu o povară, un chin deşi, ca să vă daţi seama cât de egoist sunt, mai mult mă înspăimântă – decât că aş fi un chin pentru alţii – să fiu un chin pentru mine. Aşa gândesc acum, decât să ajung o ruină, prefer să nu le pot înţelege, să împietresc complet înainte de a îmi simţi căzând cărămizile. Este suficient să te întinzi comod pe spate şi să începi să priveşti departe. Atât de departe încât orizontul să rămână în urmă, nemişcat, neavând altă menire decât să te ascundă pe veci de ochii celorlalţi.

           Să mă iertaţi, uneori am tendinţa de a deveni macabru când mă las pradă gândurilor. Vă spuneam de o femeie… una frumoasă, căreia i-aş cere să îşi aşeze gura acolo unde este trupul meu. Şi simţindu-i buzele, mi le-aş umezi şi eu pe ale mele cu o băutură. Doar aşa, ca să îmi mai potolesc bătăile inimii. I-aş mângâia părul şi aş căuta să o privesc în ochi. Degetele mi s-ar împleti cu şuviţele ei fine, căutându-i curba lăptoasă a gâtului, dorindu-mi să îl simt – subţire, alb, fără urmă de glonţ în el, gata să fie atins de buze, gata să fie muşcat de dinţi. Gâturile au şi ele demnitatea lor şi este foarte posibil să o transmită întregului trup. Deşi… există situaţii în care trupuri lipsite de demnitate nu se revoltă împotriva gâtului decât arareori, în momentele critice în care laşitatea, nesimţirea şi slăbiciunea le cuprind sufletul ca o gheară, cerând crearea unui debuşeu, a unei supape prin care să se elibereze presiunea.

           Spuneam că cel mai mult mă tem de neputinţă; aşa este. Dar aproape la fel de mult mă tem că nu aş avea demnitate – deşi trăim într-o lume în care totul are un anumit preţ, inclusiv demnitatea. Vi s-a întâmplat vreodată să vă simţiţi săraci? Atât de săraci încât să fiţi incapabili să acceptaţi să păşiţi într-o ipotetică împărăţie a cerurilor? “Ferice cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor”. Uneori mă simt atât de sărac încât îmi vine să urlu, să recunosc în gura mare: ştiu că nu ştiu nimic. Dacă nu ştiu, înseamnă că nu am vrut să ştiu, că sunt ignorant. Urăsc ignoranţa deşi mă caracterizează, şi nu ştiu dacă nu cumva chiar ea este primul pas şi cel mai sigur către sărăcie. Uneori, totuşi, îmi resping ignoranţa – nu mă face să mă simt mai bogat, doar mă ajută să conştientizez gustul fad al tărâmurilor săracilor. Nu are a face, banii nu aduc fericirea… dar nici ignoranţa.

          Îmi vine să râd şi nu ştiu de ce. Cred că din cauza lui Tzatziki. Nu vă povestesc despre el… un individ care a avut la dispoziţie cinci zile să înveţe greaca – până la meciul Germaniei cu Grecia. Acum îmi pare rău că nu i-am cerut să înveţe greaca veche. Îmi vine să râd din ce în ce mai tare. Mi se întâmplă de multe ori să mă las purtat de gânduri, să intru în ele ca într-o peşteră adâncă din care pare că este imposibil să mai găsesc ieşirea şi să mă pomenesc râzând, ca un copil care se joacă într-o poiană verde, luminată fierbinte de raze incandescente de soare. Mă simt vesel, lipsit de temeri şi de poveri. Mi-am curăţat gândurile şi îmi vine să cânt. Îmi amintesc că citisem undeva, era un refren al Rezistenţei greceşti: “înainte să mor, eu îmi aprind o ţigară”. Sau mai bine asta să cânte el, Tzatziki, diseară.

Dialoguri

          Aş putea să vorbesc despre ea ore în şir, dar numai cu mine. Nu aş mărturisi nimănui ce înseamnă ea, cine este, cum este… îmi este cel mai teribil secret, unul pe care îl ascund de multe ori până şi faţă de mine. Doar îi pronunţ numele, şoptit, aproape adormind, cu ochii închişi, savurându-l, aşa cum un altul savurează interiorul unei femei simţindu-i fierbinţeala trupului. Nu ştiu ce îmi este, nu ştiu dacă îmi este vis sau realitate, dacă îmi este dorinţă sau spaimă, coşmar sau ideal. Vă mărturisesc cu cea mai mare sinceritate, nu ştiu ce îmi este ea, deşi uneori cred că nu îmi mai este decât cea mai cruntă nepăsare dintre toate. Nu îmi mai este decât moartea mea, psihică, sentimentală, deziluzie şi indiferenţă faţă de înflăcăratul care am fost cândva.

