Tenebrio

(Proiect suspendat pe o perioadă nedeterminată)

Ah, Tenebrio, Pământul nu este plat! Lumea nu e un cufăr, nici cerul nu este capacu-i, nici pământul nu îi este margine. Dacă o dată, măcar o singură dată, ai fi deschis ochii! Nu te-aş fi hărăzit pieirii, nu mi-aş fi slobozit duhul urii împotriva ta! O asemenea minunăţie nu are nimic în comun cu tine, nu poate fi nici pe departe asemănător minţii tale şi nu va mai fi pângărit de ochii tăi orbi! Te urăsc, câine al războiului, pe tine şi sfânta ta intoleranţă! Îţi voi deschide venele, Tenebrio, şi îmi voi stinge setea de răzbunare cu sângele tău. Dar nu, nu te minţi că gestul meu este îndreptat împotriva ta, este un gest de apărare. O apărare necesară împotriva plăgii pe care o reprezinţi, tu şi cei ca tine, pentru că nimic nu m-ar putea feri mai bine, Tenebrio, decât sorbirea veninului care îţi curge în vine, acelaşi venin pe care îl scuipi, amar, de fiecare dată, asupra a tot ce te înconjoară.

Tenebrio, prigonitorule! Îţi voi sfâşia trupul, dar ştiu că din el va curge neagra otravă care a întunecat stelele, ştiu că aerul se va impregna cu miasma credinţei tale şi nu voi permite decât hienelor şi corbilor să îţi stea alături, pentru a îţi devora rămăşiţele. Abia atunci întreaga lume, suferind de pe urma făţărniciei tale, va învăţa să preţuiască adevărul şi, mai ales, libertatea. Mai apoi, asemenea hienelor năpustite la resturile-ţi, cu toţii vom devora ceea ce rămâne din crezurile tale. Ne vom lua vălul de pe ochi şi vom îndrăzni să privim departe, foarte departe, până acolo unde tu nu ne-ai permis niciodată. Te aşteaptă disperarea veşnică, Tenebrio, pentru că asupra ta voi prăbuşi, asemenea unui blestem, câmpiile luminoase cu care speri că îţi va fi răsplătită necurăţenia. Şi nici de suferinţă veşnică nu vei avea parte, pentru că ar fi o risipă prea mare de focuri – focuri care altfel ar putea arde în sufletele noastre, neliniştindu-ne, redându-ne puterea de a dori, de a cerceta, de a visa, de a cunoaşte şi de a iubi!

Te lauzi, Tenebrio, că eşti milostiv… abia acum vei afla ce înseamnă mila, când vei pieri răpus de ură şi de vârf de sabie. Dar nu te teme, în ura mea vei găsi milostenie, aşa cum aceasta nu s-a găsit niciodată în iubirea pe care o propovăduieşti!

La vremea la care Amador Lux rostea aceste cuvinte în care își punea întregul suflet, se împlineau cinci luni de când fusese întemnițat. Cinci luni grele, în care chipul i se schimbase, devenind greu de recunoscut. Obrajii, altă dată netezi, îi erau acoperiți de o barbă încâlcită, în care își făcuseră apariția câteva fire albe. Părul, cândva lucios și îngrijit, îi cădea pe umeri într-o cascadă tulbure, murdară, în apele căreia parcă se formaseră bălți de ulei. Buzele cărnoase, mai mereu zâmbitoare, erau acum strânse, crispate, într-un mod de-a dreptul terifiant, trădând revolta și ura acumulată.

Când servitorul său îl revăzuse pe Amador, se dăduse în spate câțiva pași, înspăimântat de înfățișarea acestuia. Cel mai mult îl speriase schimbarea ochilor – a acelor ochi negri, cândva plini de veselie, de zâmbet și de încredere. Privirea servitorului întâlnise acum o ură neasemuită, găzduită, dar deloc ascunsă, în vreun fel, de o privire hotărâtă, rece și metalică. În cele cinci luni de temniță, în care Amador fusese biciuit la ora mesei de dimineață, la cea a prânzului și la aceea a cinei, în acele luni în care acesta fusese nevoit să implore câțiva picuri de ploaie pentru a-și ostoi setea, se schimbase așa cum nu ar fi crezut vreodată că este posibil.

Era recunoscut pentru înclinația sa către plăceri, către traiul ușor și lipsit de grijă, și nu făcea nimic toată ziua, decât să se lase pradă dezmierdărilor frumoaselor pe care le ținea pe lângă el, în timp ce studia manuscrise și căuta să înțeleagă tainele lumii, tainele ascunse filozofilor, matematicienilor, astronomilor, și, în general, oricărei priviri omenești din care ar răzbate curiozitatea. Din bărbatul frumos care fusese cândva, rămăsese doar umbra mândrului Amador Lux, cel admirat și dorit de femei, invidiat și urât de bărbați. O umbră care, după multe rugăminți, implorări și înjosiri în fața temnicierilor săi, reușise să îi înduplece pe aceștia să permită servitorului său să îl viziteze. Pentru o sumă considerabilă, care însemna solda fiecăruia pe durata unui an, paznicii chiar le permiseră celor doi să aibă o convorbire între patru ochi. Numai atunci, după ce temnicierii se îndepărtaseră, aplecându-se să îi șoptească ceva stăpânului său, servitorul îi scăpă în poală un stilet, mic, dar cu lamă foarte ascuțită, și rece… rece ca ghearele morții.

“În ura mea vei găsi milostenie, așa cum aceasta nu s-a găsit niciodată în iubirea pe care o propovăduiești!”. Ecoul acestor cuvinte se sparse în pereții sufletului său împietrit, durând, însă, mult mai mult ca șoapta care se lovise de zidurile celulei înguste. Privirea frenetică i se îndreptă spre ușa de fier în care o cheie se auzea răsucindu-se, iar mâna încleștată pe mânerul stiletului era gata să îl transforme pe Amador, binecunoscutul hedonist, într-un ucigaș, într-un războinic.

Când ușa de fier a temniței se deschise, în ochii lui Amador lucea hotărârea. O hotărâre disperată – aceea de a își obține răzbunarea, indiferent de prețul pe care ar fi trebuit să îl plătească. Cântărise bine – viața lui Tenebrio pentru viața lui Amador Lux – schimbul care părea a fi echitabil. Această concluzie încercase să fie zguduită de un gând fugar. “Dar chinurile la care am fost supus? Dar însetarea? Dar loviturile de bici? Dar nedreptatea inițială – smulgerea din mijlocul parfumului pielii femeilor și aruncarea pe dalele reci, de piatră, ale acestei temnițe nenorocite?”. Toate îndoielile dispăruseră, însă, la gândul eliberării, la gândul scăpării din iadul în care Amador era captiv. O viață pentru eliberare, nu mai era echitate, era chiar mai mult decât ar obține cel mai priceput negustor în târguieli.

