Joacă

          Nu mai ţin minte cine afirma că, înafara copiilor şi a bătrânilor, nu putem ierta pe cei care ne spun adevărul. Cred că ăsta este unul din motivele pentru care am rămas şi vreau să fiu mereu copil. Sunt anumite momente în care îmi place să spun adevărul şi, paradoxal, dacă cineva îmi pune o întrebare la care nu îşi doreşte răspunsul, îi vine destul de greu să se supere pe mine când îl primeşte. Sau, dacă se supără, îi trece destul de repede. Se mai spune că marile adevăruri se spun sub formă de glumă – şi din nou, în cazul bunei dispoziţii nu este loc de supărare. Cred că din acest motiv câţiva prieteni de-ai mei, lipsiţi de grijile menţinerii siluetei, deci „oameni cu greutate” cum îmi place să îi numesc , nu se supără pe mine de fiecare dată când mă mir că au supravieţuit încă unui Crăciun. Păi cum să te superi pe un copil şi pe un adevăr spus în glumă?! Este, de asemenea, posibil ca, păstrându-ne latura copilăroasă şi refuzând să devenim oameni mari şi scorţoşi, bucuriile să ne fie mai multe şi deloc străine. Dar cred că o asemenea afirmaţie este ceva mai hazardată şi exclude mai mulţi factori care ne influenţează structurile sufleteşti şi atitudinile.

          Într-o noapte, jucându-mă cu câteva idei, mi-am amintit că primisem o întrebare şi am început să mă gândesc ce îmi aduce mai multă bucurie, marea sau muntele. Am renunţat după câteva secunde să mă mai gândesc, nu pentru că întrebarea nu ar fi avut vreo însemnătate – orice întrebare este importantă pentru că poate naşte multiple răspunsuri şi încă pe atâtea întrebări! – ci pentru că răspunsul cel mai sincer nu avea nevoie de multă cumpănire.

          Marea nu am iubit-o niciodată, aşa cum pretind unii că ar face-o. M-a impresionat în câteva rânduri, e adevărat, dar respectiva senzaţie mi s-a stins repede. Nu spun că dispreţuiesc iubirea de mare, pot eventual mărturisi că nu o înţeleg, întrucât, raportat la mulţi pe care îi cunosc, picat pe sub masă prin vreun birt pot foarte bine să stau oriunde, nu neapărat cu marea vuindu-mi în ureche. Dacă vreodată, în cine ştie ce acces de nebunie, aş prefera pentru câteva clipe marea muntelui, ar fi dintr-un motiv care multora li se va părea ciudat. „Thalassa”! Aşa strigau vechii greci însetaţi şi epuizaţi de marşuri prin cine ştie ce ţinuturi ostile. Aşa strigau zărind malul mării, ştiind că de acolo sunt mai aproape de casă. „Thalassa, Thalassa”! Nume pe care, dacă aş face excepţie că aparţine mării, eu l-aş oferi unei femei exotice şi necruţătoare care să mă piardă de tot, cu suflet şi cu minte. Dar altfel, exceptând acest nume, marea nu prezintă vreun interes pentru mine.

         Muntele, în schimb… Nu ştiu cum îi spuneau vechii greci, dar sunt sigur că nu „la naiba”! Eu aşa cred, în faţa munţilor nimicnicia este mai greu de suportat şi nu de puţine ori ni se poate întâmpla să apelăm la exclamaţia mai sus menţionată. Nu mi s-a întâmplat să mă simt demn de dispreţ ca formă de viaţă în faţa valurilor mării, dar în faţa măreţiei munţilor nu am putut să nu îmi pun anumite întrebări. Nu le voi reda aici, nu îşi au rostul decât la poale de munte, în vălurile unei nopţi întunecate care îşi şopteşte liniştea cu aromă de cetină. A fost cineva care, pierzându-se în propriile gânduri, să nu se trezească brusc înspăimântat de linişte, de lună şi de umbre? Muntele nu este numai frumuseţe, este şi spaimă, şi mult mai multă trăire dacă avem curaj să căutăm în noi.

