Aşteptări, metale, emoţii şi altele, etcetera etcetera

           De obicei îmi începeam săptămâna cu metale, nu cu emoţii. Deşi, de ce să fiu ipocrit?! Săptămâna asta o încep cu nerăbdare şi cu emoţii. A trecut prea mult. A trecut prea mult şi de când am învăţat să număr – nu de mult am scris câte ceva despre importanţa ştiinţei şi a puterii de a număra în viaţa unui om; şi a trecut mult în general, de la primul copil până al doilea. Timp în care, ca să fiu tot sincer şi deloc ipocrit, nu de puţine ori mi-a venit să renunţ. Poate aşa li se întâmplă şi altora – cei cu copii pot confirma sau infirma mult mai bine; aşa se întâmplă, uneori îţi vine să îţi iei câmpii, să fugi, să uiţi, să o iei de la capăt pe un alt drum care abia să înceapă, indiferent dacă la capătul său se află vreo fundătură sau Paradisul.
“Pedeapsa”, a întâlnit câţiva ochi până acum, nici mulţi, nici puţini, poate atâţia cât trebuie. Poate. Revin la gândul îndreptat înspre ceilalţi, ceilalţi oameni care la rândul lor au copii, mai mult sau mai puţin diferiţi de ai mei. Poate unul dintre blestemele părinteşti este acela de a îşi pune fiecare întrebarea dacă a făcut tot ce se poate pentru copilul său. Dacă nu cumva, cu un efort suplimentar, i-ar fi putut oferi ceva în plus. Dacă, poate, oferindu-i mai multă căldură, mai multă atenţie, mai mult suflet, nu ar fi ajuns mai bun. Deşi este o prostie – aşa cred; orice părinte face tot ce îi stă în putere pentru copilul său. Notă: aici vorbesc de părinţi, nu de născătoare, nici de simpli autori de procreere. Doar că literatura este creere, nu procreere – ştiu, ar fi trebuit să spun creaţie, doar că încep săptămâna cu emoţii şi cu numărători, nu cu cenzuri gramaticale. Şi cu metale…
Poate că una din cele mai puternice încurajări pe care le-am primit vreodată a fost “pune mâna şi scrie, îmi pregătesc un raft din bibliotecă doar pentru cărţile tale”. Şi poate cel mai drag compliment de până acum pe care l-am primit atât eu cât şi “Pedeapsa” (poate pedeapsa mea?!) a fost “copilul seamănă cu taică-su”. Şi atunci poate emoţiile nu îşi mai au deloc rostul. Doar numărătorile, şi aşteptările furibunde care aşteaptă să îşi dea obştescul sfârşit!

//

Despre un fel de final

          De data de 5 aprilie nu mă lega nimic; nimic până acum. Chiar şi de Piaţa Sfântul Anton din Bucureşti mă legau mai multe – de exemplu, plăcerea cu care îmi mai petreceam unele seri în compania oamenilor. Nu, nu chiar în piaţă… În imediata vecinătate a bisericii Sfântul Anton, vizavi (sau vis a vis?) de celebrul Han al lui Manuc, la Anton Pub. Îmi mai înecam uneori supărările, alteori dorul de alte meleaguri mai dragi mie, mai sărbătoream câte un eveniment – nicidecum să mă gândesc prea departe, cum că al doilea meu copil nu va vedea lumina zilei la maternitate, ci acolo. Aşa, ca să o spunem pe şleau: sâmbătă, 5 aprilie 2014, ora 15, la Anton Pub, o să mai avem parte de o fărâmă din sufletul subsemnatului. Prieteni, neprieteni (nu suntem manelişti, deci duşmani nu avem), cunoscuţi, necunoscuţi, interesaţi, până şi neinteresaţi, sunteţi poftiţi cu drag şi cu bucurie la lansarea Pedepsei Cerului. Mulţumesc, mulţumesc pentru aplauze, auzite şi neauzite!

Dilemă

          Ca să fiu sincer, sunt o persoană care de multe ori dă dovadă de nehotărâre. Spre exemplu, dilema ultimă şi actuală – cea mai actuală – are legătură cu Pedeapsa. Nu mă pot hotărî când să o lansez. În 5 aprilie 2014, sau în 25 decembrie douămiicâtofi. Stau pe gânduri pentru că îmi spun, orice proiect dus la bun sfârşit reprezintă un sfârşit. Şi, un sfârşit de proiect poate să echivaleze cu un sfârşit de lume. Ştiu, Pedeapsa a aşteptat prea mult să se nască, şi totuşi… Nu, încă nu m-am hotărât. Deşi îmi mai spun, din când în când, cartea asta, oricât de legată este de lună, nu o va face să dispară. Şi în cazul ăsta nu am nici de ce mă teme, nici de ce să plâng; nu am de ce să plâng după ea, după Lună.

