Toamna

A venit toamna, acoperă-mi inima cu… iubire. Nu e un sfârșit, e un alt început. S-a dus vara, noi am rămas. Am rămas înlănțuiți, încurcați unul în celălalt, două suflete încâlcite iremediabil unul în celălalt. Nu te voi mai purta cu mine pe aripi de vis prin serile calde, prin ploile torențiale și fierbinți; nu vom mai zbura pe cerurile de un albastru imaculat, privind în jos, spre câmpuri verzi și întinse. Nici nu ne vom mai adânci în crestele munților, nu ne vom mai ridica pe coamele valurilor, în adâncurile mărilor… nu mă voi mai teme că ceara cu care ți-am lipit aripile va fi topită de soarele nebun și torid.

A venit vremea să ne oprim, să ne odihnim trupurile înfierbântate, lăsând să se ridice spre cer aburii fierbinți din nopțile senine. Și a venit vremea să ne prăbușim, unul în ochii celuilalt, la fel ca frunzele care devin ruginii… Să ne prăbușim?! Bine, fie, să ne prăbușim, într-o cădere lină, o nouă plutire, o nouă visare, un nou fel de a ne săruta. Asemănător aceluia pe care îl vom învăța de la frunzele căzute pe pământul reavăn… sau asemenea stelelor căzătoare care se sting într-un sărut sinucigaș cu necunoscutul.

Ce va fi toamna asta? S-a dus vara… și vor veni ploile. Ploi de frunze, ploi de ploi, mai reci, mai frumoase, într-un fel, pentru că le vom privi îmbrățișați, sorbindu-ne ceaiul cu aromă de respirație încă înfierbântată. Și ne vom săruta zdrobind sub picioare frunze moarte, iarbă pălită, fructe, recolte… vom zdrobi sub noi o toamnă înreagă. Și apoi va veni iarna și primăvara și vara următoare care prin farmecul ei nespus ne va face să uităm vara care tocmai s-a dus. I-ai spus “la revedere!”? Spune-i… ce este mai bun abia de acum începe… Cum de ce?! Pentru că iubirea noastră devine mai puternică, mai materială, mai lungă, călătorind spre următoarea vară. Și de acolo mai departe, intrând în istoria trupurilor noastre, devenind o parte din eternitate. A venit toamna… nu, nu îmi acoperi trupul… lasa-mă să îl acopăr pe al tău cu sărutări, să îi simt pe buze aroma nevăzută de gutuie…

What the fuck?!

Si daca nu intelegeti… sa aveti o zi buna.

Dragii mei…

… astăzi vă voi da două vești rele. Nu, nu renunț la blog; nu încă… Prima veste este aceea că de când am plecat nu am mai citit nici un blog. În principal din pricina conexiunii asupra căreia v-am avertizat, dar și pentru că în această pauză am vrut să mă rup de ceea ce făceam în mod regulat. Mă veți scuza, sper. A doua veste, rea pentru mine, este aceea că am revenit în tranșeele bucaliene bucureștene, să îmi las pielea impregnată de mirosul fetid de capitală. Nu mi-a fost dor și timpul a zburat ca și cum aș fi clipit de două ori, și, în loc să mă trezesc în locul spre care plecasem, m-am trezit readus pe aceste meleaguri de o demonică pală de vânt.

Ce s-a întâmplat în lipsa mea? S-au întors oameni, pe alții i-am găsit dezamăgiți și, nu în ultimul rând, am obținut premii. Două, nu unul! Blogul de aur, din ceea ce am observat eu, un fel de oscar al bloggerilor, un oscar multiplicat în mai multe exemplare (probabil mai mici și mai ușoare, că deh, e criză…). Din câte am înțeles acestea sunt regulile, primești statueta, o topești și făurești din ea unsprezece exemplare, din care zece dai mai departe. Dar cum regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, un fel de echivalent al dictonului rămas de la nemuritorul Gambetta (scopul scuza mijloacele), gala pe care o voi organiza în acest spațiu nu va avea zece laureați.