          Şi ar mai fi un lucru, unul pe care orice „homo ludens” nu l-ar trece cu vederea. S-o spune că Venus s-a născut din spuma mării, dar ştiu eu sigur că ea are munte, nu mare.

De duminică

          Nu ştiu de ce, brusc m-a lovit impresia că după ce a lucrat atâta la lumea asta, până şi pentru Dumnezeu duminicile sunt zile de tristă amintire. Duminică suportabilă!

De gustibus

          Într-o noapte în care nu aveam astâmpăr mi-am amintit de un clişeu exprimat englezeşte, de acum multă vreme, care mă face să râd şi acum. Mă refer la o întrebare pe de-o parte hazlie, pe de altă parte înspăimântătoare: „Coffee, tea or me”? “Me”-ul l-aş exclude cu siguranţă, neavând ce oferi, pe de-o parte, neavând ce primi pe de alta – aşa îşi spune personajul pe care îl întruchipez în faţa oglinzii, chiar dacă există posibilitatea să se schimbe de la o zi la alta.

          Pe de altă parte, pentru cel care refuză uneori să se descopere în luciri oglinditoare, întrebarea a rămas: cafea sau ceai?! Şi Doamne fereşte să o luăm de la istorii încoace, şi să trecem în revistă atributele culturale ale fiecărei băuturi. Jur, am cunoscut oameni care consumau tot felul de băuturi inclusiv pentru tradiţia lor, nu numai pentru gust. În lumina vremurilor actuale, tocmai pentru că iubesc snobismul, în anumite momente, dar numai pe cel intelectual, nu consum ceai la ora cinci după-amiaza. Atunci mai degrabă o bere, deşi au fost zile în care la o asemenea oră, încercând să deschid ochii, eram la prima cafea. Mai mult, auzind că unii ajung să îl combine cu lapte m-a înspăimântat atât de mult ideea încât pentru o perioadă m-am temut de respectiva combinaţie mai mult decât m-aş teme de otrava în mâncare. Aici aş face alt jurământ – prefer să mor otrăvit decât să supravieţuiesc unui ceai cu lapte.

          Nu cu ceaiul am eu problemă, asta o pot confirma mulţi, şi ca argument mărturisesc că nici cafeaua cu lapte nu o înghit, nici măcar cu noduri. Poate cu vreun herpes, apărut, logic, numai la gândul unei asemenea combinaţii. Şi, din nou, ca să mă arăt mofturos până la Dumnezeu şi înapoi, să nu mi se dea nici vreo cafea preparată la modul brazilian, pentru că eu apă chioară cu aromă de boabe de cafea nu beau. Fără a intra în detalii, îmi mărturisesc oricui vrea să ştie apetenţa pentru cafea. Într-o vreme era unul din cele mai puternice imbolduri pe care le-am avut să mă dau jos din pat. Plus că, dacă există o urmă de inspiraţie, poate deveni extraordinară combinată cu coniac sau chiar cu whiskey. Lăsând însă joaca, aş spune că de acum mulţi ani m-am obişnuit să cer „cafea la perfuzie”, şi pretenţia rămâne în picioare şi în zi de azi.

         Sentimental, însă, lucrurile stau altfel. Cu nişte zile în urmă am avut parte de nişte momente meteorologice de care o lună de octombrie spre sfârşit s-ar simţi mândră. Fără prea multe raţionamente, poate din obişnuinţă, poate din nevoie, poate din amândouă, m-am repezit să inventariez stocul de ceai care, din fericire, deşi neîmprospătat, nu s-a arătat deloc sărac. Aşa îmi place mie, ca din prag de iarnă până înspre primăvară, fără a mă crede englez dar la modul cel mai sufletist cu putinţă, să mă fac consumator de ceaiuri.

