Arhivele lunare: mai 2014

…

          Pentru o vreme m-aş fi făcut şi călugăr. Îmi doream prea mult să înţeleg îngerii, să le aflu natura, să le descopăr contururile. M-aş fi închis într-o chilie, doar eu cu îngerul meu, cu dorinţa de a studia, de a cunoaşte, de a şti, de a ajunge asemenea lui, locuitor al cerurilor. Nici măcar nu mi s-a părut ciudat că oamenii, ca expresie a fericirii profunde, invocă văzduhurile. “Se simt uşori”, aşa îmi spuneam; “se simt uşori şi au impresia că zboară; că le cresc aripi şi că li se uşurează sufletul devenind nori în formă de inimi”. Doar că nu ştiam că norii trebuie să mai şi plouă, şi că unii îngeri iau locul dumnezeirii şi storc lacrimi. Aşa este în firea lucrurilor, curcubeul nu se arată decât după ploaie.

//

Cuvinte

         Vacanțe… ciudat. Mereu se poate spune că un cuvânt folosit are mai multe sensuri și că poate să fie perceput inclusiv într-un mod la care emițătorul nici măcar nu s-a gândit. Vacanță, spun, și unele persoane se pot gândi că am plecat spre orizonturi; altele, însă, își pot închipui că îmi este patul liber deși nu mai este cazul de mult. Îl ocup eu, cu tot ceea ce este al meu – al meu, pentru că femeia pe care o iubesc îmi aparține în totalitate, în sensul în care, în aceeași măsură, eu îi aparțin ei. Iar vacanța… Și chiar dacă mi-ar fi patul vacant sufletul nu îmi este, doar eu sunt plecat în vacanță. Pentru că, deopotrivă cu timpul liber pe care mi-l ofer cu prisosință, în aceeași măsură mă feresc să mă las ocupat de nimicuri. Ar spune unii că nimicurile sunt distractive, și totuși nu pentru mine. Pe mine mă distrează nimicurile mele – acelea cele mai importante, nicidecum nimicurile altora. Și nu mă mai distrează nici măcar nimicurile mele pentru că refuz să îmi mai fie nimicuri și, dacă este cazul, e bine să fiu catalogat drept “omul care nu avea nimicuri”. Aș putea spune și susține cu tărie că nu este bine să nu ai nimic. Dar parcă nimicurile sunt, în multe situații, mai împovărătoare decât nimicul. Și de acest lucru m-aș feri; m-aș feri mai abitir decât de cea mai ușoară încruntare pentru că niciodată o expresie deloc neutră a feței nu va fi incapabilă să transmită ceva; deci, nici nimicuri.

         Și de aici voi recurge la tertipuri – doar sunt scriitor. Unul care încearcă să (se) transmită, și care nu dorește să rămână neînțeles. Pentru că mie așa îmi place să spun, cei care vor să scrie și să își smulgă părul până la cea mai profundă chelie declarându-se neînțeleși nu sunt decât oameni care vor să își caute scuze. Lumea e proastă, adevărat, dar de multe ori îmi spun că este mai greu să înțelegi decât să te faci înțeles. Scriitorul neînțeles, pe cale de consecință, nu este altceva decât un prost. Și poate în baza unei asemenea concluzii îmi permit să spun că, dacă cineva nu mă înțelege, nu este pentru că nu poate, nu pentru că nu pot eu să mă fac înțeles, ci pentru că nu mă interesează să mă plâng. Unele lucruri sunt scrise pentru sine.Așa cum sunt vacanțele nesfârșite ale unui pat care își așteaptă stăpâna. Așa cum sunt vacanțele. Punct.

Singurătăţi

          Povara experienţelor prin care am trecut nu mă apasă prin intensitatea ei, mai degrabă mă apasă pentru că trebuie să o duc singur. Privesc uneori chipuri adolescentine pline de viaţă, alteori chipuri tinereşti pline de încredere şi de speranţă – complet diferite de chipul acesta al meu, ofilit, pierdut, cu colţurile buzelor lăsate înspre pământ ca şi cum le-ar apăsa povara imposibilităţii zâmbetului. Poate că povara mea, ca om bătrân, constă în imposibilitatea de a sfătui. Aşa este, nu îmi permit să dau sfaturi. Nu îmi mai permit nici să îndrăznesc să cred că aş putea-o face vreodată. Cine, eu, eşuatul?! Dacă mi-aş fi închipuit viaţa ca pe o navă pe care trebuie să o conduc cu grijă! În schimb, am crezut-o veşnică şi m-am jucat cu ea aşa cum un copil se joacă cu jucăriile sale. Recunosc, a fost o vreme în care mi-am dorit să fiu singur. Să fiu eu, eu cu mine, şi în acele momente, femeia de alături mă încurca în mod excesiv, indiferent de culoarea părului. Priveam visător fotografii cu drumuri pline de singurătate, cu frunze ruginii căzute pe pământ aşteptând să fie strivite sub paşi inconştienţi, fără să înţeleg că eu însumi aş putea ajunge o frunză şi că exact paşii mei vor fi cei care mă vor strivi. Nu, nu am crezut niciodată că există o Vale a Plângerii; nu am crezut niciodată în puterea regretului, pentru că prea se uitau cuprinzător la mine ochi pe care îmi închipuiam că îi pot înlocui oricând cu alţii. Poate asta am învăţat de-a lungul timpului, că trupurile se pot schimba, chiar şi ochii, dar expresia lor nu. Indiferent de culoarea ei, rămâne mereu în memorie expresia privirii, şi vine un timp în care privirea şi expresia ei se stinge fără să mai poată fi înlocuită. Am învăţat că visul este vis, dar nu va putea înlocui niciodată o privire caldă care să râdă, să zâmbească, să licărească în întuneric în speranţa că va deveni rădăcină şi se va transmite altor ochi mai tineri care să o ducă mai departe. Mania omului de a nu rămâne uitat… Aşa cum eu mă confrunt acum cu mania omului care, prins într-o cuşcă, ştie că nu mai are scăpare decât în uitare.