Pentru început, ca orice premiant/premiat, voi mulțumi celor care m-au susținut, celor care au crezut în mine, persoanelor din mâna cărora am primit statuetele – Fireflight și Briza – , lui Dumnezeu pentru popi și pentru enoriași, pentru că altfel nu aveam plăcerea unor încleștări din care să înțeleg ce înseamnă cu adevărat habotnicia și îndoctrinarea, și nu în ultimul rând mie, pentru că de câte ori îmi vine să las totul baltă îmi spun că așa voi face de mâine.

Să revenim… Automat, pentru a nu fi învinuit de nepotisme și reciprocități, Briza și Fireflight vor fi excluse dintre premianți, deși ar fi meritat să fie între laureați. Și acum nominalizările:

1) Românica Online – pentru că este un blog în care s-a pus suflet, chiar dacă în ultima vreme nu au mai apărut postări noi și au fost prezentate, în amalgam, și bune și rele (în continuare cred că acest stil este cel mai românesc posibil).

2) Inexprimabil – pentru că, daca reușiți să treceți de unele exprimări pragmatice, seci, veți afla un om cu idei, care are ce spune.

3) StropiDeSuflet – pentru că are un blog atât de variat încât nu mai știi cum vei fi după ce citești fiecare postare: copil, adolescent, îndrăgostit, nostalgic, revoltat, și lista ar putea continua mult și bine.

4) Lavinia – pentru că este o fire atât de boemă și de colorată încât nu te poți opri să nu te miri cum rezistă să rămână neschimbată; și cu capul în nori și cu picioarele (nerupte) pe pământ.

5) The eternal questions of a blonde mind sau Petronela cea blondă care nu pare deloc blondă –  pentru că spune niște lucruri care nu ar trebui să fie ignorate într-un mod care te relaxează.

6) Flavius Obeadă – cunoscut ca fiind eternul Genunchi al lumii, pentru că are acel talent de a face să înțeleagă unele lucruri chiar și pe cel mai neinteresat dintre pământeni (inclusiv pe mine)

7) Toți cei nemenționați dar aflați la blogroll, pentru că au ceva de spus

8)  Ca premiu de consolare, în cazul în care s-a întors de tot, Briza – o adăugare la blogroll. S-ar fi întâmplat mai devreme, dar când luasem hotărârea de a opera adăugarea s-a gândit să îmi dea planurile peste cap, anunțându-și retragerea. Briza, bine ai revenit!

9) Bănel Nicoliță, pentru că tocmai a egalat și ne facem mai puțin de râs.

Și cam atât… v-am amenințat că voi încălca regulile și îmi place să mă țin de cuvânt.  Mulțumindu-vă pentru prezență vă urez o zi faină și să ne vedem cu bine la decernările de anul viitor.

Vindecare

Stăteam pierdut în întuneric, așteptând-o, ca de obicei, cu privirea îndreptată spre tenebrele unui trecut care cândva ne legase unul de celălalt. Atunci credeam amândoi că pentru totdeauna. Ce diferență între atunci și acum… Ne întâlnim ca și cum am face ceva interzis, ca doi hoți care fură timp, priviri și zâmbete. Priviri și zâmbete… grotești. Pentru că suferința ne schimonosește amândorura chipurile, ne înlăcrimează ochii și ne torturează sufletele.

O așteptam, presimțind clipa fatală, lovitura de grație… S-a desprins din umbra unei pânze de păianjen, țesută vaporos într-un colț al camerei. Și ochii îi sclipeau febril, buzele îi erau livide, iar trupul străveziu. Tremura sub greutatea covârșitoare a hotărârii mele și îmi răspunse din priviri întrebării mute. “Da, ne-am chinuit destul…”. Ochii i se lăsară în podea, scrutând hăul care se deschidea sub ea, gata să o înghită. Simțeam cum picioarele mi se afundă, cum o ceață densă mă cuprinde, urcând pe trupul meu prea repede, mult mai repede decât aș fi vrut. Când ceața a ajuns aproape de piept i-am întins mâna. A prins-o, a sărutat-o în același mod în care o făcusem eu de atâtea ori, apoi mi-a cerut să nu îmi fie teamă.