          Şi dacă m-ar întreba cineva ce prefer, cafeaua sau ceaiul, aş răspunde oarecum cu uşurinţă. Cafeaua este necesitate permanentă, ceaiul, în iarnă, îmi mângâie nu numai papilele gustative, ci şi amintirile şi sentimentele.

Scurte evocări literare

          În urmă cu ceva vreme, la o bere, mă întreabă cineva cu cădere, care sunt preferinţele mele în materie de literatură. Fără a încerca să fiu vag, am încercat să invoc câteva dintre numele care îmi sunt dragi şi de care, zic eu, nu mă voi despărţi niciodată. Cum, bineînţeles, într-un asemenea domeniu nu se poate vorbi decât despre subiectivism pur, ascultând o apologie a literaturii moderne, mai degrabă a post-postmodernismului, aproape m-am simţit ca lovit de tren. Un „învechit” ca mine, care urăşte cu pasiune mai ales versul alb, ar fi trebuit să renunţe la încorsetarea pe care i-o impune subiectivismul şi să se alinieze vremurilor. Cu o altă ocazie, însă, mi-a mai venit inima la loc când, discutând cu un alt om în domeniu care povestea despre donaţiile de carte pe care le face celor câteva biblioteci care mai există prin oraşe mai mici, s-a exprimat o dilemă care pe mine m-a făcut să râd şi m-a uns pe suflet – anume: „Măi, şi am stat şi m-am gândit, cu ce or fi greşit bieţii copilaşi ca să le duc eu cărţi de poezie modernă”?!

          Deci e clar, în materie de literatură suntem subiectivi până în măduva oaselor, şi cred eu, nu ar fi indicat să fim altfel. Luând în calcul ambele opinii, şi admiţând că, oricât mi s-ar strepezi dinţii, este de datoria mea să îmi încerc puterile cu emanaţii literare care cu siguranţă îmi vor depăşi atât gradul de inteligenţă cât şi puterea de a suporta tot soiul de chinuri, am început să mai citesc şi din opera vremii. Până când, puţin convins deopotrivă că este bine să îmi depăşesc şi încăpăţânarea şi ignoranţa, dar pe deplin sătul, m-am hotărât să mă răcoresc la o bere cu o companie dragă mie. Doar că şi acolo am avut parte de contre, pentru că oricând, la orice oră, i-aş spune Amicului: „lasă-mă, bre, în pace cu grecul tău”! Cam la fel cum îmi spune el mie: „bre, termină dracului cu Muntele tău vrăjit”. Nu ştiu de ce, dar poate pentru că e mai uşor să te legi de numărul doi, în condiţiile în care, cel puţin deocamdată, de foarte mulţi ani, nimic nu mi s-a legat mai mult de suflet decât „Un veac de singurătate”.

Laudă-mă gură, că-ţi dau prăjitură!

          Spunea Orwell cândva demult că poţi crea oameni morţi, dar nu şi oameni vii. Transpunând acest principiu într-o viaţă reală, a mea, spre exemplu, ca scriitor proclamat şi abia apoi autoproclamat, aş spune că datorită lui scrisul are, în multe momente, părţile sale dificile. Se poate întâmpla ca unii să se recunoască în vreun personaj şi să se uite chiorâş pentru că le poate fi lezat inclusiv simţul onoarei. Se poate întâmpla ca altora să li se pară că le sunt furate vieţile şi transpuse în poveşti care pot să se depărteze mai mult sau mai puţin de la realitate. Sunt oameni care pot să se indigneze că despre ei nu se scrie, că nu sunt folosiţi ca tipologii de personaje; şi mai sunt alţii care îşi deşartă toate buzunarele amintirilor şi ale experienţelor pentru ca, într-o satisfacere a grandomaniei, sau cine ştie a cărei alte nevoi egoiste, să poată spune că se va scrie o carte despre ei.