În fiecare seară, înaintea cinei, la apus, Tenebrio îl vizita pe Amador în celula sa îngustă. Cu vorbe mieroase îi cerea, față de gărzile care îl păzeau pe întemnițat, să își întoarcă privirea de la erezie, de la sfidarea bunului simț, să îmbrățișeze onestitatea, pietatea și credința.

“- Pământul este plat, Amador! Plat și lung, atât de lung încât omul, călare, nu i-ar putea vedea ambele margini într-o singură viață”. Așa își începea Tenebrio, aproape de fiecare dată, discursul, încercarea de a îl aduce pe cel pierdut pe calea cea dreaptă. Dar Amador renunțase de mult să îi mai răspundă, să mai încerce să combată afirmația seniorului cu argumente logice. Nimic din ce ar fi spus el nu putea fi interpretat decât ca o noua nesupunere față de legile omenești impuse omului de către duhurile din înaltul cerului.

La început, pentru fiecare încercare a lui Amador de a combate spusele lui Tenebrio, acestuia din urmă îi licărea în ochi o lumină ciudată. Gardienii observaseră și ei, dar o puneau pe seama fericirii pe care o simțea acest măreț om, de a purta o luptă atât de aprigă împotriva impietății, împotriva sufletului necredincios. De asemenea, chiar Tenebrio spunea despre lupta sa cu Amador că este grea, și recunoștea că urmărește un scop aproape imposibil de atins. Dar că, totuși, dacă va reuși să întoarcă acest suflet către lumină, răsplata reușitei lui îi va fi suficientă, izbânda însăși fiind un semn că sfințenia își pogorâse binecuvântarea asupra acțiunilor intreprinse de Tenebrio.

Dacă cineva ar fi știut cât de false erau aceste vorbe, care era scopul adevărat, ascuns de o fațadă atât de pioasă, fie s-ar fi înspăimântat, fie ar fi rămas mut de uimire în fața iscusinței lui Tenebrio de a dezvolta intrigi și de a le masca de ochii celorlalți. Dar nimeni, nici chiar Amador, victima acestei intrigi, nu credea altceva decât că Tenebrio își pierduse orice fărâmă de omenie, așa cum se întâmplă de multe ori, sufletul și rațiunea fiindu-i ocupate, în întregime, de fanatismul religios pentru care deja devenise atât de cunoscut.

Amador rămase puțin surprins observând absența lui Tenebrio. Pentru prima oară în aceste cinci luni de captivitate, cel care îi devenise dușmanul cel mai aprig nu își făcea apariția pentru obișnuita încercare de a îl readuce pe cel pierdut către lumină. Pentru o clipă, o speranță se aprinse în Amador – Tenebrio îi înțelesese, în sfârșit, rațiunile și renunțase la încercarea sa de a îl converti, de a îl supune cu forța unei căi pe care întemnițatul o refuza. Dacă era așa, asta însemna libertatea, eliberarea de chinuri fără ca mâinile lui Amador, cândva la fel de îngrijite ca ale femeilor, să mai fie nevoie să facă vărsare de sânge.

Dar, după acest gând, își făcu apariția unul mult mai sumbru. Dacă… dacă Tenebrio înțelegând că nu îi va putea impune lui Amador ce anume, și cum să gândească, îl sortise pieirii? Dacă, văzându-și încercările zădărnicite de încăpățânarea acestuia, Tenebrio dăduse un verdict destul de obișnuit în acea vreme – purificarea sufletului nesupus, prin tortură și prin moarte?

– Astăzi stăpânul nu poate veni la tine, spuse unul dintre cei doi temnicieri care intraseră în celula lui Amador. Din câte am înțeles, continuă cu reproș, i s-a făcut silă să îți vadă încăpățânarea, deși carnea îți este mâncată de bici, stomacul ros de foame și gâtul ars de sete.

Amador tăcu. În sinea lui, cântărea toate posibilitățile. Știa că schimbul gărzilor se făcea chiar la ora la care Tenebrio cobora în subsolurile castelului, pentru obișnuita predică pregătită pentru fiecare seară. În total erau cinci gardieni, doi la ușa temniței sale, unul care supraveghea un coridor lung și întortocheat, pe care trebuia să îl străbată de două ori în fiecare noapte, și încă doi care păzeau ușa cea grea care dădea în interiorul castelului. După ce își făcea primul rond, gardianul care supraveghea coridorul se alătura fie celor doi care păzeau temnița lui Amador, fie celorlalți, de la ușa dinspre castel, cu care destupa, deși era interzis, o sticlă-două de vin.

Strânse pumnalul în mâna dreaptă, încercând să se decidă ce ar fi mai bine să facă. Dar întregul său trup, acea rană vie și pulsândă, se revoltă împotriva gândului de a își pleca fruntea și a porni cu pași ezitanți spre o nouă întâlnire cu suferința. Uimirea aproape îl paraliză când unul dintre gardieni căzu străpuns de pumnalul celuilalt. O lovitură mârșavă, în spate, care îl făcu să cadă, gemând, în genunchi. Pentru a îi curma viața și pentru a preîntâmpina vreun strigăt, al doilea gardian se văzu nevoit să mai înfigă o dată pumnalul în trupul muribundului – o mișcare fatală, însă, și pentru el, întrucât Amador se decisese într-o fracțiune de secundă și își împlântă pumnalul în inima ucigașului, devenind el însuși ceea ce urâse întotdeauna.

Gestul lui Amador fusese dictat de un imbold mai mult inconștient, stârnit de privirea gardianului ucigaș. Era obișnuit să gândească repede și să ia decizii în fracțiuni de secundă. De multe ori i se spusese ca deciziile importante trebuie cântărite, gândite bine, întoarse pe toate părțile, privite avantajele și dezavantajele… Amador, însă, era într-atât de impulsiv încât nu lua în seamă aceste sfaturi și mereu acționa în funcție de moment. În majoritatea cazurilor, deciziile sale se arătau inspirate și, din această pricină, mereu râdea de cei care îl sfătuiau să fie mai rațional. Atunci când deciziile lui se arătau neinspirate, când pierdea vreo sumă de bani – e adevărat, destul de mică – sau când ceva nu ieșea așa cum și-ar fi dorit, se considera, fără excepție, ultimul care ar fi putut fi învinovățit. Era în stare să pretindă că din cauza unei pale de vânt, sau din pricina unui strop de ploaie căzut cu doi pași mai departe de locul în care ar fi trebuit, de fapt, ceea ce plănuise și prevăzuse el nu avusese sorți de izbândă. Dar aceste cazuri erau foarte rare, pentru că Amador avea un fler ieșit din comun, un al șaselea simț care părea că îi pune la dispoziție cele mai bune hotărâri și cele mai inspirate acțiuni.

