Final

          … Şi, ca orice adevăr incontestabil, trebuie spus – pentru că trebuie – că se mai încheie o lume. Uneori renunţ să îmi privesc anii ca fiind capitolele unei cărţi (pe care nu am şansa să o rescriu ci pe care, din nefericire, am nenorocul de a o scrie o singură dată) şi prefer să mi-i ridic la rangul de lumi. De ce? mă întreb şi eu de multe ori. Poate pentru că de-a lungul timpului mi s-a întâmplat să mă trezesc ca personaj care nu are ce căuta într-o lume şi să tânjesc să o schimb. Sau să o termin, să o închei, să îi aduc sfârşitul pentru a îmi găsi locul în alta. În definitiv, lumile pot să nu mai fie lumi ci simple noţiuni reduse până la absurd, amintiri, gânduri, oameni. Până şi clipele pot să fie lumi, deci cu atât mai mult anii. Pe un asemenea fir logic, lumile se nasc doar pentru a avea datoria să piară, să îşi găsească sfârşitul, mai mult sau mai puţin demn, la începutul uneia noi în care lucrurile să nu se schimbe, dar să poarte alte nume; alte nume de lumi, alte nume de personaje. Diversitatea îşi are şi ea rolul ei, trebuie spus.

          Mi-am amintit că mă întreba cineva, în urmă cu o vreme, la ce visez eu. Răspunsul se întâmplă să fie variabil, în funcţie de lumea în care trăiesc şi în funcţie de clipa pe care o trăiesc. Răspundeam, de multe ori, că visez la imposibil, deşi am reuşit în câteva rânduri să îmi demonstrez că nu este aşa. Poate visez la o lume mai bună, pentru că de multe ori cosmetizez adevărul, îi caut calităţile şi îi ignor defectele, transformând totul în jur după propriul meu plac. Poate visez la o lume mai frumoasă, în adâncurile căreia să mă pierd până când uit definitiv de mine, în care să rămân pentru totdeauna ca fiinţă omnipotentă şi omniprezentă, în care să îmi pierd statutul de om şi să devin ideal, sau vis ideal. Sau, poate, visez ca oricine altcineva, la mai bine. Sunt momente în care suntem nevoiţi să ne spunem, ascunşi în noi înşine: “Astăzi se mai încheie o lume”. Parcă nici nu mai contează, important este să trăim cu credinţa, cu speranţa şi cu dorinţa ca următoarea să ne fie mai bună!

Final (I)

          Am scris mult, aşa îmi spun, poate prea mult, deşi alţii mi-au spus, de suficiente ori, că aş fi putut să scriu şi mai mult. “Nu! Sunt om, nu sunt maşină de scris”, aşa mi-am zis mereu, cu atât mai mult cu cât privesc scrisul ca pe o joacă, ca pe o plăcere, ca pe un viciu, chiar, nicidecum ca pe o obligaţie. În timp am cunoscut oameni care nu aveau nici măcar o înclinaţie – sau înclinare – către scris; nici către citit. Am cunoscut şi oameni care aveau, oameni care aveau aspiraţii, dorinţe pe care le-au pierdut pe drum. Într-un fel i-aş felicita. M-aş fi felicitat şi pe mine dacă aş fi avut puterea să renunţ la scris. Uneori îmi reproşez că nu am făcut-o, alteori mă entuziasmez. Sunt oameni care mi-au spus că nu mai pot trăi fără să scriu, sunt alţii care m-au uitat tocmai pentru că scriu. Ciudaţi oamenii, poate de aceea nu le mai caut compania decât unora. Sau poate pentru că îmi este teamă să îmi mai asum statutul pe care mi l-ar conferi unii, de neînţeles – Dumnezeu ştie!