          Poate părea că scriitorul, orice ar face, dacă ajunge să aibă tangenţă cu viii, va fi la un moment dat nedreptăţit, în aprecieri şi în dorinţele celorlalţi, de a se scrie sau de a nu se scrie despre ei. Despre morţi se spune că nu trebuie spus decât de bine, deci încă o nedreptate – nu poţi crea un personaj antipatic aruncându-i toate tarele în spatele unui om care a fost real şi a plecat la cele veşnice.

          De aceea – şi aici ne jucăm cu ideile, nu ne plângem! – poate părea nedreaptă întrebarea „care este cartea ta preferată?”. Bineînţeles, nedreptatea se raportează strict la nivelul de muncă, de efort depus de autorul unei cărţi pentru că, pe un fir logic, o carte preferată necesită, neapărat, consum mai mare din partea celui care o scrie, pentru a îi da valoare. Ştiu, afirmaţia este perfect contradictibilă, şi de către persoanele mai intolerante socotită chiar ca prostească. Şi pentru că, se spune, nu există cărţi proaste; or, într-un asemenea caz, diferenţele vor fi făcute strict de subiectivismul cititorului, de modul în care rândurile i se pliază pe suflet şi de cât de mult se regăseşte în cartea respectivă. În consecinţă, preferinţele sunt strict o reflecţie a personalităţii celui care le exprimă şi, probabil, a sufletului său.

          „Care este cartea preferată?” este o întrebare la care aş putea să răspund fără prea multe ezitări; şi voi răspunde şi la ea, cândva. Totuşi, amânând încă puţin acel moment, prefer să declar că dacă m-ar întreba cineva care este cartea pe care o iubesc cel mai mult, acum (cel puţin deocamdată!) răspunsul ar fi cât se poate de simplu.

În timp

          M-am trezit după puţină vreme, cred; aţipisem sondându-mă, dar cred că mai degrabă din cauza conţinutului paharului. Şi, de fapt, nu din cauza conţinutului paharului, ci al paharelor. Nu ştiu dacă a observat cineva – poate am bătut eu mai mult crâşmele decât alţii – disponibilitatea oamenilor de a se deschide şi de a se întoarce mai mult către trecut decât către viitor este mult mai mare în faţa unui pahar. Şi creşte, gradual, direct proporţional cu numărul de pahare băute. Poate mulţi vor considera că exagerez, dar părerea mea asta este: dă-i omului o sticlă de vin, hai, două, şi-ţi va pune la picioare universul – fără majusculă, pentru că este propriul său univers.

          Mă trezisem, spuneam, din picoteala în care mă afundasem. Noaptea era neagră, lipsită de umbre şi m-am înspăimântat. Nu ştiu de ce, primul gând care mi-a fulgerat prin minte era la ceva ce citisem recent, despre un om care pornind noaptea prin pădure văzuse iepuri care în lumina lunii se jucau formând pe pământ umbre de oameni. Exact aşa cum oamenii fac pe pereţi umbre de iepuri. Ciudat lucru şi nebun deopotrivă, mai nebun decât acela de a mă întoarce pe mine în timp în faţa unei sticle de vin. Sunt într-un an câteva, puţine, momente în care îmi fac bilanţurile şi trag linia, dar o singură dată mi se pare că ies pe minus. Poate pentru că în acel moment înţeleg mai mult ce am pierdut, nu ce am realizat şi ce am câştigat. Dar vremea aceea este încă departe, şi în lăcomia mea aş fi preferat să îmi număr clipele câştigate, oamenii câştigaţi, nu timpurile trecute. Totuşi, în spaima mea faţă de iepuri creând sub lumina lunii siluete umane mi-am pus problema spectrului nebuniei şi, pentru că nebunia este în dese rânduri pierderea completă de sine, am simţit nevoia să mă întorc. Să mă întorc la mine, la timpuri în care eram altul, timpuri care nu se vor mai întoarce vreodată.

