În trend: despre fotbal şi curve

          Aseară trebuia să fie o seară frumoasă. Echipele româneşti păreau să aibă şanse mari să ne facă mândri. Nu ştiu dacă să ne facă mândri că suntem români, poate doar mândri. Mi-a pierit sângele din obraji când un dobitoc, de la o masă alăturată, s-a bucurat la al doilea gol primit de rapidişti. Sau poate nu era român, poate era doar pui de curvă română care se vânduse, cum se obişnuieşte, ieftin, vreunui olandez. Culmea să fi fost olandezul din Eindhoven!

          Să nu fiu înţeles greşit, cunosc foarte bine realităţile. O curvă nu este neapărat prostituată, la fel cum o prostituată nu este neapărat curvă. Îmi şi vine să râd amintindu-mi, cândva unele persoane mă învinovăţeau că sunt curvă. Doar că băiatul meu, chiar dacă nu îl am, cel puţin nu încă, ar fi avut bunul simţ să nu se bucure că o echipă românească este învinsă într-o competiţie internaţională.

          Nu ştiu, nu îndrăznesc să mă pronunţ – au făcut-o sârbii mai bine, spunând “curva rumeno”. Ceea ce mă face, automat, curvă. Exact aşa cum îmi spuneau acele persoane amintite mai sus. Ceea ce este trist, totuşi, nu este faptul că suntem curve, ci acela că suntem luaţi în râs. Nimeni nu interzice unei prostituate să aibă demnitatea ei, aşa cum o fi, ştirbită sau nebăgată în seamă de oameni banali care bagatelizează totul. Dacă îţi vinzi trupul nu înseamnă că îţi vinzi şi sufletul! Pe când invers…

          Habar nu am ce vreau să spun în această senzaţie de dezamăgire care mă încearcă. Aveam aşteptări mai mari, şi berile pe care le-am consumat privind penibilul nu al echipelor româneşti, ci al mentalităţii naţionale, accentuează această stare care pare că nu vrea să îmi dea pace. Cât ar trebui să mai suportăm penibilul mentalităţii româneşti în sine, aceea care impune aplecarea capului în faţa oricărei injurii, a oricărei batjocuri, aceea care nu permite nimănui să îi bată obrazul nesimţitului care afirma că „aşa le trebuie “ţiganilor” „, să ia căruţa de goluri în Europa. De fapt, dacă îmi permite cineva să mă laud, poate că tocmai acest gest pe care mi-am dorit să îl fac este diferit de mentalitatea românească. Aceea care ne transformă din oameni în sclavi repeziţi oriunde peste hotarele ţării, în speranţa aflării vreunui câine cu colac în coadă sau, destul de puţin probabil, a unei vieţi decente.

          Într-un fel, i-aş mulţumi respectivei mentalităţii româneşti, pentru că, făcând un fel de medie, nu se poate să nu observăm că peste hotare ne-au plecat vârfurile şi scursurile. Ceilalţi, cei de mijloc, sau cei neloviţi de mirajul străinătăţii au rămas. Dar au rămas într-o ţară curăţată în mare parte de putregai. Mă refer la putregaiul social, pentru că cel psihic, mental, a rămas, mai gros ca praful de două degete aşezat în linişte pe rafturile nefolosite ale unei bibilioteci. Irelevant!

          Ce vroiam să spun? Că începe să îmi fie silă de mine. Pe vremuri sărbătoream 1 decembrie şi îmi terorizam vecinii cu Furdui Iancu şi cu muzică patriotică. Pe vremuri aveam drapelul atârnat de perete şi, atunci când îl dădeam jos ca să îl spăl, îl înlocuiam cu un altul, pentru că nu se putea să lipsească. Pe vremuri eram un naiv care spera în redresarea României, în reconstrucţia ei, într-o viaţă nu neapărat mai bună, dar mai liniştită într-un spaţiu geografic căruia nu puteam să nu simt că îi aparţin. Poate  într-adevăr sunt o curvă… Pentru că încrederea nici măcar nu mi se mai clatină, având în vedere că nu mai există. Pentru că scopurile îmi scuză mijloacele şi pentru că patriotismul meu este sufocat de complexul de a fi român.

          Nu cu mult timp în urmă am ieşit în mahalaua care se numeşte, pompos, Centrul Istoric al Bucureştiului. Aşa o fi, nu spune nimeni… În acel loc am avut plăcerea de a demonstra unor tinere occidentale că noi, românii, nu suntem atât de jos precum suntem consideraţi. Noi, cei de aici, nu cei care ne fac de râs pe oriunde s-ar duce. Dar mândria pe care am simţit-o atunci s-a stins aseară. Pentru că aşa am impresia acum, că suntem blestemaţi cumva, că suntem sortiţi să nu fim altceva decât un popor de hoţi şi de curve. De curve plecate în Italia, în Germania sau în Spania. Şi de hoţi. Hoţi care ne furăm unii altora mândria naţională bucurându-ne când echipele româneşti sun învinse de trupe de mercenari încropite pe alte meleaguri.

