Îmi place mereu să invoc un citat care se pare că i-ar aparține lui Hugo. Întrebat ce s-ar face bărbații fără femei, cică ar fi răspuns: “ar fi mai fericiți. Și apoi din ce în ce mai puțini”. De analize pe text nu este nevoie deloc. În definitiv, nu are rost să faci o asemenea analiză decât dacă vrei să-l susții. Numai că postulatele nu mai au nevoie de nicio demonstrație. Rămân valabile prin ele însele. Ce nu aș susține cu fermitate, însă, este această calitate atribuită cu un mic sâmbure de misoginie femeilor – acela de necestitate de prăsilă. Nu i-am înțeles, și ca atare nu i-am susținut niciodată, nici pe cei care renunță să mai laude altă realizare a lor decât copilul. De parcă să te fuți – iertată fie-mi expresia – este ceva cu care merită să te lauzi și la zece ani după ce s-a întâmplat. În definitiv toți o facem – nu mă refer la laudă – de mai multe ori sau de mai puține, în funcție de anumite conjuncturi și factori care, la un moment dat, pot fi decisivi. În momentul în care ajungi să te lauzi cu ceva care este la îndemâna oricui – pentru că, să fim serioși, și dacă tragi ceva mai serios la măsea într-o cârciumă, oricât de ciufulit ai fi, tot se găsește o disperată care să te rezolve – mi se pare mai degrabă ceva, dacă nu demn de domeniul patologicului, cu siguranță demn de milă. Și dincolo de avertismentul scriitorului francez, mai înspăimântătoare mi se pare mândria de a adăuga încă o oaie turmei, încă un element unei mulțimi care contează mai puțin decât mulțimea vidă, încă o viață lipsită de însemnătate într-un tumult în care domină exact lipsa de respect pentru viață. Nu mă afiliez niciodată acelei scuze hilare, cum că ar fi o cruzime să aduci pe lume un copil, o ființă nevinovată care să fie făcută harcea-parcea în malaxorul vieții. La fel cum nu mă alătur nici celor care se lamentează spunând că nu și-au cerut viața, că o urăsc, că sunt sătui de ea. Prefer să nu le răspund, sau dacă le răspund, prefer să le spun că frumusețea vieții șade în cărți, în cârciumi și în femei. Nu neapărat în ordinea asta, este o înșiruire strict aleatorie.
Despre cărți, îmi spun de multe ori, nici nu are rost să se discute. Mai degrabă trebuie simțite. Și scrise. Despre cârciumi, nici atât. Orice bodegă este bună atâta vreme cât are destul material cu care să te hidratezi și o coapsă de femeie la care să te holbezi. Așa mă gândesc, mereu femeile merită toată atenția. Chiar și atunci când își uită importanța în materie de prăsilă (așa cum spunea Hugo, nu eu) și ajung să se creadă zeițe. În fața unui pahar, discutam cu cineva o problemă de principiu: sunt femeile zeițe, sau bărbatul le ridică la acest rang? Cred că sâmburele de divinitate pe care îl revendicăm ca strălucind în ființa umană este, într-adevăr, în femei, o reminiscență din ADN-ul zeițelor. Bărbații, dacă tot trebuie să ne întoarcem în mitologie, sunt mai degrabă porci; se poate dovedi oricând dacă cineva se obosește să cerceteze mai cu atenție Odiseea. Dar dincolo de verdictul aruncat în silă de zeițe, rămâne foamea lor, mândria aceea legată de statutul de ființă supranaturală de care nu se satură. Îmi amintesc că acum ceva vreme cineva îmi atrăgea atenția că bărbații trebuie să graviteze în jurul femeilor. Și eu rânjeam mereu, puțin disprețuitor, admițând că, într-adevăr, bărbații, nu bărbatul. Unele femei sunt flămânde de apreciere. Unii bărbați sunt flămânzi de liniște. Și gravitarea nu e niciodată liniște, este mereu un joc în urma căruia pot curge cel puțin lacrimi, dacă nu sânge. Răspundeam mereu, arătându-mă stupefiat, “de ce ai gravita în jurul unei femei, când balta este plină de pește?” Iubirea o învățasem cu mult prea multă vreme în urmă și, fără să o uit pe ea – niciodată pe ea –, îi uitasem lecțiile.
Cred că niciodată nu mi-a păsat de femei, îmi mai spuneam într-o noapte lâncezind sub un felinar care străpungea întunericul cu câteva raze de incandescență artificială (cam așa cum este îndrăgostirea pornită din nimic și încheiată în nimic), mi-a păsat de o singură femeie. Chiar dacă nu am reușit să o arăt mereu. Poate niciodată. Dar mi-a păsat. Și încă atât de mult încât mi-am promis că nu o voi reduce niciodată la stadiul de element de turmă. Așa mi-am spus, că pentru femeia de care mi-a păsat am încercat să devin mai bun. Dar niciodată un satelit. Pentru că în clipa în care începi să te învârți în neantul pe care îl crează spaima de a pierde pe cineva, închei prin a te pierde pe tine. Prin a te pierde pe tine de tine. Oamenilor nu trebuie să le arăți că îți pasă de ei îngenunchind în fața lor și făcând temenele. Ci altfel. Așa cum, ajunsesem să îmi spun cândva, femeilor nu le va fi suficient niciodată. Pentru că, la rândul lor, știu că este mai ușor să treci pragul unei cârciumi decât să te lupți pentru ceva la care ții. Cu atât mai mult cu cât, de-a dreptul hilar, femeile sunt singurele ființe din univers capabile să modeleze bărbatul după voința lor doar ca apoi să se plângă: “nu mai ești cel pe care l-am cunoscut”.
Personajul pe care am început să-l creionez de ceva vreme (și de care ajung să mă îndrăgosetesc și eu) ar fi mai violent. Mai dur în limbaj. Deja mi-l închipui spunând: “femeilor le este caracteristică proasta concepție că dacă își arată țâțele unui bărbat, respectivul dă ochii pe spate și cade în brațele iubirii mai rapid ca o virgină în leșin când vede balaurul”. Dacă l-aș avea lângă mine în carne și oase, aș râde și l-aș îmbrățișa. Și aș fi mândru de el. Ca oricare altul care este mândru de rezultatul actului sexual pe care l-a avut cu cine știe câtă vreme în urmă. Ca un părinte bun ce aș vrea să-i fiu l-aș admonesta, însă, spunându-i că mai mult respect față de femei nu ar strica deloc. Și atunci când m-ar privi puțin uimit, neînțelegând de ce nu-i aprob atitudinea, i-aș spune că oricând pot să i-o împărtășesc, dar nu mereu și exprimările. “Mai plastic?” l-aș întreba privindu-l, zâmbindu-i aproape vulgar. “Femeia este specială. Este o poartă între lumea noastră, reală, și cea a fanteziei. Femeia te poate înflăcăra, te poate înnebuni, îți poate controla gândurile, mintea, acțiunile. Te va face să te simți ca un zeu, alături de ea. Și asta o face demnă de sacrificii și de atenție. Dar amintește-ți mereu, chiar și când ți se așează în față cu coapsele desfăcute, că ești omul care intră de bună voie în Infern”.
Nevermore 