De duminică

Mai dansam, uneori, duminica, să fie mai faină. Azi, fără metale – sfârşit de săptămână, sfârşit de lună, sfârşit… Vals! 1989.

Anunțuri

Adio!

          Spun unii că iubirea este un lucru frumos. Ea nu mi-a spus-o, dar a simţit-o. Până când rostul drumului meu alături de al ei a ajuns la sfârşit. Uneori sfârşitul poate să fie frumos… Alteori, însă, rămâne doar un “adio” şoptit în întuneric, în veci rătăcit pe drumul spre urechile care nu au vrut să îl audă.

Absolutisme (VII)

          Deşi continui să susţin că schimbarea este singurul lucru etern din lumea aceasta, nu pot să nu mă întreb dacă, la nivel micro, nu mai există unul: esenţa fiecăruia dintre noi. Îmi vine foarte greu să cred că oamenii se pot schimba. Adevărat, se pot şlefui, pot evolua, îşi pot dezvolta calităţile şi pot încerca să îşi controleze şi să îşi minimizeze defectele. Dar ceea ce zace în ei, ceea ce sunt de fapt, rămâne acolo, neschimbat, urmând să se manifeste într-un moment de neatenţie sau sub spectrul impulsului.

          Sunt sigur că fiecare dintre noi are capacitatea de a se cunoaşte pe sine însuşi (mai ales că acest lucru este o datorie pe care o avem faţă de noi înşine) şi poate să arate celorlalţi doar ceea ce vrea să arate. Un fel de aplicare a zicalei “pe afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul”. Toţi putem să fim păcăliţi, sau să ne lăsăm păcăliţi de o mască, mai ales de una confecţionată cu migală. Sau, şi mai grav, putem să fim caracterizaţi de o naivitate care să ne convingă că oamenii se schimbă. Acum îmi vine greu să cred aşa ceva, deşi a fost o vreme în care eram sigur că poate să fie altfel.

          Omul are prea puţin timp la dispoziţie pentru a se schimba în interiorul său. Indiferent de ce i se poate întâmpla, indiferent de influenţele care pot să apară pe parcursul vieţii sale, va rămâne aşa cum este format de la început, în funcţie de mediu şi de anturaj. Era cineva care îmi spunea că greşesc, deşi au fost destule ocazii în care mi s-a demonstrat contrariul. Omul este în sine o structură, este ca o construcţie. Pentru a fi schimbat este neapărat să fie dărâmat ceea ce reprezintă, şi doar apoi pornită reconstrucţia. Dar viaţa fiecăruia dintre noi este prea scurtă pentru a ne oferi posibilitatea de a ne reinventa la nivel interior şi esenţial. Nu putem să fim altfel decât suntem, doar în ochii altora – sau chiar şi în ai noştri, dar asta înseamnă să ne minţim singuri.

          Poate că unul din principiile absolute ale vieţii este că nimeni nu se poate schimba în natura sa. Îmi amintesc de un exemplu foarte plastic – “poţi să iei un porc, să îl speli, să îl parfumezi, să îi pui fundiţă şi să îl scoţi la plimbare în mijlocul spumei societăţii. De cum va prinde ocazia, însă, se va arunca fără ezitare în prima mocirlă pe care o găseşte în cale”. La fel şi oamenii…

Raţionament

          Am cunoscut cândva o persoană care a avut nesocotinţa să îşi transforme viaţa într-o minciună, şi am blamat-o. Mereu mi-am spus că minciuna este un rău necesar, dar nicidecum un mod de a trăi. Ştiam, totuşi, neadevărul spus cu zâmbetul pe buze sau cu ochi galeşi are puterea de a deveni adevăr. Pentru că aşa este făcut omul, să accepte ceva plăcut lui ca fiind adevărat.

          Pe de altă parte, însă, mi-am spus mereu că cea mai bună minciună nu poate să fie alta decât adevărul. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât devin mai confuz… Cum este posibil ca, în acelaşi timp, o minciună frumoasă să devină adevăr, iar adevărul o minciună? Într-un asemenea caz, între cele două noţiuni, între adevăr şi minciună, cel mai potrivit semn este acela al echivalenţei.

          Am citit acum ceva vreme şi mi-a rămas în minte… Spunea Kierkegaard, “Nu înţeleg adevărul decât atunci când el devine viaţă în mine”. Dar, dacă adevărul este echivalentul minciunii, la fel de corect spus este că nu putem înţelege minciuna decât atunci când ea devine viaţă în interiorul nostru…

          Şi atunci, „mincinosul” poate fi învinuit că încearcă să înţeleagă „adevărul”?!

De duminică

          Am avut prilejul să ascult, din nou, pentru a o mia oară, amintiri legate de mine, poveşti pe care le uitasem, altele de care nu vroiam să îmi amintesc, dar şi întâmplări care să îmi aducă zâmbetul pe buze. Este plăcut să întâlneşti oameni despre care poţi spune că îi cunoşti de când te cunoşti pe tine însuţi. Mai mult, este foarte plăcut să existe oameni care să fie mândri că au influenţat dezvoltarea unei persoane la care ţin şi pe care o apreciază. Pentru toţi, o duminică faină… 2010.

Despre una din condiţiile genialităţii

          Deşi întunericul se lăsase şi începea să devină din ce în ce mai dens, zăpuşeala era sufocantă. Priveam fruntea îngustă a celui aflat în faţa mea, acoperită de câteva broboane de sudoare care nu apucaseră acelaşi drum cu cele care i se prelinseseră de pe tâmple. Ochii mici priveau, din când în când, gânditori, figurile celor de la mesele alăturate. Îşi mângâie mustaţa îngrijit tunsă, străbătută pe alocuri de fire cărunte, apoi degetele îi alunecară pe bărbia ascuţită, proaspăt rasă. Arătă cu mâna spre mine şi, întorcându-se spre cel din stânga lui, spuse:

          – Are dreptate, domnule… Ce atâta poetul românimii, poetul neamului! Eminescu e umflat cu pompa. Ce geniu pustiu, luceafărul poeziei româneşti pe naiba! Avem poeţi mai buni care au avut ghinionul să nu se nască atunci când trebuie. Sau să moară atunci când trebuie, spuse, luând o înghiţitură din sticla de bere rece.

          – Eu, am intervenit, nu spun că Eminescu nu a fost geniu. Dimpotrivă, înclin să admit acest lucru. Dar nu sunt de acord să fie aşezat pe un soclu atât de înalt…

          – Nu e, domnule, mă întrerupse gesticulând larg cu braţele puternice şi ridicând vocea. Nu e nici geniu! Sunt alţii genii, nu el. El e umflat cu pompa, ţi-o spun eu, care sunt inginer, apăi alţii!

          Cel din stânga lui râse:

          – Degeaba. Orice aţi spune, nu mă puteţi convinge niciunul. Eminescu e geniu şi merită să fie considerat cel mai mare poet român.

          Am tăcut. Inginerul îşi şterse de transpiraţie gâtul scurt şi gros, apoi fruntea. Luă în mână sticla de bere şi şi-o lipi de tâmplă, parcă încercând astfel să se răcorească. Oftă adânc, apoi, ca străfulgerat de o idee, se întoarse spre comesean şi îl interpelă cu cea mai mare seriozitate:

          – Bine, domnule, atunci spune-mi tu… ce ştia Eminescu despre vagoane?!