Deci, hotărârea lui Amador, de a străpunge inima gardianului ucigaș, fusese una luată într-o fracțiune de secundă. Când un întemnițat urmează să fie ajutat să evadeze din temniță, în general, este înștiințat despre planurile care urmează să fie puse în aplicare. Dar servitorul său nu îi spusese despre vreo astfel de acțiune, semn că nu știa nimic. Alți prieteni, atât de apropiați și de devotați, care să se expună unui asemenea pericol, Amador nu avea. Dar nu acesta fu principalul motiv care îl transformase pe blândul Amador într-un criminal, ci privirea întunecată din ochii gardianului. Presupunând că i-ar fi venit în ajutor, ar fi trebuit să schițeze măcar un zâmbet sau o privire liniștitoare înspre deținutul care părea împietrit de surpriză. În schimb, din scânteile verzi ale ochilor, gardianul trimise spre Amador două săgeți întunecate, prevestindu-i, parcă, apropierea sfârșitului.

Probabil, într-o înfruntare corp la corp, Amador nu ar fi avut nicio șansă, din pricina slăbiciunii fizice provocate de suferințe, și ar fi devenit victimă sigură celui care trebuia să îi ridice viața. Norocul său fusese că ucigașul nu țintise bine locul în care trebuia să își lovească cealaltă victimă. Și, pentru a preîntâmpina o desconspirare a acțiunii sale, avu nevoie de o a doua lovitură – timp suficient pentru Amador să acționeze impulsiv, în virtutea spiritului său de conservare.

Deși blândețea și dezgustul lui Amador pentru violența fizică erau recunoscute în tot ținutul, acesta ținuse să învețe și să exerseze tehnicile de mânuire a pumnalului și a spadei. Dar o făcuse în secret, considerând că nu este nimic cu care să se mândrească, în același timp, temându-se că o asemenea veste ar încuraja pe cei care nutreau dorința de a îl provoca la duel. Astfel, lovitura fu extrem de precisă. Pumnalul străpunse inima gardianului, acesta nemaiavând timp nici să elibereze vreun geamăt, nici să se apere, să încerce să se ferească, nici măcar să înțeleagă ce se întâmpla.

În acea seară, Tenebrio nu coborâse în temnițele castelului pentru a-l vizita pe Amador, motivându-și absența printr-un profund dezgust față de încăpățânarea prizonierului de a vedea calea cea dreaptă. La ora prânzului se plânse, de față cu câțiva invitați, că își simte sufletul fărâmându-se în fața spectacolului trist și grotesc pe care îl oferă făptura întemnițatului, dar, mai ales, starea sa psihică, pierzania pe care caută să o îmbrățișeze, depărtându-se de mântuire cu fiecare clipă care trecea.

Știa foarte bine că până și în castelul său zidurile au ochi și urechi. De aceea își împărtăși durerea cu o tristețe împletită cu revoltă, culminând cu un acces de furie față de puterea demonică din ghearele căreia Amador “nu voia sau nu putea să fie scăpat”. Mai mult, Tenebrio, în mânia lui, îndrăzni să ridice pumnul spre ceruri, amenințându-L pe Acela care îi era cel mai de preț în viață. “De ce, strigă, Slăvite, nu ajuți pe robul tău să își ducă la capăt misiunea?!”. Apoi se prăbuși, ca fulgerat, pe covorul gros, izbucnind într-un hohot de plâns înfundat, repetând, șoptit, printre suspine, un singur cuvânt: “Iertare! Iertare!”.

Doi dintre musafiri săriră imediat de pe scaune, ajutându-i gazdei să se ridice de pe podea, blestemându-l, în același timp, pe Amador, pentru suferința pe care i-o producea unui om cu un suflet atât de bun, cu o credință atât de puternică și cu o conștiință și dorință de a ajuta pe un pierdut, deosebit de puternice. Auzind cele spuse, însă, Tenebrio se scutură din mâinile lor, zicând: “O, nu! Nu vă faceți vinovați de asemenea fapte necugetate, de asemenea sacrilegii! Necunoscute sunt căile Părintelui nostru, și nu se cade ca gurile voastre să arunce asupra voinței Lui aceste cuvinte nesăbuite. Iertați-mi slăbiciunea, dar știu, simt… simt lupta care se dă în chiar trupul și conștiința lui Amador, între forțele luminii și cele ale întunericului. Tatăl vrea acest lucru, pentru ca, atunci când, prin umilul meu sprijin va ieși învingător, voi să îi lăudați puterea și să îi preamăriți mărinimia”.

Cu un ultim suspin, Tenebrio se așeză în jilțul pe care îl părăsise cu câteva minute înainte. Apoi, privindu-i pe cei din preajmă, le spuse cu o voce tremurată: “Pentru o clipă, întunericul din sufletul lui Amador a ajuns la urechea mea, șoptindu-mi că orice speranță este zadarnică. De aceea mi-am pierdut cumpătul, de aceea am făcut un gest atât de necugetat care, probabil, îmi va închide porțile către simplitatea vieții din grădina Raiului. Dar sper că îmi voi recăpăta acest drept, la o viață de după moarte petrecută deasupra norilor, privind cu ochi cucernici la picioarele îngerilor, readucându-l pe Amador pe calea cea dreaptă, pe calea luminii, pe care un spirit atât de frumos ca al lui ar trebui să meargă. Astăzi mă simt slăbit, și Veghetorul nostru mă va ierta că nu voi coborî în beznele temnițelor. Dar de mâine! De mâine îmi voi dubla eforturile, pentru a câștiga Stăpânului nostru încă un suflet, iar mie, dacă așa va considera El, să îmi dobândesc iertarea pentru sacrilegiul la care ați fost martori!”

Nimeni nu văzu lumina vicleană care sclipi sub genele lui Tenebrio. Toți invitații erau prea ocupați ca să se arăte, deopotrivă, indignați de încăpățânarea deținutului și încântați de mărinimia și sacrificiul amfitrionului lor. Într-un caz normal, nimeni nu s-ar fi arătat scandalizat de refuzul cuiva de a îmbrățișa vreo opinie care căuta să îi fie impusă cu forța și nu cu argumente logice. Ba chiar, indignarea s-ar fi manifestat împotriva celui care ar fi încercat să convingă. De asemenea, într-un caz normal, încăpățânatul ar fi suferit de mult focul purificării pământești pentru a ajunge, apoi, în mijlocul focurilor veșnice, a acelor focuri care, deși ard cu cea mai mare strășnicie, nu consumă, nu carbonizează spiritul și nici nu îl transformă în cenușă.