          Să nu mă întrebe nimeni de ce numesc aceste rânduri “final”. Nu vreau să mă gândesc şi nici nu vreau să răspund. Am scris mult, poate prea mult, şi, dacă m-ar întreba cineva, aş spune că blestemul cel mai mare pe care îl poate duce un om care scrie este să ajungă să dactilografieze pe o pagină, aproape goală, final. Poate asta sunt şi anii, pagini, doar că în paginile mele nu a încăput sfârşitul decât în mod declarativ. E un final declarativ, pentru că am învăţat să nu renunţ. Şi am mai învăţat să trăiesc, să trăiesc oameni şi speranţe, amintiri şi vise, fraze întregi, scrise sau rostite, declaraţii şi declamaţii. Declamaţia… nu, nu îmi este străină, deşi de multe ori mi se întâmplă să îmi doresc să o văd plecată, să mi-o uit sub imperiul instinctului îmbrăţişării. Nici nu îmi trebuie mai mult, aşa aş spune cuiva, doar o îmbrăţişare, o îmbrăţişare în interiorul unei pagini pe care să nu scrie niciodată nici “sfârşit” nici “final”, pentru că anotimpurile vor continua să se succeadă, Pământul să se învârtă şi soarele va continua să răsară. Poate atunci scrisul mi-ar deveni cu adevărat vocaţie pentru că, eu, cel puţin, îl privesc ca gândire neobosită şi permanentă care îşi lasă amprenta mai ales în suflet. SCrisul nu se poate face fara iubire, si imi spun uneori ca este un gând care luminează, primul gând al oricărei zile, care mă animă şi mă umple de viaţă ca o rază de soare. Scrisul este victoria sufletului asupra tăcerii. Şi, poate, singura formă de invincibilitate în faţa timpului.

//

 

Din ţinuturile iernii

          Aşa, ca un fel de poveste…

Adormire (poate a raţiunii)

          Mi se făcuse dor de somn, dar nu puteam să dorm, trebuia să stau de veghe. Trebuia să veghez asupra lumilor mele, să nu las umbra să se răspândească, să aduc mereu lumină atunci când se cerea, atunci când era nevoie. Mă simţeam singurul dumnezeu care îşi veghează îngerii, nu care îi supraveghează. Nu puteam să dorm pentru că trebuia să veghez somnul îngerilor mei, să nu îl las să se tulbure, să fie odihnitor şi întremător. Să nu râdă nimeni, mă simt dumnezeu, chiar dacă sunt numai al meu. Iar datoria mea este să veghez asupra universurilor pe care le creez, asupra rugilor care mi se aduc, asupra declaraţiilor de iubire veşnică, asupra treziei şi asupra somnului, asupra îngerilor mei şi asupra celor care îi întrupează. Pe când eram la începutul acestui stadiu am constatat cu uimire că îngerii dorm. Ei pot să o facă. Dorm liniştiţi, acoperiţi de vise şi de zăpadă, de întuneric şi de privirea mea, feriţi de disperarea care i-ar face să cadă. Eu, aşa cum am ştiut, le-am propovăduit iubirea, doar că, dacă stau să mă gândesc bine, faţă de Dumnezeul creştin care cere omului să îşi iubească aproapele, dacă aş fi om mi-aş da seama că îmi iubesc depărtaţii. Îmi iubesc depărtaţii şi depărtările şi, adevărul este, în orice clipă m-aş coborî de locul pe care îl ocup pentru a deveni om, pentru a îmi apropia pe cineva pe care să cuprind şi să îmi declar iubirea. Poate aici este încă o diferenţă între noi, dumnezeii, pentru că unul, celălalt, caută să nu facă distincţii, pe când eu sunt selectiv, mi-aş apropia persoane anume. Persoane anume pe care mi le-aş face îngeri stăpânitori, chiar şi atunci când s-ar întâmpla să adoarmă, pentru că şi lor, ca şi mie, li se face uneori dor de somn. Eu trebuie să veghez. Eu trebuie să le veghez somnul, să îl păzesc de vise rele, să le potolesc tresăririle înspăimântate, să aduc mângâiere şi speranţă, linişte şi o anumită bucurie pe care nu o pot aduce decât eu. Nu, nu este o laudă, pentru că dacă ar fi putut alţii, ar fi fost ei dumnezei, iar eu doar un muritor de rând pierdut în încâlcirile vreunui vis irealizabil.