Ceața mi-a cuprins buzele în același timp în care le-a cuprins pe ale ei. Și ne scufundam amândoi, înecați de ceva care ne părea străin, ceva care nu ni se potrivește. Doar ochii au apucat să se mai intersecteze o dată, umbre negre și umbre brune, unele liniștite, altele dilatate și temătoare. Nu am mai văzut-o, dar i-am simțit buzele atingându-mi obrazul. Și pe pielea netedă zâmbetul ei a rămas chiar și acum, ca o înfierare ascunsă știută doar de noi doi.

“Nu o să te mai văd niciodată!”… Nu am avut puterea să strig. Și când îmi doream să plâng, zâmbetul ei mi se mută pe buze. O voi vedea de câte ori doresc, la fel cum ea mă va vedea de câte ori va dori. Suntem închiși pe veci unul în inima celuilalt, iar noaptea, când pleoapele ne vor acoperi ochii obosiți, întâlnirea noastră nu va mai stoarce lacrimi și gemete, nu va mai face unghiile să se înfigă nebunește în carne și nici dinții să sfâșie buzele… Ne vom zâmbi, ne vom prinde de mână și ne vom plimba sub ceruri albastre și senine, pe câmpii verzi inundate de mirosul fânului. Ne vom adăposti la umbra unui copac, lângă un râu limpede; ea va bea apă din mâinile mele, eu voi bea apă de pe buzele ei și, atunci când va veni vremea, o voi întreba “Ești fericită?” “Da…” îmi va răspunde.

Și înainte să ne luăm rămas bun mă va întreba – “Nu e mai frumos așa? De ce nu ne-am refugiat de la început unul în celălalt? Fiecare în amintirea lui cea mai frumoasă…” 

Singurătăţi

Eu cred că habar nu ai ce înseamnă singurătatea. Habar nu ai ce înseamnă să fi singur. Chiar ai fost vreodată, în viața ta, singur?!

Priviri

Tresări, tulburat din marea de gânduri, când observă cu coada ochiului silueta subțire. Ea se așeză pe scaunul liber din fața lui și îl privi. Era frumoasă. Vărful nasului fin, puțin ascuțit, căuta să se ridice spre înălțimi. Părul negru îi încadra fața de un alb imaculat, luminată de ochii negri și adânci. Buzele îi erau arcuite și frumos conturate. Trupul îi era acoperit de o rochie neagră, subțire, care lăsa să i se ghicească formele aproape perfecte. Sânii erau plini și fermi, coapsele subțiri și atrăgătoare. Nu îl salută, doar înclină capul puțin, suficient de mult încât să nu se poată deosebi intenția, o simplă mișcare sau un un salut? El răspunse în același mod și își aruncă apoi privirea spre peisajul care se prelingea pe fereastră, încercând să reînnoade firul gândurilor.

Parcă jignită, privirea ei o căută insistent pe a lui. Tuși afectată și își scăpă pe jos revista din mână. El privi din nou spre ea, spre revista căzută apoi, aplecându-se fără grabă, o prinse între degete și i-o întinse.

– Mersi. spuse ea nepăsătoare. Privirea ei, însă, spuse altceva. “Așa, vezi că poți să te supui?”. El dădu din cap, și încercă să o părăsească din nou. Vizibil ofensată, tânăra trânti neglijent, indiferent, revista pe banchetă. Începură un dialog al privirilor…

– “Ce dracu’ faci?” întrebau ochii ei.

– “Nimic. Cred că asta e problema ta, că nu fac nimic.”

– “Crezi că nu sunt frumoasă?” spuse privirea ei, în timp ce sânii începură să palpite chemându-i privirea.

– “Ba da, foarte frumoasă” răspunseră ochii lui.

– “Atunci de ce mă ignori? Nu sunt obișnuită. Vreau să fiu privită, admirată, dorită…”

– “Nu am chef.”