Alcoolice (II). Pentru cunoscători

Şi de ce păcatele mele nu ar fi posibil un chef în sfânta noapte de marţi?! Că tot discutam despre efectele ginului şi ale altor licori. La trezire mă voi gândi, cu siguranţă, la „Captain’s Morgan revenge”, dar până atunci, ceva mai în spiritul clipei. Cu „La Mulţi Ani”-ul de rigoare!

Alcoolice

          Spunea Socrate într-o vreme: “Oamenii de rând trăiesc ca să mănânce şi să bea. Oamenii de valoare mănâncă şi beau ca să simtă că trăiesc”. Acum, nu ştiu câtă valoare aş avea eu, prin prisma respectivei maxime, dar pot indica oameni care să îşi dea cu părerea. Adevărul este că berea, deşi o beau, nu mi-a plăcut niciodată. A durat mult până când m-am obişnuit să nu îi mai iau în seamă gustul acela rău şi să îi apreciez doar alcoolemia. În timp, din momentul în care am încercat prima oară să îmi demonstrez calitatea umană în dreptul unui pahar, gusturile mi s-au schimbat. S-au schimbat suficient de mult încât să ştiu că nimic nu este mai de apreciat decât un vin, un rom sau un coniac. Dar, uneori, parcă merge şi ginul. Mai ales ăsta de mai jos. Să mai vorbim de valoare?!

Rock, mătuşă!

          Oricât de ciudat ar părea, aşa scria pe un perete alb, al unei bodegi în care îmi beam, într-o vreme, romul. Îmi plăcea acolo, din două motive – primul, normal, era muzica. Metale peste metale şi, de multe ori, request-uri peste request-uri, inclusiv, spre dimineaţă, câte un Furdui Iancu. Al doilea motiv – o ciudată manifestare a instinctului de conservare. Mă trezeam undeva spre după-amiază şi mă bucuram că nici după respectiva vizită nu mă pricopsisem cu vreo hepatită. Plus, ca sfert de motiv, acest hilar „rock, mătuşă” scrijelit sub cine ştie ce influenţe, mai mult sau mai puţin creatoare. Sau creative?!

          Acolo, în acel loc care i-ar fi strepezit dinţii oricărei domnişoare cu oarecare pretenţii, pot spune că înţelegeam pe deplin ceva ce e foarte posibil să fi citit şi Mutu prin Dostoievski: „Conştiinţa vieţii preţuieşte mai mult decât viaţa”. Să punctăm; cu un rock uşor, pentru azi…

Break your heart

          Uneori oamenii trebuie să înveţe să urască. Să se teamă într-atât de mult să trăiască şi, în acelaşi timp, de moarte, încât singura cale de scăpare să le fie ura. O ură devastatoare întoarsă împotriva unui lucru, a unei persoane sau chiar a lor înşile. Abia atunci absolut orice este permis, şi autoflagelarea şi atentatele îndreptate asupra sufletelor altora. “Ce folos să aibă alţii aripi dacă eu nu am”? Şi atunci, din mulţimea de suflete frânte, răsfrânt, unul se poate ridica, murdar, cu ochi goi, cu buze strânse şi cu dinţii scrâşnind. Pe rând, poate la nimereală, poate alegându-şi îndelung ţintele, smulge aripi, incendiază simţiri pe care le lasă să ardă până la ultimul bob de jar, cu focuri din care nici pasărea Phoenix nu ar mai fi scăpat cu viaţă. Sunt unii cărora le place să declanşeze incendii devastatoare în urma cărora nu mai rămâne decât pustiul. Un pustiu care nici măcar nu mai este apăsător, un pustiu privit mai degrabă ca un dat. Uneori, în întoarcerea grăbită a spatelui, vreunul mai are timp să audă lamentarea împinsă la absolut – “Eu cum o să trăiesc după tine”? Sunt prea puţini cei capabili să îşi asume, curajoşii care să privească în faţă adevărul ca să poată răspunde. “După aceea nu mai există viaţă. După mine nu se mai trăieşte, se vieţuieşte”.

          Uneori, asemenea cuvinte pot provoca celui căruia îi aparţin o voluptate fără margini, mai intensă decât cel mai intens sărut al unei femei, mai mângâietoare decât cea mai caldă mângâiere, mai plăcută decât orice altă plăcere la care s-ar putea gândi cineva. Dar ceea ce este uimitor, în realitate, este că ura capătă un alt chip, altfel menirea ei nu ar putea fi îndeplinită. Pentru că numai nepăsarea poate să ucidă suflete…