          Mi se întâmplă să mi se facă dor să vorbesc. Da, mi se face dor, deşi nu am crezut niciodată că vreo divinitate poate să simtă dorul. Pe de altă parte, mă mir cum de uitasem că dumnezeii nu sunt imuni la suferinţă… Nu ştiu ce s-a întâmplat, cum de nu m-am aşteptat – poate am crezut că este o ocupaţie care presupune doar bucuriile divinităţii, nicidecum şi poverile ei. Dar trebuie să recunosc că oricâte poveri aş avea de dus, oricâte m-ar apăsa, cerurile mi se potrivesc mai bine, şi rugăciunile fierbinţi mai mult decât ocările, şi veghea mai bine decât somnul. Pentru că, după cum spuneam, eu, chiar dacă sunt numai al meu, sunt dumnezeul care îşi veghează îngerii. Încerc să le aduc pacea, să îi feresc de friguri chiar şi atunci când sunt acoperiţi de vreun strat de zăpadă, în adâncurile unei nopţi reci şi lipsite de licăririle vieţii. Sau chiar şi atunci când viaţa poate să ajungă să li se împartă între somnuri şi zâmbete pline de vis care poartă cu sine speranţa. Nu ştiu, nu aş îndrăzni să spun că îngerii mei sunt fericiţi să mă aibă. Dar după atâtea veacuri de aşteptare, după atâtea ere în care deşi m-am ferit nu am reuşit să îmi ocolesc destinul, mai degrabă aş spune că eu sunt fericit să îmi am îngerii. E şi normal, de altfel, pentru că orice şef este fericit să aibă subalterni, pe când subalternii nu sunt fericiţi cu orice fel de şef… Dar, de fapt, îngerii mei nu mi se subordonează, ei îmi sunt stăpâni şi responsabilitate, pentru că – sau cel puţin aşa consider eu – o lume nu poate să fie făcută mai bună prin existenţa vreunui dumnezeu, ci prin aceia pe care îi veghează. De aceea îmi veghez eu îngerii. De aceea caut de câte ori pot să le aduc mângâiere, să îi fac zâmbitori, să nu le tulbur somnul şi să îi păstrez mereu lângă mine ca miezuri de viaţă. Şi atunci când se întâmplă ca unul dintre ei să tresară şi să mă cheme cu glas şoptit, caut să îl îmbrăţişez şi să îi răspund cu glas plin de iubire: “Dormi, îngere, dormi”!

Personaj

          Retrăiam;  retrăiam la un pahar de vorbă timpuri şi întâmplări pe care nu mi le mai pot întoarce. Şi, deşi îmi promisesem că îmi şterg din vocabularul sufletului cuvântul dor, simţeam cum, încă o dată, nu reuşesc să mă ţin de cuvânt. Îmi spunea cineva că ar vrea să dea timpul înapoi, deşi eu nu am fost niciodată adeptul unor asemenea mecanisme. Cred că fiecare dintre noi are pârghiile sale sufleteşti, tot felul de jonglerii la care apelează ca să îşi facă viaţa mai uşoară, sau mai suportabilă. Eu, pentru că nu mă simt deloc puternic, mai degrabă înclin să cred că nu am învăţat să le folosesc, nicidecum că nu aş vrea să îmi uşurez drumul. Când spun că drumurile bătătorite sunt făcute pentru oameni slabi, mai degrabă îmi scuz mie incapacitatea de a porni pe un asemenea drum, nicidecum nu încerc să îmi laud curajul şi voinţa. De fapt, eu nu mă laud cu nimic, nu este nimic lăudabil nici în persoana mea, nici în acţiunile mele. Sunt doar un om care se pierde în mulţime, nivelându-se, tocmai pentru că nu are nimic de arătat – nici măcar sufletul. Se întâmplă să ni-l mai şi pierdem, pe el, sufletul, şi este mai comod să plecăm în căutarea lui, să încercăm să îl facă să vibreze prin alţii, decât să îl lăsăm de izbelişte şi să ne continuăm drumul către destinaţia la care vom ajunge oricum, indiferent de căile pe care le urmăm. Ce să fac, aşa sunt eu, un alt om care parcă nu îşi mai găseşte locul, nici în Crăciunurile altora, dar nici ale sale. Asta nu înseamnă, însă, că m-am pierdut de mine sau că nu mă voi mai regăsi niciodată…