– “Nesimțitule” și sprâncenele i se încruntară. “Cine te crezi?!”

Privirea lui dădu din mână a lehamite.

– “Nu e mare lucru de capul tău. Dacă preferi să stai cu ochii aiurea pe fereastră, în loc să încerci să mă faci să te plac…”

– “Mă placi” spuse privirea lui zâmbind.

– “Nesimțitule!”

– “Răzgâiato!”

Privirea ei se îndepărtă de a lui, furioasă, hotărâtă să îl ignore.

Întoarsă în interiorul lui, privirea îi spuse. “De ce să o învingem? De ce să o refuzăm?” “Vreau să mă gândesc” răspunse el, cu voce tare.

– Și ce, te încurc eu? se auzi vocea ei, jignită.

Privirea ei, însă, spunea: “Îmi placi, vreau să vorbești cu mine. Încearcă să mă faci să râd, încearcă să mă cunoști. Sunt foarte frumoasă, încearcă-ți norocul…”

– “Norocul meu e mort”. Îi apropie această mărturisire. Privirile uitară de cuvinte. Se îmbrățișară, se pierdură una în cealaltă, într-un sărut tandru. Apoi privirea lui căzu din nou în hăuri, străpunsă de turla unei biserici.

De astăzi…

De astăzi noi doi nu vom mai face dragoste niciodată. Nici în așternuturile care îți păstrau forma trupului, îndrăgostite de ea; nici în nopțile întunecoase în care singurele stele care străpungeau întunericul erau ochii noștri incandescenți; nici în mijlocul brazilor care își șopteau, minunându-se cât de armonios se împletesc trupurile noastre… Nu vom mai face dragoste niciodată, nici în apa sărată a mărilor, nici în valurile imense ale timpului. Cerul ne va simți lipsa, căutându-ne zadarnic cu privirea. Ploile, care cândva ne biciuiau trupurile înfierbântate, vor șterge de pe pământ urmele iubirii noastre. Și totul va fi la început noroi, apoi se va întări și va redeveni colb. Focul din cămin, care înceta să ardă mult înainte ca noi să ne zâmbim epuizați, va arde pentru altcineva, pentru un alt el și pentru o altă ea. Poate pentru tine… sau pentru mine… dar nu pentru noi.

De astăzi nu îți voi mai revedea părul răsfirat pe nici o pernă, pe nici un umăr… Și nici nu îți voi mai simți buzele atingându-mi obrazul, apoi buzele, apoi gâtul… Mâinile mele vor cuprinde alte trupuri, la fel cum trupul tău va fi cuprins de alte mâini. Buzele mele se vor pierde pe cuprinsul altor tărâmuri, mai noi sau mai vechi, pe întinderi delicate care, totuși, nu îți aparțin ție. Voi simți în nări parfumul altei pieli, alți ochi mă vor privi aprinși de dorință.

Îmi voi aminti de tine, de buzele tale, de ochii lucioși și mați, globuri de cristal în care închideai ermetic dorința, pasiunea, nebunia… Îmi voi aminti felul în care ți se ridica pieptul, apoi cobora, în ritmul din ce în ce mai precipitat al unei respirații din ce în ce mai fierbinți. Dar mâinile mele nu îți vor mai arunca hainele în lături, nu vor mai lăsa descoperiți frumoșii tăi sâni cu sfârcurile lor mici și întărite. Nimic din trupul tău nu îmi va mai aparține, nici brațele pe care le mângâiam într-un fel știut doar de noi… nici fruntea, pe care degetele îți alunecau, uneori, ca și cum ar fi ale mele, nici abdomenul, nici curba sculpturală a coapselor, nici genunchii pe care cândva îi îmbrățișam, devotat venerației pentru trupul tău, pentru furtuna pe care o trezea în mine…