Dar situația lui Amador nu era una normală. În primul rând, disputa stârnea interes prin faptul că era purtată între cel mai cunoscut dintre hedoniști și una dintre cele mai cinstite și mai cucernice fețe din ținut. În al doilea rând, fața cucernică despre care vorbim, nu era nimeni altul decât seniorul acelui ținut, un om respectat și temut deopotrivă. În al treilea rând, în această dispută, toți vedeau ceva ciudat, ceva care nu se întâmplase niciodată până atunci și care devenea mai interesant cu fiecare zi ce trecea.

Intransigența lui Tenebrio, modul nemilos în care îi trata pe cei care i se părea că se abat de la drumul celor sfinte, de la legile pe care le dădea sau chiar de la cuvântul său, era binecunoscut. Se mai știa că era iute la mânie, dar se credea că numai din această pricină uneori lua măsuri pe care, mai târziu, spuneau servitorii, le regreta în intimitatea dormitorului său. Opinia generală despre Tenebrio era aceea că în esență era un om bun, dar aspru, care, o dată mâniat de ceva, uita de rațiune și de dreptate. Nu de puține ori, seniorul pusese să îi fie biciuiți supușii, chiar pentru vine închipuite, pentru ca apoi, covârșit de regrete, să le trimită acestora o sumă de bani – o despăgubire care căuta să acopere disproporția dintre gravitatea faptei și asprimea pedepsei.

Probabil, dacă nu ar fi fost această meteahnă pe care, spunea el mereu, încerca din răsputeri să o controleze, Tenebrio ar fi putut să devină chiar un stăpân iubit de cei ale căror destine le avea în grijă. Nu se arătase niciodată mărinimos în mod gratuit, dar, totodată, spre deosebire de alți seniori, nu trăia în lux, nu era risipitor și nu căuta să ia ochii nimănui cu bunăstarea sa. Pentru că, însă, în ținutul său se construiseră câteva biserici, pentru obolul pe care îl trimitea anual mai marelui preoților și pentru că, de multe ori, în numele credinței, fusese mereu capabil să înarmeze și să păstreze în slujba sa un mic pâlc de armată, de mai bine de o sută de oameni, numit Garda Sfinților, și pe care îl punea la dispoziția fețelor bisericești de câte ori i se cerea, era considerat un om cumpătat, dar deloc zgârcit, și cu deosebit respect față de cele neînțelese de natura sa de muritor.

Din această cauză, invitații se arătară, de această dată, de partea pe care, în mod normal, nu ar fi sprijinit-o niciodată. În ochii lor, în temnițele de la subsolul castelului lui Tenebrio se dădea o luptă între cele bune și cele rele, între lumină și între întuneric. Deși aspru, deși nu foarte mărinimos, Tenebrio încerca să ducă la bun sfârșit o misiune încredințată de Tatăl său Ceresc, în timp ce, putrezind în temniță, necuratul Amador se împotrivea atât puterii Cerului, cât și înălțării și purificării sufletului aceluia căruia îi datora atât de multe pentru că fusese lăsat să trăiască așa cum își dorise, pe pământurile acestuia.

Tenebrio își înmuie buzele subțiri în paharul cu vin, și, închizând ochii, savură plăcerea de a simți acel gust dulceag, al vinului și al impresiei provocate asupra invitaților. Niciunul dintre cei aflați în jurul său nu bănuia ce se petrecea în sufletul gazdei lor, bucuria mocnită pe care aceasta încerca să o stăvilească, să o împiedice să iasă la suprafață într-un chiot de fericire, într-un răcnet de fiară sau într-un hohot de râs malefic… Nu, nu își permitea nici măcar o sclipire a ochilor care să contraste cu tristețea, cu chinul la care dorea să arate că era supus.

Își spuse în gând: “În timp ce voi stați în jurul mesei și mă priviți cu ochi mustind de milă și de lacrimi de înduioșare, soarta lui Amador este pecetluită. În curând sufletul său se va ridica spre bunul nostru Părinte, pentru a fi izgonit de la porțile Gradinilor Veșnic Însorite în cele mai adânci tenebre ale disperării. Oh, Amador… cât am suferit de pe urma ta în fiecare noapte, cât chin mi-a provocat simplul fapt că respiri același aer cu mine, că ființa-ți îmbăiată în apele tulburi ale dezmățului îmi otrăvește văzduhurile, pământurile, undele apelor și sufletele oamenilor! Decadentule! Acum vei plăti, vei plăti pentru fiecare din crimele pe care le-ai comis, împotriva mea, împotriva Tatălui și împotriva ta însuți”.

Dacă ar fi fost singur, probabil Tenebrio, care uneori avea obiceiul să vorbească cu sine însuși, s-ar fi felicitat pe sine pentru această mică intrigă menită să elimine pe unul dintre oamenii a cărui dispariție și-o dorea aproape la fel de mult pe cât își dorea mântuirea. S-ar fi felicitat că știe că zidurile castelului său au ochi și urechi. Și, mai ales, s-ar fi felicitat pentru că știuse să le folosească în interesul său, în realizarea dorințelor sale și a scopului pe care îl urmărea. Demult, în urmă cu cinci luni, chiar după ce Amador fusese aruncat în temniță, Tenebrio ceru să îi fie adus servitorul de încredere al prizonierului. Pe loc îi triplă acestuia venitul, cerându-i ca în schimb să îi urmeze fără abatere indicațiile în tot ceea ce privește gospodăria lui Amador. De asemenea, trebuia să îl țină la curent cu fiecare mișcare a prietenilor întemnițatului, să se folosească de statutul său de om de încredere pentru a afla gândurile acestora și eventualele acțiuni la care s-ar încumeta aceștia. Deși servitorul nu ezitase nicio clipă să accepte misiunea care i se încredința, Tenebrio adăugă, la mărinimoasa sa propunere, că, în cazul în care nu ar accepta, servitorul, împreună cu toată familia sa vor fi pedepsiți, supuși caznelor și dați pe mâna călăului.

Astfel, având la îndemână cel mai de încredere om al lui Amador, lui Tenebrio nu îi fu deloc greu să afle de mita pe care acesta o dăduser paznicilor pentru a își putea întâlni necredinciosul servitor. Așa că, într-una din nopțile în care insomnia îl chinui, urzi planul care ar fi dus la eliminarea definitivă a celui pe care îl ura din toată inima, disprețuindu-l, dar totodată temându-se de el – o eliminare în care lumea nu ar fi putut spune niciodată că ar fi avut vreun amestec, dimpotrivă, el, Tenebrio, ar fi putut spune că toate câte s-au întâmplat fuseseră din voia unor forțe mai presus de voința oricăruia dintre muritori.

La vremea la care Amador strângea prăselele stiletului primit de la servitorul său, Tenebrio, retras în camerele sale, privea cerul cu o privire nerăbdătoare. Ultimele raze ale soarelui luminau, slab, lăsându-se acoperite de întunericul care urma să se lase peste pământ, tăinuind – gândea seniorul – curmarea unei vieți printr-o intrigă foarte bine țesută.