          Le-am retrăit pe rând, pe toate, cu bune şi cu rele, crucificându-mă eu însumi în anumite momente, lăcrimând în altele, încurajându-mă să îmi continui călătoria în timp. Nu este imposibilă, aşa cum susţin unii, călătoriile în timpul nostru, al fiecăruia, ne sunt mereu la îndemână. Doar întoarcerile fizice ne sunt peste putere. Şi m-am întrebat – pentru că mă măcina întrebarea de ceva vreme, mă rodea aşa cum un vierme roade un sicriu – eu ce mi-aş spune dacă m-aş putea întoarce?! M-am simţit pierdut, întrebându-mă şi ce mi-aş spune eu mie, stând faţă în faţă cu cel de mai demult; m-am întrebat şi ce mi-aş spune mie, mie celui care sunt, devenit spectator al propriei vieţi. Probabil multora ne-ar fi teamă să ne abordăm, să stăm faţă în faţă cu eul nostru mai tânăr. Poate nici nu ar fi indicat – sau poate spun aşa ceva pentru că, după cum spuneam, mie mi-ar fi teamă. Cel din viitor îl judecă mereu pe tânăr, dar vai de cel căruia i se întâmplă invers, ca tânărul să îl judece pe cel care a devenit! Destinul ar fi complet schimbat, probabil, şi multe din lucrurile bune s-ar pierde. Dar dacă cele două euri nu s-ar întâlni, dacă cel prezent l-ar urmări pe cel trecut ca într-un film, ca într-o piesă de teatru, eu cred că mi-aş spune: „bucură-te din nou de momentele bune de care îţi este atât de dor şi caută să nu faci vreun lucru care să schimbe ceva, pentru că nu vei fi acelaşi”. Eu aşa cred, nu suntem mulţumiţi de noi atunci când ne împlinim visele sau atunci când ne îmbrăţişează succesul – dovadă stau cei veşnic nemulţumiţi, cei care mereu vor mai mult. Suntem mulţumiţi când ne împăcăm cu noi înşine.

          Am întins mâna către sticla de vin. Se golise. M-am ridicat agale, cu umerii aduşi în faţă, şi am schimbat-o cu alta. Nu ştiu dacă introspecţiile se pot face în stări de perfectă luciditate; tare mi-e teamă că ne-ar putea ucide.

Timp

          Într-o noapte, sondând conţinutul unui pahar de vin deopotrivă cu conţinuturile mele, m-am întrebat ce aş face în anumite situaţii. Spre exemplu, ce aş face dacă m-aş putea întoarce în trecut, dacă m-aş putea vedea, pe mine cel de atunci, cu ochii de acum. Şi, mai ales, m-am întrebat, „ce mi-aş spune”? Nebunie, nebunie mare asemenea întrebări şi gânduri, pentru că pot ajunge să răscolească. Pot împinge la autoanalize, la judecăţi, la gânduri, inclusiv la repercusiuni asupra prezentului. Asupra prezentului om – acela care a trecut prin toate pe care le cântăreşte şi care, într-un fel sau altul, i-au dat naştere. Nu suntem născuţi numai de femei ci şi de viaţă, atunci când ne marchează decisiv şi, probabil, şi de alţi oameni. Şi mai cred că în fiecare zi ne naştem câte puţin, pentru că suntem supuşi schimbării, dacă nu în esenţă, în concepţii, în atitudine şi în gândire.

          Mi-aş uita trecutul, uneori, chiar dacă se spune că cine uită nu merită, dar m-aş păstra pe mine, aşa cum sunt. Cu aceeaşi întrebare, ce mi-aş spune dacă…

De duminică

          Mai sunt multe lucruri pe care să le urăsc la nivel declarativ şi mai mult în joacă. Dar niciunul, absolut niciunul nu se compară cu duminicile. Poate cândva voi spune şi de ce le urăsc; până atunci le las să fie, să curgă cu izul lor sufocant de tămâie şi de credinţă. Deşi, parcă în nicio altă zi Dumnezeu nu este mai mort ca într-o zi de duminică. De azi ne oprim din ură, dar nu şi din orice altceva, cu riscul de suporta pedepse – până şi gânditul era cândva un păcat. Duminică suportabilă!