 

:)

          “Tot despre lună” – aşa îmi spuneam că trebuie să continui, că trebuie să scriu. Şi mă aşezam în faţa unei coli albe pe care mă aşteptam să o umplu. Doar că aşteptam degeaba. Sunt cuvinte care nu au sens şi nu merită scrise. Asemenea oamenilor care, atunci când nu mai fac faţă, nu mai trebuie păstraţi. Există o anumită identitate între om şi cuvânt – amândoi, şi omul şi cuvântul, pot să clacheze. Problema este că unele cuvinte le pot invidia pe altele. Mai ales cele absente – cele pe care nu le puteam scrie, cu siguranţă le invidiau pe cele scrise. Pentru libertate, în primul rând. Pentru eliberare. Pentru plăsmuirea care luase, într-un final, o formă fizică. Pentru că se spune că la început a fost cuvântul. Şi după aceea?! Poate după aceea a fost femeia. Sau femeia să fi inventat cuvântul? Dumnezeu ştie; dacă există. Luna există, însă, şi tare mi-aş cumpăra un bilet dus, poate în felul acesta vor tăcea unele lucruri în mine. Nu, nu toate. Punct. Poate unii oameni îmi rămân doar cuvinte care să le definească numele, pentru că nu toţi putem ajunge pe Lună.

Metalul săptămânii

          Uneori ne urmăm instinctele, alteori pasiunile, dar de cele mai multe ori, luminile. Şi nici cuvintele nu ne sunt suficiente…

De duminică

          Într-o zi mi-a bătut duminica la uşă – o minciună dezgustătoare cu picioare scurte; vorba zicalei, “unde nu-i cap, vai de picioare”. Unde sunt picioare, în schimb… Duminică suportabilă!

Sub semnul lunii

          Mă mai întreba cineva, din când în când, poate atunci când stârneam câte o curiozitate, care îmi este semnul zodiacal. De parcă ar putea să fie judecat cineva după horoscoape şi calendare, după trăsături generale neaplicate în particular. Aş numi-o superficialitate, pe de-o parte, pe de alta naivitate. Personalitatea se formează, se zideşte, se îmbunătăţeşte (sau se ruinează), dar nu o cred într-atât de slabă încât să fie influenţată de numărul stelelor de pe cer. Şi totuşi, judecându-mă altfel – pentru că, oricât de mult m-am ferit, am fost şi eu judecat fără a primi vreo pedeapsă – au fost oameni care m-au întrebat de ce pe chipul copiilor mei este zugrăvită luna. Poate pentru că m-am născut noaptea – dacă am făcut-o, dacă m-am născut încă. Sau, poate, deşi nu îmi mai aduc aminte, pentru că primul rând l-am scris într-o noapte. Sau pentru că, aşa cum toţi avem semne pe trup sau în suflet, mă simt mai apropiat de lună decât de soare. Şi i-aş urma oricând strălucirea în cea mai adâncă noapte – îmi este preferabil decât, trăind diurn şi comun, să fiu redus la unul din douăsprezece semne fără să mi se acorde dreptul de a trăi sub semnul lunii.

//

Ochi

          Au fost vremuri în care mă pierdusem. Timpuri în care mă uitasem, pe care le uitam trăindu-le, în care mă pierdeam ca un nenorocit într-un deşert în care nu exista nicio oază salvatoare. Am alergat, de multe ori, prin zile, prin luni de tăcere în care blestemam, mă blestemam, îmi blestemam nenorocul dorindu-mi o oază, căutând-o, sperând-o – acea oază pe care am crezut-o mereu salvatoare şi aducătoare de linişte. Şi în toată nebunia alergării, a pierderii mele, visam… visam la un ochi, un ochi de apă din care să îmi umezesc buzele, să îmi sting setea şi să îmi curm dorul. Fără să ştiu, în acele clipe, că atunci când cauţi cu insistenţă în ochi, ai oricui ar fi, în ei se vede prima undă de slăbiciune. De parcă nu s-ar spune suficient, normal, clişeu, că ochii sunt oglinda sufletului.