Nimicuri

          Îmi vine uneori să vorbesc ireverenţios oricui îmi iese în cale nu pentru a mă elibera de vreo frustrare ci pentru a îmi dovedi mie că pot. Mi s-a întâmplat în anumite cazuri să mi se spună că aş avea cuvintele pregătite, că le am, cumva, mereu la mine, chiar dacă nu sunt dintre cele pe care le cunosc doar academicienii. Deşi, uneori, mi se pare că rămân fără ele – şi o spun pentru că o persoană pe care o apreciez într-un anume fel se întreba, aşa cum mi-a fost şi mie rândul într-o vreme, cum este să rămâi fără cuvinte. Ei bine, atunci când se termină cuvintele rămân interjecţiile. Rămâne icnetul, rămâne forţarea. Acea forţare care, fără să reuşească să o spună, doar transmite ceea ce nu mai pot cuvintele. Se întâmplă – sau mie mi se întâmplă, în faţa unui pahar, să îmi uit vorba, să îmi pierd şirul, şi ideea şi cuvântul, şi să îmi spun: “măi, tu când te-ai golit”?! Şi dacă îi vine cuiva să creadă, vorbesc cu mine, nu cu paharul, aşa cum ar crede unii, aşa cum ar afirma entuziasmaţi alţii. Nebunia, am spus-o mereu, e pentru oamenii inteligenţi, deci nu pentru mine. Eu învăţ; învăţ încă să fac distincţia între nebunie şi prostie, între prostie şi naivitate şi, dacă aş merge din punct de vedere matematic pe acest fir logic aş ajunge la concluzia că nebunia şi naivitatea sunt acelaşi lucru. Şi de ce nu ar fi adevărat?! De ce?! Chiar dacă este posibil ca oamenii inteligenţi să facă cele mai mari prostii; cele mai mari greşeli. Pentru că uneori naivitatea nu poate fi altceva decât nebunie, aşa cum este credinţa oarbă în cineva sau în ceva. Sau, şi mai mult, aşa cum este atunci când sentimentul ajunge să se confunde cu persoana şi persoana este ridicată la stadiul de cel mai înalt sentiment. Poate aceasta este greşeala, poate aceasta este eroarea de raţionament, pentru că oamenii sunt doar oameni, adică, de multe ori, nimic din ceea ce pretind a fi. Şi, probabil, unii oameni, unii, nu sunt decât pierdere de cuvinte, de suflet şi de vreme.

…..

          Uitând de toate începeam să îmi amintesc; să îmi amintesc de un singur lucru care îmi rămăsese sfânt. Poate că unii ar găsi ciudat să existe o femeie care să pretindă că nu este lucru. În definitiv, oamenii sunt oameni, indiferent de ceea ce pretind a fi: prieteni, neprieteni, cunoscuţi, necunoscuţi. Ideal mi se pare, acum, după ce m-am maturizat, să ai puterea să te priveşti în oglindă. Şi pe ceilalţi să îi priveşti mai puţin naiv, cunoscundu-le egoismul şi motivele ulterioare. Pentru că, de ce să nu o spunem, orice om, în orice activitate, în orice iubire, în orice declaraţie, are motivul său, chiar dacă vorbele îi sunt mincinoase.

          Mi-am amintit să mă întreb la un colţ de masă dacă este adevărat ce se spune… şi singurul lucru de care mi-am dat seama este că oamenii sunt 70% apă; doar că apa se scurge printre degete, aşa am învăţat la ceva vreme după ce mi-am băut ultima femeie. Oricât ar râde unii de mine, de multe ori mi se întâmplă să mă întreb cum ar fi fost dacă am fi fost 70% alcool. Şi răspunsul nu este decât unul – am fi fost mai oameni, mai veseli, mai plini de suflet decât suntem ca pretinşi oameni. Şi dacă minciuna nu ar fi fost ridicată la rang de artă oglinzile probabil ar fi strălucit altfel şi s-ar fi crăpat sub puterea zâmbetului care ar fi răsărit din noi, pentru că mereu minciuna sufocă visul şi dacă acesta se îndeplineşte rămâne mereu pătat de amintirea falsităţii. Iar falsitatea nu are alt rol decât acela de a înveşmânta un motiv ulterior în haina nevinovăţiei, chiar dacă ochii păcătuiesc prin imposibilitatea de a ascunde ceea ce încearcă să ascundă un suflet. Iar vinovăţia? Sunt unii care în vinovăţia lor îşi pun deasupra cinstei faţă de sine şi de alţii motivul. Exact ca în criminalistică – motivul este cel important, cel în baza căruia un om are dreptul de a face orice – de a minţi sau de a nu ucide. Pentru că unele vise, sau visuri, sau cum s-or numi, trebuie păstrate în viaţă indiferent de puterile oglinzilor.