Dublă existenţă

          Îmi ascund faţa palidă în vălurile nepătrunse ale nopţii. De câte ori sunt nevoit să suport privirea altcuiva, pe a mea o cobor cobor în pământ, incapabil să suport un nou răsărit pe care l-aş citi în ea. Zâmbetele mă împietresc şi ocheadele mă îndepărtează, ca nişte jigniri proferate de o gură mult prea slobodă. Doar trupul îmi reacţionează, la o mângâiere, la fluidul slab al unei respiraţii fierbinţi. Şoaptele mă alungă, undeva într-o altă lume, nu mă încântă decât porunci date între două guri de aer luate sacadat şi în grabă. Mi s-a spus că cineva şi-a amintit de cadavrul meu, acesta umblător, care nu mai ştie să vibreze…

          Credeam când mi se spunea că m-am pierdut prea adânc într-o lume plină de nori şi de stele, că în lumea fantastică în care mă ascund până şi singurătatea este mai strălucitoare decât cea mai frumoasă poveste de dragoste pământeană. Eram de acord, pentru că cerurile lumii mele erau nelocuite de vreo divinitate căreia să vreau să mă închin.

          De la o vreme, însă, îmi ascund faţa palidă în vălurile nepătrunse ale nopţii. În acea ascunzătoare nimeni nu mă poate privi, nicio ocheadă nu se poate strecura indiscretă pentru a mă vedea… Pentru a mă vedea extaziat, cu sângele pierit din obraji, cu privire idolatră, cu buzele murmurând tremurânde rugăciuni şi speranţe, dorinţe şi zbuciumuri. În noapte renunţ să îmi mai plec ochii şi numai ei îi înfrunt privirea aşteptând să fiu consumat de focul care să îmi topească banchizele sufletului.

          Ea încearcă, feciorelnic, să îmi evite privirea, doar mângâindu-mi părul, sărutându-mi pielea şi dăruindu-mi o nouă viaţă neameninţată de moarte. Atunci simt viaţa inundându-mi venele, pulsându-mi în adâncurile pieptului, ştergând orice chip care a locuit acolo, temporar, înaintea ei. Ea se teme, încă, deşi eu am încetat să o mai fac. În prima noapte i-am spus: “Degeaba ai un suflet dacă îl păstrezi nefolosit”. De atunci se teme doar pentru mine. Se teme să nu sufăr chinurile pe care le suferă ea, izbucnirile incandescente de sentiment, ploaia de lacrimi de dor, imposibilitatea de a opri timpul în loc în aşa fel încât un sărut să rămână nu ultimul, ci definitiv.

          Mă iubeşte aşa cum trebuie să mă iubească, aşa cum ştie ea că trebuie să mă iubească. În lumina lipsită de farmec a zilei se închide şi ea, ca şi mine, dar seara îşi deschide petalele şi mă primeşte ca o floare un fluture frumos colorat, hrănindu-mă, adăpându-mă, ostoindu-mi dorul de vis şi de îmbrăţişare. Focul privirii ei mă încălzeşte, mă topeşte, transformându-mă în seva din care divinitatea ei îşi trage puterea. Iar sufletul meu se scurge neştiut în al ei, ca un abur, devenind al ei, impregnându-i în întreaga fiinţă secretul pierdut al celui mai cumplit blestem dintre toate.

Anunțuri

(Pseudo)cronică de concert. Lake of Tears

          Spuneam că sâmbătă, 25 iunie, va avea loc evenimentul anului, din punctul meu de vedere. Şi, privind din acelaşi unghi, pot spune cu mâna pe inimă că nu m-am înşelat. Concertul celor de la Lake of Tears a fost, într-adevăr, un succes bifat în faţa a aproximativ 2500 de oameni, cu plus sau cu minus. Nu i-a încurcat nimic, cu atât mai puţin ploaia care, se pare, devine tradiţie la concertele suedezilor în România.

          În septembrie 2007 a plouat cu găleata, lucru care nu a avut mare relevanţă în mijlocul unei atmosfere încinse de cei de la Rage şi ridicată la cote apoteotice de Lake of Tears. De data aceasta, din fericire, ploaia a început înaintea concertului. Adăpostiţi sub umbrela protectoare a unei terase, până să ne facem curaj cu nişte licori să înfruntăm stropii de ploaie, aceştia s-au oprit. E drept, din această cauză am ajuns undeva pe finalul recitalului celor de la Tiara. Îi ascultasem cu ceva timp în urmă şi, ca şi acum, pot spune că potenţialul există, dar personal prefer să primesc confirmarea.

          În aşteptarea celor de la Lake of Tears am fost nevoit să îi ascult şi pe cei de la Abigail, despre care, însă, nu pot spune decât că au descântat în loc să fi cântat. Din nou, este o opinie personală şi sunt gata să accept că este posibil doar ca genul muzical pe care l-au adoptat să reprezinte ceva prea mult pentru urechile mele pline de fineţe în cele ale muzicii.

          Pot spune, însă, că nerăbdarea de a îi revedea pe cei care ţineau capul de afiş al concertului a fost nu numai îndreptăţită ci şi răsplătită cu vârf şi îndesat. De cum au intrat pe scenă Lake of Tears au oferit publicului o bucăţică de iad – Taste of Hell – o bucăţică suficientă să ne încălzească şi să ne mute gândurile de la cerul ameninţător la ameninţarea-promisiune care venea de pe scenă, aceea a unui show de excepţie.