        Cineva mi-a reproşat odată că uneori, în fierbinţeala vorbelor, devin mult prea sexual pentru suportabilitatea… da, pentru suportabilitatea persoanelor asexuale. Asta o spun eu, punctele de suspensie nu contează niciodată, la fel cum frazele neterminate nu au greutatea acelora încheiate. Încheiate indiferent cum, bine, prost, la şireturi sau ca un sutien, la spate – în definitiv nimănui nu îi pasă cum se termină lucrurile, important este să se termine repede. Mai puţin în materie de sexualitate, acolo de cele mai multe ori precocitatea nu este o senzaţie, întâmplare, accident, pe placul nimănui. Aşa mi s-a reproşat, că în anumite privinţe aş fi mult prea sexual, deşi am mai mărturisit-o, nu fumez, nu beau, cu femei nu umblu.

           În definitiv, o altă femeie, în locul ei, ar fi ca un bandaj aplicat peste o rană nedezinfectată. Şi încă nu am găsit pe nimeni care să se ofere să îmi sugă veninul din piept, să îl scuipe afară şi să facă loc unei noi fluctuaţii de sânge – un sânge pe care să îl facă să şi clocotească. Oare asta înseamnă că am murit? Nu ştiu ce să cred… am mai citit despre morţii ne-morţi, dar mereu mi s-au părut înspăimântători, iar eu sunt frumos…

         Mi se întâmplă, de multe ori, totuşi, să mă înspăimânt de mine. Nu ştiu de ce… de fapt ştiu. Pentru că mă simt un spectru al celui care am fost cândva la braţul ei, o umbră care zadarnic mai încearcă să evolueze la stadiul de trup, poate o maimuţă care, deşi bipedă, nu va trăi atât de mult încât să ajungă la stadiul de om.

         Nu v-am spus? Eu nu cred în Dumnezeu, eu mă trag din maimuţă, deşi de multe ori am impresia că mai degrabă maimuţa s-a retras din mine. De parcă i-ar păsa cuiva… Îmi reproşa cineva, cândva, că sunt, uneori, prea aplecat către sexualitate. Ca şi cum gândurile mele la buzele alteia i-ar fi scormonit în orgoliu, la fel cum un băţ scormoneşte între inelele unui şarpe, lovindu-l, zgâriindu-i solzii, iritându-l, dar mai ales, speriindu-l atât de mult încât să îl convingă să muşte. Iar mie nu mi s-a mai dăruit nimeni într-atât de mult încât să îmi ceară să-i permit să îmi sugă veninul din piept.

           Totuşi, mai bine să vă spun un secret: sunt mai multe tipuri de venin. Unele înveninări duc la orbire şi la ură, altele la extremism, la crimă, la minciună, la seducţie fără folos şi cu urmări tragice, la distrugere, la… nu mai ştiu, nu mai ştiu ce vroiam să spun… Există veninuri mai otrăvitoare decât altele, precum acelea care chinuie nu când încep să curgă prin vene, ci atunci când sunt extirpate. “Am uitat-o”. În definitiv nici nu mai ştiu cine este cea care m-a muşcat în acea noapte întunecoasă, fără lună, lăsându-şi saliva pe pielea mea, scurgându-mi-se uşor pe gât, şi veninul adânc, din ce în ce mai adânc, mai cuprinzător, mai chinuitor. Nu ştiu cine este, nu ştiu cum arată, nu ştiu ce vrea… ştiu doar că unele veninuri sunt mai ucigătoare decât altele, deşi, mai nou, în fiecare clipă a delirului care mi-a mai rămas de trăit sper că ea nu este decât un şarpe de casă.

          Citisem o poveste despre nişte femei-şerpi, dar nu mi-o mai aduc aminte. Singura mea amintire este… ha! Nu, nu este ea, este doar uitarea ei. Nu mai am amintiri, am uitat tot… şi doar aştept nişte buze care să mi se lipească de piept, căutând să îmi scoată veninul, să îl soarbă până la ultima picătură. Pentru că abia atunci mi se vor opri şi mie convulsiile – asemănătoare unui şarpe decapitat care aşteaptă zvârcolindu-se apusul – lăsându-mă, în sfârşit, inert, în braţele celei care nu va avea timp să mă uite, în braţele aceleia ale cărei buze vor fi pătate de veninul alteia mult prea impregnat de al meu.

            Cum, nu v-am spus?! Cu ultima suflare am strigat-o, dar în locul ei mi-a răspuns tăcerea.

De duminică

          Pierdut pereche urechi, până la un anumit punct perfect funcţionabile, la concertul Manowar din seara precedentă. Mi se întâmplă tocmai acum, când ziua de duminică poate fi considerată orice, numai plicticoasă nu: Lake of Tears, Wasp, Megadeth, Motorhead. Ultima zi de OST… duminică încântătoare! 1997.