Ce va fi de astăzi? Doar adevăr… tot ce am trăit, toate atingerile, toate șoaptele, toate promisiunile noastre au devenit uitare, au redevenit vis… Și cu aripile desfăcute zboară spre alte persoane, la fel cum respirația ta nu îmi va mai mângâia niciodată buzele, iar a mea nu se va mai împleti cu ea, ci cu a alteia…  Știi… Îți amintești…? Îți amintești acele nopți…? Acele zile…? Acele șoapte, atingerile care le însoțeau? Îți amintești cum tresăreai? Cum trupul începea să îți tremure ușor, așteptându-mi degetele, cerându-mi să îl ating și, în final, implorând? Implorându-mi răsuflarea să alunece pe cuprinsul pielii, răcorind-o puțin, înaintea sărutului fierbinte, care aprindea rugul ascuns sub genele tale…

Acum, când dormeai, pentru ultima oară ți-am cuprins trupul, acoperindu-l cu priviri, cu mângâieri și cu săruturi. A fost acel adio pe care nu am vrut niciodată să i-l spun, pe care nu a vrut niciodată să i-l spun… Nu știu cum s-a întâmplat. Te-am pierdut undeva între cutele așternuturilor? Te-am devorat mult prea repede? Ai redevenit un vis, o fantasmă… O fantasmă iubită cu care nu voi mai face dragoste niciodată…

Focuri

Cum este când ploaia stinge un foc abia aprins? Se întâmplă uneori ca sufletele să se aprindă, să fie atinse de o scânteie, să înceapă să mocnească, apoi să devină incandescente și să ardă. Să ardă până când nu mai este nimic de ars. Nu știe nimeni cât va dura acel incendiu… o lună, un an…? Nimeni nu știe când încetează, doar se trezește într-o dimineață și vede că focul la care se încălzea a dispărut, lăsând în urmă doar un fum, mai gros sau mai subțire și niște resturi necarbonizate încă, lăsate pentru un alt foc viitor.

Cred că asta este problema cu focurile, se sting. Dar sunt atât de plăcute când ard… E frumos să stai să privești, să simți cum flăcările roșii mușcă din trupurile lemnului, cum le face să trosnească… e plăcut să îi simți vâlvătaia, să îi vezi dansul nebunesc, să îi simți arsura, măcinarea… E plăcut chiar și să îi simți stingerea, să îl vezi cum cu forțele slăbite se luptă să supraviețuiască, cum încearcă să găsească încă un colț de suflet nedevorat. Capetele flăcărilor, la început căutătoare, încep să se plece înfrânte, mușcând cu resemnare din cenușă, apoi o pală de vânt le va ascunde sub resturile consumate. Se vor stinge, neștiute de nimeni, mocnind surd și apoi vor fi împrăștiate departe, în zări, devenind parte din toate.

Alteori, dogoarea focului devine atât de înspăimântătoare încât este atacat din toate părțile, și stins, oricât de mult ar lupta să reziste. Dar sunt cazuri rare, de cele mai multe ori nimeni nu fuge, nimeni nu caută să taie capetele limbilor fierbinți. Toți se aruncă în mijlocul lor, lăsându-se torturați și mângâiați, alintați și răniți… dorindu-și ca acel foc să dureze o veșnicie, crezând cu tărie că nu se va stinge niciodată. Și apoi… mult mai târziu, când focul va fi devenit o amintire, parte din toate, doar o lacrimă solitară îi va mai păstra memoria pentru o secundă.

Dar e dureros să privești cu ochi blânzi cum focul abia ia naștere, cum, nou-născut, încă nu știe de unde să înceapă să muște. Îl vezi parcă puțin dezorientat, mușcând la întâmplare, prinzând gustul hranei sale, devenind parcă mai puternic. Atunci, când se naște, când are trupul firav, când abia încălzește… cred că atunci focul are cea mai plăcută arsură. Și atunci este cel mai păcat să moară. Se stinge atât de repede… e suficientă adierea unei vorbe, ploaia unei lacrimi… și ceea ce fusese aprins devine ud și nu va arde niciodată, scoțând doar un fum, un fum asemănător unei biete și comune iluzii.