Aflând de la necredinciosul servitor al lui Amador de vizita pe care urma să o facă în temnițele castelului său, Tenebrio îi porunci să îi ducă prizonierului un pumnal. Servitorul, deși curios, nu îndrăzni nici măcar să se gândească la motivele pentru care i s-ar fi dat o asemenea poruncă, dar o respectă întocmai. După plecarea sa, stăpânul ținutului chemă la sine pe unul dintre gardienii care îl păzeau pe Amador și îi strigă:

“Am aflat de trădarea ta! Știu că, deși îți plătesc serviciile cu o sumă care îți permite să îți întreții nevasta bolnavă și cei patru copii, lăcomia și necurățenia sufletească te-au împins să iei mită de la Amador, această sărmană victimă a întunecimii. Ar trebui să te pedepsesc aspru, să pun să fii biciuit și alungat departe de aceste pământuri care, cred, știind de ticăloșia ta, abia se abțin să nu te înghită!”. Văzându-l tremurând, Tenebrio își îndulci glasul, își privi slujbașul cu un aer înțelegător și îngăduitor și continuă: “Te văd, acum, și înțeleg; forțele răului au reușit să te ispitească, făcându-te să îți pătezi curatul suflet, cu o faptă pe care o vei regreta tot restul vieții. Nu te voi biciui și nici nu te voi alunga. Nici familia ta nu va avea de suferit. Pentru că Tatăl nostru, care ne iubește mai presus de Fiul său, mi-a pus în mâini această însărcinare, de a îți salva sufletul de la pieire. La fel cum am aflat de trădarea ta, am aflat de o trădare și mai mare, și mai sângeroasă. Servitorul lui Amador este înțeles cu celălalt temnicier alături de care îi păzești stăpânul. Ei doi, împreună cu alți prieteni decadenți ai prizonierului nostru, au urzit un complot care urmărește eliberarea acestuia. Vizitatorul îi va aduce aceluia pe care îl ai în grijă un pumnal. Iar tu vei muri, fie de acest pumnal, fie de mâna confratelui tău”. Văzând privirea înspăimântată și uimită a omului din fața sa, Tenebrio zâmbi în sinea lui. “Dacă Amador scapă, ar însemna că întunericul învinge forțele luminii, dar, mai ales, să te pierd pe tine, un slujbaș credincios care a fost împins în ispită de suflarea otrăvită a Celui Rău. Te iert, dar păzește-ți viața. Și nu îi cruța pe niciunul dintre cei care vor să te ucidă! Apără voința Stăpânului nostru al tuturor, apărându-te pe tine. Când veți intra în celula lui Amador nu te lăsa prins între ei, intră ultimul. Ucide trădătorul care plănuiește să îți decapiteze familia, pentru că fără capul ei, aceasta va ajunge să moară pe drumuri. Și apoi, ucide-l pe Amador. Tu ești puternic, el este slab, chiar și fără ca puterile să îi fie secătuite de regimul de temniță. Apoi vino la mine pentru a îți primi o mică răsplată. Deși am vrut să întorc din bezne acest suflet rătăcit, nu voi sta cu mâinile în sân, ca să privesc cum trage după el, în adâncuri, atâtea alte suflete nevinovate pe care eu am datoria să le păstoresc. Și, poate, Sfântul Duh mă va ierta că am preferat să pun capăt misiunii pe care mi-a încredințat-o, decât să te las pradă unei ticăloșii înfiorătoare”.

Gardianul plecă, fericit că fusese iertat, că își va putea dovedi credința față de stăpânul său și față de Stăpânul Cerului, dar, mai ales, pentru răsplata pe care urma să o primească. Însă nici nu bănuia că singurul lucru care îl aștepta, în scurt timp, erau ghearele morții. O moarte pe care dacă nu și-ar fi găsit-o de pumnalul lui Amador, și-ar fi găsit-o în vinul otrăvit pe care i l-ar fi întins Tenebrio.

Amador privi cele două trupuri întinse la picioarele sale. Sentimentul unei vinovății absurde începea să îl cuprindă. Nu ar fi făcut nimănui rău cu bună-știință, dar nu pentru că ar fi pus mare preț pe poruncile divine pe care Tenebrio i le repeta, perseverent, în fiecare seară. Nu ar fi fost niciodată de acord că “să nu ucizi” trebuie respectat cu sfințenie. Își motiva convingerea prin invocarea pericolului pe care îl puteau reprezenta oamenii unii față de alții. Legea, orânduirea socială, interziceau oamenilor de rând să ucidă și să fure, dar permitea acest lucru stăpânilor pământurilor de pretutindeni. “Dacă, îi spuse într-o seară lui Tenebrio, puterea cerească pe care o venerezi îți interzice să furi și să ucizi, de ce, seniore, pe pământurile tale s-a murit de foame și de bici”? Tenebrio devenea nervos, cerea ca prizonierul să fie înlănțuit, apoi alunga gărzile, departe, pentru a putea vorbi în fața întemnițatului fără teama că vorbele sale ar fi fost purtate mai departe. În zadar se străduia, însă, să îl convingă pe Amador că acele cazuri nefericite erau pedepse cerești, căzute asupra celor care le îndurau, din Voia Supremă. Acei oameni păcătuiseră, probabil, și pentru acele păcate, modul în care trebuiau să plătească era moartea – fie prin înfometare, fie prin biciuire. Deci, nu era o încălcare a niciunei porunci, era consecința, răsplata pentru faptele săvârșite în trecut.

Cu câteva seri înainte, când Tenebrio hotărâ să își pună în aplicare planul pentru uciderea lui Amador, prizonierul de-a dreptul îi provocase o criză de furie. Acesta îi întrerupse fără rușine prelegerea zilnică, întrebându-l: “Dacă un om înarmat cu un pumnal s-ar repezi asupra ta, ce ai face? Ia aminte: înainte de a răspunde, gândește-te că în această situație ai avea la îndemână spada ta lungă și binecunoscută, iar pumnalul său ar fi unul mic, pe care de obicei îl ascund femeile în voalurile mânecilor rochiei”. Semeț, Tenebrio răspunse că un asemenea atac, dictat, probabil, de Întunecatul Spirit sau de nebunie, ar fi avut ca rezultat uciderea agresorului. Dar nici nu apucă să își termine bine spusele și îl văzu pe Amador lăsându-și capul pe spate și slobozind, cu toată puterea, un hohot de râs. Necuviința gestului cântări mai puțin decât curiozitatea în ochii lui Tenebrio. Așteptă ca prizonierul să se oprească din râs, și când o făcu, Amador spuse: “Dacă un nebun m-ar ataca pe mine, cu o armă care nu este folositoare decât femeilor, iar eu aș fi înarmat ca un bărbat, mi-ar fi suficient să îl rănesc și să îl arunc în temniță, sau să îl dau pe mâna celor împuterniciți să facă dreptate. Nu l-aș ucide…”. După o scurtă pauză, Amador își înfipse privirea în adâncul ochilor lui Tenebrio, privindu-l fără să zâmbească, și spuse, cu glas hotărât, cu seriozitate, șfichiuitor: “Asta nu înseamnă că sunt mai credincios decât tine?!”