           Au urmat, într-o succesiune debordantă şi dezarmantă piese precum Illwill, A Foreign Road, The Greymen, U.N.S.A.N.E., Making Evenings, Crazyman, The House of The Setting Sun, Cosmic Weed, The Shadowshires. Având în vedere că scopul declarat al trupei a fost să îşi promoveze ultimul material discografic, apărut la sfârşitul lunii aprilie, nu m-a surprins faptul că de pe acesta au fost cântate nu mai puţin de cinci piese. Surprinzător, însă, şi în definitiv, plăcut în egală măsură, a fost că în faţa unui public de a căror iubire sunt conştienţi, Lake of Tears au ales să cântă piese mai vechi şi mai puţin comerciale. În consecinţă, atmosfera a devenit din ce în ce mai incendiară cu fiecare acord, cu fiecare vers din Raven Land, Headstones, Sweetwater, Demon You/Lily Anne.

            Pentru a nu lipsi absolut nimic, am fost şi martori ai unui moment aplaudat cu dărnicie. În timpul recitalului, cei de la Lake of Tears au decis să îşi acorde un moment de respiro şi, în acelaşi timp, să ofere un trecător moment de glorie unui tânăr român hotărât să îşi ceară aleasa în căsătorie. Am uitat, însă, imediat de întrerupere în momentul în care corzile chitărilor au început să vibreze, oferind audienţei o succesiune de cântece de neuitat, interpretate în cea mai înaltă manieră artistică.

            Cum, însă, toate lucrurile, bune sau rele, au un sfârşit, deşi mi se părea că timpul s-a scurs mult prea repede, dorindu-mi să îi mai ascult încă cel puţin pe cât o făcusem, suedezii au anunţat sfârşitul concertului. Dar nu se putea termina aşa, era imposibil! De aceea, după nici două minute în care au ascultat, din spatele scenei, uralele şi solicitările de bis, au revenit, provocând în sufletele tuturor o explozie de mari proporţii: So Fell Autumn Rain şi Forever Autumn. Greu cred că s-ar găsi în discografia Lake of Tears piese mai iubite şi primite cu mai multă căldură de orice public din lume. Aşa a fost şi la Bucureşti, la finalul unui concert mare, pe parcursul unui eveniment reuşit în totalitate.

            După ce ultimele acorduri din Burn Fire Burn s-au pierdut în noapte, întunericul s-a lăsat peste Arenele Romane. Şi totuşi, în suflet nu mi se stinsese nici focul, nici iubirea nici admiraţia pentru Lake of Tears. “Mai vreau”…

Lăcomia (de mâncare, băutură)

          Dacă m-ar întreba cineva ce este vinul, aş îndrăzni să răspund, cu mici şi neimportante şovăieli, că este nectarul zeilor. Mi-aş putea închipui banchete nenumărate pe culmile Olimpului, în care lichid rubiniu să se zbată în pahare sau să coloreze, după o vreme, obrajii petrecăreţilor. “In vino veritas”, se spune…

           Alcoolul nu este numai un lubrifiant social. Iar lăcomia de alcool nu poate să fie automat catalogată drept boală degeneratoare a organismului. Mi s-a părut amuzant când am auzit undeva că în urma eşecurilor, sentimentale sau de altă natură, unii se tratează cu antidepresive, iar alţii cu alcool.

           Îmbătarea nu este echivalentă, automat, destrăbălării. Aburii anumitor licori dezleagă limba, uneori deschid ochii, alteori îi închid, pentru a opera, în memorie, anumite modificări, anumite ştergeri temporare ale unor întâmplări, ale unor persoane, ale unor suferinţe.

           Dar, mai ales, vinul are posibilitatea de a da putere, de a rupe vălurile realităţii, de a împinge puterea de creaţie către praguri care, altfel, probabil ar fi imposibil de atins. Câţi dintre marii scriitori – referindu-ne exclusiv la literatură – nu au “abuzat”, din punctul de vedere al societăţii, de aburii ameţitori?

          “Nu vă îmbătaţi de vin”… pentru că Dumnezeu şi-ar dori să fie unic şi să deţină monopol asupra creaţiei. Acela care scrie, acela care crează ceva, este el însuşi un Dumnezeu care dă naştere unor alte lumi, plăsmuindu-le locuitorii după dorinţa şi voinţa sa. Este, deci, corect să spunem că actul creaţiei este un atribut Dumnezeiesc. Probabil la fel se poate considera şi în cazul vinului…

În aşteptare

Ştiu că România a intrat pe harta marilor concerte. Ştiu că a fost Alice Cooper şi că vine Bon Jovi. Dar concertul de azi este, din punctul meu de vedere, evenimentul anului. Să ne fie de bine!

Absolutisme (VI)

          Într-un anume fel, asimilam intoleranţa cu somnul raţiunii. Şi îmi mai afirmam convingerea că fanatismul nu este altceva decât teama de a privi în jur pentru a descoperi lipsa de valabilitate a credinţei într-o idee unică. De aceea, intoleranţa poate părea că este unul din păcatele de care se poate face vinovată rasa umană.

          Pe de altă parte, privind dintr-un punct de vedere juridic, dar nelimitându-ne la acesta, criminalitatea prosperă atunci când societatea este indulgentă. Extrapolând: în cazul unei permisivităţi din punct de vedere social sau ideatic pot apărea manifestări, comportamente, exprimarea unor idei care să reprezinte, pentru fiinţa umană, un pericol real şi de neînlăturat.

          Toleranţa poate fi greutatea care frânge coloana vertebrală a unui individ sau a unui popor. Şi, în acest caz, la ce bun să mai fie acceptată? De ce ne-am ucide spiritul cu bună ştiinţă, opunând intoleranţei îngăduinţa? Moartea raţiunii poate că nu constă în intoleranţă, ci în toleranţă. Oare nu este posibil ca cel care îngăduie, cel care tolerează, să fie mai orb şi mai lipsit de cerebralitate decât fanaticul?