Spune lumea c-ai fi un inorog
Care urcă spre cer pe pante abrupte
Cu potcoavele rupte.
Mă mai întreabă vreunul „eşti bine?”
Îl privesc de departe şi-i spun „Sunt în mine
Căutând în zări inorogi”.
E bine că-s eu cerşind de la zări inorogi
Sub ceruri de ploaie golite
Cu raiuri în care n-ai cui să te rogi
Şi pleoape închise de lacrimi zdrelite.
Mă dau pe Facebook, ca tot omul, la ore matinale ca să îmi vină somnul. Şi ce aflu?! Ziarul Lumina caută, citez, „redactor responsabil”. Dau fuga la oglindă să arunc o privire – tot îmi prevedea mie o Pitie (sau Pithie) de sex masculin un post de redactor pe când voi împlini şaizeci de ani. Mă uit: barba cam încărunţită, riduri puţine, ochii umpluţi de pofte (recunosc, mă uitam la filme porno, dar erau cu femei, nu cu bărbaţi sau cu minori). Mitră, tichie papală pe căpăţână, nimic. Credinţă în Domnul bisericesc?! Mumu. M-am oprit din primenitul CV-ului cu un zâmbet. Mulţumiri Bisericii Ortodoxe Române. O zi fără zâmbet e o zi risipită!
M-am trezit că nici nu mă trezisem şi aveam impresia că e duminică. Duminică – zi plăcută de proşti şi de preacredincioşi. De feţe bisericeşti macabre care se dau în spectacol pozând în sfinţi. De oameni fără căpătâi care nu ştiu să îşi folosească minutele. De… oare de ce mi-aş stoarce tâmplele în căutarea celor mai abjecte afirmaţii perfect valabile (sau aplicabile) unei zile de duminică?! Bine că azi e sâmbătă, zi fără miros de tămâie, mai degrabă cu aromă de vis. Doar să nu îmi spună cineva că nu şi-a dorit niciodată să întoarcă timpul!
Orice s-ar spune, este greu să fii serios când eşti neserios. În celălalt fel merge mai uşor, pentru că adevărurile mari se spun în glumă. Nici nu ştiu când, prins în faţa unei coli aproape albe, m-am trezit că s-a făcut dimineaţă. Şi eu mă întrebam unde sunt, cine sunt. Pentru că aşa este bine, să te pierzi de tine uneori, doar pentru plăcerea de a te regăsi. Iar eu cel mai bine m-aş regăsi în zori, în nişte braţe anume pe care le vreau eu, lăsând ca din oboseală să nu mai iasă cuvinte, doar diamante. Că vorba cântecului de noapte albă… „Now there’s just paper to heal the sun”
Într-o societate a egalitarismului în care nici misoginismul nici misandrismul nu ar trebui să primeze, o afirmaţie oarecare poate să echivaleze cu o autodecapitare. Şi totuşi, în profunzmea puterii pe care o poate exercita o femeie asupra unui bărbat, am fost pus în situaţia neplăcută de a mi se spune: „zi-mi despre tine, nu ştiu prea multe”. “Cui ajută?” mă gândeam, în timp ce, deşi îi urăsc pe cititorii de citate, îmi aminteam de unul: „a rosti lucrurile în funcţie de adevăr este o atitudine mai proastă şi mai ignorantă decât a le rosti în funcţie de prilej şi oportunitate”. Şi în misoginimia mea lăudabilă, mă condamnam şi speram să fiu salvat de mine. Pentru că o femeie care nu poate naşte candoare ci dispreţ nu este femeie. Părerea mea, a celui de care m-aş salva oricând.
Asistând la un soi de belea, pentru că necazul nu vine niciodată singur, am primit o veste bună. Mai degrabă nebună decât bună, pentru că bucuria, oricât de ascunsă, tindea la un moment dat să atingă paroxismul. Cum îmi urmăream paşii (mai degrabă făcuţi prin aer decât pe caldarâm) m-am gândit la mine cel din preistoria aceluia care sunt. Nu pot spune că mi-e dor de mine. Nici de cel care am fost, nici de cel care aş fi putut fi. Interesantă noţiune – „cel care aş fi putut fi”. Îmi mai este dor, din când în când, de nişte vremuri. De ipoteze nu. Cine ştie ce biet slujbaş aş fi fost, îngrăşat, îngălat, plictisit, dacă într-un moment de nebunie nu m-aş fi hotărât că am un vis pe care merită să îl urmez. Cred că în momentele de mare bucurie nu trebuie să ne întoarcem numai înspre alţii, ci şi înspre noi. Bucuriile mari se împărtăşesc inclusiv cu cei care am fost; nu, nu cu cei care am fi putut fi. Pentru că într-un context muzical extrapolat, cei care sunt suficient de răbdători sau de nebuni să strângă din dinţi, ajung să îşi trăiască visele. Şi mai cred că atunci, acela, trăitorul, ar trebui să se privească cu drag pe sine, cel vechi, care a detonat visul.
Nevermore 