Amador se aplecă și luă pumnalele de la brâul celor doi gardieni. Apoi privi speriat în jur, căutând o soluție care să îl ajute să treacă peste noul pericol care îl pândea. Pașii gardianului care patrula coridorul începeau să se audă din ce în ce mai deslușiți și mai apropiați. Alungă din minte remușcarea aceea care îi spunea că cei doi de la picioarele sale nu vor mai avea posibilitatea să se bucure de lumina soarelui, de răcoarea nopții, de aroma unei căni cu vin sau de dorința ostoită în brațele unei femei. “ Deși Tenebrio vorbește despre bunătate și despre pace, el însuși este cel care își neagă prin fapte vorbele. Hai, Amador, va trebui să lupți împotriva lor așa cum știu ei să o facă cel mai bine – fără milă, fără regrete și fără remușcări! Chiar dacă asta înseamnă să continui pe acest drum nou care ți se deschide în față, chiar dacă de pe degetele care cândva mângâiau pielea parfumată a femeilor va trebui, de acum, să curgă sânge!”

Amador știa că nu avea puterea necesară pentru a elimina prin luptă fățișă cele trei gărzi rămase. De asemenea, realiza că totul ar fi fost pierdut dacă vreunul dintre cei care îl păzeau ar fi dat alarma. Castelul era în permanență păzit de douăzeci de soldați, membri ai Gărzii Sfinților. Era suficient ca unul dintre cei trei paznici să ajungă la cordonul clopotului de alarmă, pentru ca în câteva minute toate ieșirile acelei aripi a castelului să fie blocate, prizonierul pierzându-și, atunci, nu doar orice șansă de scăpare, ci chiar viața.

Auzind tot mai aproape pașii gardianului care supraveghea coridorul, Amador decise să riște totul, jucându-și toate șansele pe cartea vicleniei. Se repezi la cadavrul unuia dintre gardieni și îi înfipse pumnalul în abdomen până când sângele, cald încă, pătă suficient lama pumnalului. După aceea șterse lama, în dreptul șoldului, de zdreanța care îi acoperea bustul, și care cândva fusese o cămașă elegantă, apoi o trecu prin mijlocul petei de sânge, având grijă să o aranjeze în așa fel încât să pară că pumnalul îi era înfipt între coaste. Se rezemă de perete, aproape de ușa celulei, cu mâna dreaptă răsucită la spate, ținând strâns în ea pumnalul unuia dintre gardieni.

Gemu slab. În așa fel încât geamătul să fie mai mult bănuit de gardianul ai cărui pași se auzeau. Această hotărâre era foarte riscantă, pentru că dacă paznicul care se apropia ar fi fost exagerat de prudent, ar fi putut să îi strige pe ceilalți doi, ceea ce ar fi zădărnicit planul lui Amador. Prizonierul, auzind pașii din ce în ce mai aproape, mai gemu o dată. Încă era ascuns de privirea gardianului, dar se așezase într-un loc în care să fi văzut înainte ca cel care venea să poată zări cele două cadavre. Când Amador slobozi al treilea geamăt pașii deveniră grăbiți și, printre zăbrelele celulei se zări umbra grăbită a paznicului. Acesta, la rândul său, văzându-l pe Amador în acea poziție, cu cămașa pătată de sânge, cu o mână întoarsă la spate iar cu cealaltă, tremurând, depărtată de trup, văzând mânerul pumnalului care părea împlântat în trupul prizonierului, uită de orice prudență și se repezi către cel care se prefăcea a fi muribund. Prizonierul își încordă toți mușchii, mimând un spasm, iar când temnicierul se aplecă asupra lui, cu o mișcare rapidă îi înfipse pumnalul în gât. Cu un horcăit slab, gardianul se prăbuși lângă Amador, mișcându-și cu ultimele puteri un picior, încercând în zadar să își avertizeze confrații de pericol, prevăzându-le, prin ceața morții care începea să îi acopere pleoapele, sfârșitul violent venit din mâinile întemnițatului.

Cu un gest rapid, Amador mișcă într-o parte și în alta pumnalul, tăind adânc în gâtul gardianului, simțind pe buze gustul dulce al sângelui acestuia, simțindu-i fierbințeala pe față și pe mâna ucigașă, altădată obișnuită să fie picurată doar de stropi de vin rătăciți din pocale aurite. Îi privi ochii stinși și sticloși, pentru a se asigura că mișcarea lui alungase din acel trup și ultima picătură de viață. “Mai sunt doi”, își spuse apoi Amador, dar ucidera acestora era o faptă mai grea decât cele înfăptuite până atunci. “O mică greșeală și sunt pierdut. Dacă sună alarma… Nu, voi reuși, trebuie doar să îmi trag puțin sufletul. Dar nici timp nu mai am prea mult”!

În fiecare seară, după obișnuita prelegere a lui Tenebrio cu privire la cele sfinte și la calea cea dreaptă, Amador era dat pe mâna unui călău improvizat, pentru a i se purifica trupul și sufletul prin suferință. Întotdeauna i se oferea, însă, un răgaz de cinci minute, care, deși pentru unii părea o dovadă de bunăvoință, reprezenta, de fapt, o dovadă a cruzimii pe care seniorul acelor pământuri știa să o ascundă sub forma celor mai lăudabile gesturi. În acel răgaz, nu aplecarea către căile cerului era cea care îi cuprindea sufletul lui Amador, ci nerăbdarea și chinul așteptării. Știa ce dureri fizice îl așteaptă, și nu își dorea decât să se întâmple totul cât mai repede, să treacă și acel moment teribil al zilei în care rănile nevindecate de luni întregi îi erau redeschise cu ajutorul biciului. Iar Tenebrio știa, cunoștea foarte bine modul în care gândea prizonierul său și simțea o plăcere nebună, pe care, însă, o ascundea cu abilitate.

Acum Amador se baza pe cele cinci minute care îi erau oferite ca răgaz de gândire. De când Tenebrio părăsea subsolul castelului, lăsându-și prizonierul în grija paznicilor, trebuia să treacă acest interval de timp până când întemnițatul era luat, uneori cu forța, pentru a fi dus la locul supliciului. Timpul însă, aproape se scursese și Amador părea că nu are forța să își continue drumul către răzbunare.

