B(l)azar

          “Ia, neamule!” ar trebui să urle scriitorul, ca țigăncile pe vremuri la colțul drumului, îmbiind la un cornet – două de semințe. Semințe de gând, de idee, împrăștiate pe o coală de hârtie; sau de spart în dinți și de scuipat pe stradă, în autobuz, în metrou, în tren. În fața cuiva. În avion mai puțin. Sunt prea puțini cei care mai zboară visând. Și în vis nu se sparg semințe. În vis se poate muri, eventual. Pentru o speranță. Pentru că nu devine realitate. Pentru că visul în sine nu se materializează, dimpotrivă, se destramă cât vezi cu ochii pe câmpia Sirenelor. În bazarul viselor, cele împlinite pot deveni blazare. Și cele neîmplinite?! Lorelei plângea pe o stâncă și nu mai putea să-și șoptească decât sieși: “Vise? Plângi, Lorelei!”

Nebunie

          Majoritatea oamenilor se întreabă: “Ce ar fi fost dacă?”. Majoritatea oamenilor stau și își trec viața în fața unei beri vorbind despre vremuri în care existai. Ca vis, ca om, ca speranță. Majoritatea oamenilor fug de spaimele lor, nu le înfruntă. Nu le înghit. Nu le acceptă. Ca atunci când ți-ai lua viața de guler și, privind-o în ochi, ai renunța să-i tragi un pumn în gură. Fără alt motiv decât acela scuipat printre dinți: “Sunt mai bun decât tine”. Multora le e clar că viața e o bătaie de joc. Dar sunt puțini cei care se agață de orice găsesc – de o lacrimă; de un nud; de un geamăt de plăcere. De o speranță care nu șoptește altceva decât “Vei deveni omul care să se întrebe: «Ce ar fi fost dacă?» ”. Și ai râde nebunește, ca un șarpe care și-a înghițit misiunea. Ca un dumnezeu care își vede menirea îndeplinită. Ca un om care s-ar lua de guler și s-ar arunca singur în stradă, în brațele tale. Ale cui? Ale nebuniei. Sunt puțini cei care s-ar arunca în brațele speranței că nu mai au vreo speranță. (Râsete)

Cânt

Te-aș scrie doar pe tine, pe cer, pe podele
Te-aș scrie pe toți pereții camerei mele
Te-aș scrie în versuri, te-aș scrie în șoapte
Te-aș scrie în ziuă să-mi fii gând în noapte

Aș uita de mine să mă scriu pe tine
În picuri de rouă din zile senine
M-aș uita o toamnă să mă-ncălzești vară
Când pomii te nasc în iarna de-afară

Ca pe o frunză dragă purtată de vânt
Menită s-ajungă ritmul de cânt
Pe care-l port pe buze. Și iară
Te-aș scrie iubire nebună și-avară

Cu aripi de înger și coate zdrelite
Ținută doar pentru mine în colivii aurite
Să mă-nsoțească noaptea, și vorba în cânt
Să mi-o transforme cât oi trăi pe pământ.

Te-aș scrie în mine, pe buze, pe piele
M-aș scrie în tine cu bune, cu rele
Tot scrisul să ardă, în jaruri mocnite,
Pasiunea întreagă și distanțe topite

Te-aș scrie-n rugăciune rugată de clerici
Te-aș scrie icoană pictată-n biserici
Te-aș scrie-ndârjit pe viață, pe moarte
Te-aș scrie lume născută faima să-ți poarte.

Deșteptare

          Un an ca acesta care a trecut nu știu când o să mai am. Mă refer la bune, relele se strâng. Imnuri personale?! Nici măcar, doar melodii care rețin starea de spirit. La Mulți Ani!