Gând; scurt

          Întotdeauna, pe vremea când îmi clocotea sângele în vine, am proslăvit iubirea ferindu-mă de ea din toate puterile. Mă comportam ca şi cum i-aş fi cunoscut efectele ulterioare, ca şi cum m-ar fi definit teama nedefinită de ceea ce ar urma după. Dădeam cu uşurinţă sfaturi pe iubirile altora şi pe timpul lor, şi pe efecte şi pe lipsa efectelor, ca şi cum le-aş fi ştiut pe toate. Dar le ştiam, ăsta este adevărul. Mereu am susţinut că nu este important numărul celor care ne iubesc, important este modul în care suntem iubiţi. Şi mai este important modul în care ştim să iubim şi să ne lăsăm iubiţi, şi intensitatea sentimentului şi durata lui. (Poate celelalte lucruri sunt vorbe goale şi gesturi fără noimă).

//

Amintiri

       Crăciunul… ah, Crăciunul! Mi-l amintesc şi acum, cu friguri, cu zăpadă, cu înfrigurări; cu întâmplări nebuneşti, unele atât de nebuneşti încât ar trebui uitate; îmi amintesc Crăciunul, îmi amintesc şi de Oamenii lui. Nu mulţi, câţiva. Câţiva, dar Oameni, nu animale. Îmi amintesc căldura, îmi amintesc aromele, ţin minte până şi configuraţiile stelelor pe cer, şi aşezările formaţiilor de fulgi de nea sub picioare, şi aburul ieşit abundent pe gură, ca un suflet dat, trimis înspre Întotdeauna. Îmi amintesc iubirea, de ea îmi voi aminti mereu, şi râsul ei, şi vorba, şi privirea, şi colinda. Colinda pe care o trimiteam din şi în penumbre ca să aducă lumină şi speranţă, chiar dacă nu i-am priceput niciodată nici spusa nici înţelesul despre mântuire. Colinda era doar un cântec, dar unul frumos, însoţit de încă ceva, ceva nedefinit pe care îl credeam cândva a fi aburul dulce al vinului cu care îmi udam buzele ca să pot continua. Râdeam. Îmi amintesc că spusesem, undeva în obscuritatea unei cârciumi (dar nu îmi amintesc când), că vinul este cel mai bun mod de a obliga pe cineva să meargă mai departe, chiar dacă ajunge să îi împiedice picioarele sau, mai rău, limba; amintirile nu le poate împiedica niciodată.

          Îmi amintesc urările, dorinţele, îmi amintesc tot. Îmi amintesc că de mult îmi închipuiam că o urare, un “Crăciun Fericit!” ar spune totul. Oamenii se schimbă, şi am învăţat că, fără să fie neutru, un “Crăciun plin de pace” spune mai mult decât aş putea să spun eu. Crăciun plin de pace!

Fugară îmbiere la zâmbet

          O lume magică îşi deschide porţile pentru următoarele zile, ar trebui să uităm de orice altceva şi să îi trecem cu bucurie pragul. Să fim lipsiţi de griji, să uităm de supărare, de durere, de nemulţumire, să fim nişte copii, mai mici sau mai mari, a căror dorinţă unică să fie zâmbetul. Zâmbetul acela cald care naşte, la rândul său, alte zâmbete, pe buzele şi în ochii celor care ne înconjoară.  Să vă vibreze sufletele de căldură, de fericire, de iubire şi să lumineze, ca o lumânare aprinsă, a speranţă. Doar e Ajunul!