Se ridică de jos, brusc, și cântări din priviri cele trei cadavre. Apoi se apropie de cel care părea mai ușor și încercă să îl ridice. Nu reuși să îl pună pe umăr decât după a doua încercare, timpul scurs părându-i-se o veșnicie. Porni cu pași mărunți, numărați, sprijinindu-se cu o mână de zid, clătinându-se, uneori, mai mult din pricina tensiunii care pusese stăpânire pe el. Abia reușind să își stăpânească răsuflarea precipitată se opri la ultimul colț al beciului, acela în spatele căruia se auzeau vorbele tărăgănate ale ultimilor doi paznici.

– Stăpânul nu a vrut să coboare azi, spunea unul dintre ei. Vocea sa groasă se ridică spre tavan și se sparse în cărămizile pătate de trecerea timpului, răspândindu-se în lumina difuză a făcliilor.

– Da, am auzit că ar fi avut o criză de nervi, răspunse celălalt.

– Ei, criză de nervi! S-o fi săturat, sărmanul, să poarte, în fiecare zi, grija netrebnicului ăstuia de prizonier. I s-o fi urât și lui să aibă de-a face cu atât îndărătnicie diavolească. Spunea că de mâine o să se căznească și mai mult…

– De parcă nu își dă suficient interesul…

– Da! De ce nu vine la mine, să mă pună să îl înjunghii drept în inimă, ca pe un porc ce este?! Așa l-am scăpa și pe stăpân de povara asta care îl apasă și nu am mai sta nici noi în beciul ăsta nenorocit.

– Noroc că avem vinul ăsta care să ne țină de urât… spuse cel de-al doilea temnicier, cu o voce hârâită. Haide, să treacă prizonierul să își ispășească binemeritata soartă și după aceea ne putem împărți în voie licoarea asta minunată.

Plescăi cu poftă, apoi se întoarse nedumerit spre celălalt.

– Nu crezi că au trecut alea cinci minute?

– Și eu mă gândeam, spuse cel cu voce groasă. Du-te vezi să nu se fi întâmplat ceva. Dacă ai nevoie de ajutor strigă.

– Dacă s-a întâmplat ceva, stai liniștit… va fi o plăcere să îl spintec pe ticălosul ăsta diabolic pe care suntem obligați să îl păzim. O privire doar să îmi arunce și în secunda următoare se va trezi păzit de hoardele de draci din străfundurile iadului!

Temnicierul cu voce hârâită porni către celula în care fusese închis Amador. Înainte să ajungă la colțul după care acesta stătea ascuns abia stăpânindu-și bătăile inimii și senzația de rău care îl cuprinsese, celălalt paznic își mai avertiză pentru ultima oară confratele.

– Vezi, ai grijă! Suntem mai aproape de Necurat, Atotputernicul s-ar putea să nu vadă așa bine în întunericul ăsta! Apoi mormăi: sper să nu își fi băgat nimeni coada…

Amador, cu nervii întinși, abia stăpânindu-și tremurul, asculta încordat pașii grei și rari care se apropiau. Privind peretele, vedea umbra gardianului apropiindu-se, mărindu-se, devenind din ce în ce mai neagră și mai întunecată, ca aripa unei morți violente și nedorite. Sprijinise de perete, în picioare, cadavrul pe care îl cărase din celula în care fusese închis, și îl ținea strâns de guler, cu mâna stângă. Sprijinindu-l cu umărul îl împinse puțin în față, sperând să nu greșească în aproximările sale. Și speranțele i se îndepliniră. Când gardianul îi apăru în față, Amador împinse cu disperare cadavrul în direcția acestuia. Capul mortului lovi în plin fața temnicierului, trântindu-l la pământ, pe jumătate amețit, și strivindu-l sub greutatea sa.

Cu teama pe care o dă ultima speranță, Amador sări peste cele două trupuri și fără să ezite aruncă pumnalul pe care îl ținuse în mâna dreaptă, spre locul din care venise ultimul avertisment al vocii dogite. Decizia, deși riscantă, se dovedi, ca aproape de fiecare dată, foarte bună. Gardianul, un individ mătăhălos, nu foarte înalt dar solid, se prăbuși horcăind, cu pieptul străpuns de lama rece a pumnalului.

Abia atunci Amador ezită puțin. Niciunul dintre cei doi gardieni nu era mort. Cel pe care îl izbise cu cadavrul părea inconștient, iar celălalt, deși lovit mortal, era foarte aproape de cordonul pe care dacă l-ar fi tras ar fi sunat alarma. Prizonierul se afla într-o situație care îl punea în încurcătură. Acceptase, în sinea sa, să își încalce principiile și să devină un criminal. Dar această acceptare apăruse ca urmare a atentatului săvârșit asupra vieții sale. Știa că fiecare dintre cei pe care îi ucisese nu ar fi pregetat să îi ridice viața, fără a simți vreo remușcare sau vreo părere de rău. Dar, deși îi auzise pe cei doi gardieni discutând despre plăcerea de a îl omorî, nu se putea hotărî să îi ucidă. Erau căzuți la pământ, unul cu falca zdrobită, altul lovit mortal, cu o lamă rece de cuțit înfiptă în piept. Și, cu toate acestea, amândoi reprezentau un pericol pentru viața lui Amador. Acesta cântărea, cu privirea tulbure, posibilitățile. O așteptare prelungită ar fi putut să permită fiecăruia dintre gardieni să acționeze. Pe de altă parte, a ucide pe cineva care vrea și este în stare să îți facă rău înseamnă să te aperi, este o manifestare a instinctului de conservare. Dar să ucizi un om lovit, căzut la pământ, suferind?! Dacă, de fapt, niciunul dintre ei nu îi mai putea face rău? Dacă, în acest caz, morțile lor ar fi inutile? Și, oare, uciderea lor în starea aceasta, nu ar reprezenta esența imoralității, a pervertirii, a instinctului obscur animalic al omului, a setei de sânge?

Mâna gardianului cu voce dogită se ridică spre cordonul alarmei. Amador văzu însă mișcarea și într-o fracțiune de secundă fu lângă muribund. Prinse cordonul cu o mână, ridicându-l puțin în sus, apoi, sprijinindu-și talpa pe mânerul pumnalului îl împinse cu putere în pieptul gardianului. Acesta scăpă un geamăt, horcăi și încremeni cu buzele întredeschise – ușa spre libertate a sufletului mic închis în acel înveliș pământesc. Prizonierul se aplecă și prinse mânerul pumnalului. Îl împinse încă o dată în pieptul victimei sale, îl răsuci și îl smulse din carnea caldă încă, picurând pe pământul beciului câțiva stropi de sânge.

Ochii îi străluceau într-un fel ciudat când se întoarse, auzind mișcare în spatele său. Ultimul gardian rămas în viață reușise să se elibereze de sub povara trupului confratelui său și făcea eforturi să se ridice în picioare. Era, însă, mult prea amețit, de lovitură și de durere, și rămăsese în genunchi, încercând să își recapete forțele.

– Cu ce ți-am greșit, spuse Amador gâfâind, să dorești să mă spinteci?!

Gardianul răsuflă greu, dar nu răspunse.

– Ce ți-am făcut, ție sau alor tăi, ca să îmi dorești moartea și, mai mult, să mi-o aduci bucuros în dar, ca pe un diamant prețios așezat pe o tipsie de aur?! Ți-am pus viața în primejdie? Ți-am făcut vreun rău?! Te-am amenințat cu ceva?! Te-ai temut vreodată, din cauza mea, pentru viața și pentru bunăstarea ta?!

Tăcerea gardianului, care stătea cu privirea în pământ, îl înfierbântă și mai mult pe Amador.

– Nu ți-am făcut niciodată niciun rău. Nu am vrut să te păgubesc cu ceva sau să îți provoc neplăceri. De ce să îți dorești să mă ucizi?! Pentru că în fiecare noapte trebuie să intri în mormântul ăsta lugubru, cu miros de oseminte putrezite, ca să mă păzești?! De cinci luni de zile vă aud blestemându-mă și dorindu-mi moartea! De ce?! Crezi că eu am ales să fiu închis aici? De ce nu îți blestemi stăpânul? De ce nu îi dorești lui moartea? De ce nu apuci pumnalul ca să te duci să îl spinteci?! Nu eu am cerut să fii pus de strajă aici, el a poruncit așa. El a dispus să îți petreci nopțile în cavoul acesta în care sute de victime au fost roase până la oase de viermele disperării! De ce nu îl pedepsești pe asupritor ci pe asuprit?!

Pumnii lui Amador se strânseră, exprimând revolta crescândă din sufletul acestuia. Dacă paznicul ar fi îndrăznit să îl privească, cu greu ar mai fi recunoscut în el vreo urmă de omenie. Cu pupilele dilatate, cu fața albă ca varul, cu barba zbârlită, plin de sânge curs din propriile răni și din cele ale victimelor sale, cu lumina difuză a făcliilor, jucând cu umbre și sclipiri pe trupu-i slăbit de suferință, Amador părea un spirit scăpat din torturile purgatoriului.

Gardianul dădu să se ridice într-un genunchi dar, văzându-l pe Amador pregătindu-se să arunce înspre el pumnalul, renunță. Pe buzele însângerate ale lui Amador apăru un surâs victorios.

– Acum nu mai vrei să te ridici? Nu mai vii să mă spinteci?!

– Iertare, gemu gardianul.

Amador îl privea cu o satisfacție ciudată. Făcu doi pași în direcția celui care implora cruțare, apoi, oprindu-se, întrebă:

– Dacă m-aș fi așezat în genunchi în fața ta și te-aș fi implorat să mă cruți, ai fi făcut-o?

Temnicierul nu răspunse.

– Spune, ai fi făcut-o?! Glasul lui Amador se sparse, lugubru, de pereți și de tavanul scund.

– Nu…

– Mai tare!

– Nu. spuse gardianul, neridicându-și privirea din pământ.

– Mai tare! strigă dezlănțuit Amador, apropiindu-se.

– Nu! strigă la rândul său gardianul, ridicându-și ochii plini de lacrimi și ațintindu-i în ai lui Amador.

Ajuns lângă el, Amador îi atinse creștetul acoperit de păr lung și blond, ca o binecuvântare pe care un părinte o dă fiului său înaintea unei încercări grele. Apoi pumnalul sclipi în mâna sa și se înfipse adânc în pieptul gardianului, străpungându-i inima. Pentru o clipă Amador avu impresia că totul se învârte în jurul său. În ochii gardianului nu se mai putea vedea decât luciul înghețat al neființei. În ochii lui Amador se vedea o sclipire ciudată, feroce, plină de sete și de ură – ură față de cei care îl transformaseră într-un ucigaș cu sânge rece; și o sete necruțătoare, care nu mai putea fi stinsă decât cu sânge, cu mult sânge.

Călăul auzi scârțâind ușa din spatele său, dar nu se întoarse. Își făcu de lucru cu biciul pe care îl pregătise pentru a își îndeplini sarcina zilnică. Până să fie întemnițat, Amador nu îl văzuse niciodată și se gândise că fusese adus special pentru el. Uneori îl privea în ochi, încercând să îi stârnească mila, deși știa că nu se putea aștepta la așa ceva de la nimeni. Călăul avea trăsături pătrățoase, buze subțiri și sprâncene groase, îmbinate. Ceva din el îl făcea să pară urât, dar nimeni nu știa să spună ce. Unii dintre cei prezenți la castel chiar îl evitau, însă nici el nu căuta să lege vreo prietenie cu nimeni. Părea că se simte superior celorlalți, și chiar așa se și simțea. Nu se lăudase că este unul dintre cei mai pricepuți călăi pe care i-ar fi putut găsi Tenebrio, dar credea asta. Nici nu spusese nimănui că, în timp, învățase cum să mânuiască biciul în așa fel încât carnea să nu fie smulsă de pe trupul condamnatului. Avea el secretul său, și nu l-ar fi dezvăluit nimănui pentru nimic în lume. Celor care îndrăzniseră să îl întrebe, le spunea, enervat, că, de fapt, este vorba doar despre mișcarea încheieturii mâinii și despre forța pusă în lovitură. Numai el știa că este mai mult de atât, că trebuie să urmărești cu atenție reacția victimei, modul în care se prelinge sângele… El știa că biciuitul trebuie să simtă doar arsuri pe întreaga piele și că nu trebuie să lovești de mai mult de două ori în același loc. Mai știa că uneori pielea trebuia atinsă doar cu vârful biciului, pentru a provoca usturime, dar că, pentru a obține o durere năucitoare, era nevoie să lovească mai tare, și nu cu vârful, ci cu o parte mai mare din trupul acelui instrument aducător de chinuri. Pentru el, biciul nu era un mijloc, era cel mai bun prieten, avea un trup și un suflet. Un suflet devastator, pe care dacă știai să îl stârnești, dacă știai să îl mânuiești, îl puteai transforma în ceva mai de temut decât justiția cerurilor. Râdea de cei care se închinau și invocau mila divină atunci când victimele sale nu mai puteau nici să respire. Și râdea cu și mai mare poftă atunci când vedea în privirile șocate un soi de dezgust, o amenințare nerostită, o amenințare care nu ar fi fost pusă niciodată în aplicare de mâna omenească ci de o voință superioară. Iar în gând își spunea: “Nu mi-ar ajunge sub bici și acela căruia vă rugați să mă pedepsească?! Câte o lovitură de fiecare, chiar l-aș lăsa să lovească primul… și atunci am vedea care se va simți mai pedepsit…”. Probabil acesta era și motivul pentru care le inspira tuturor impresia că este urât. Ochii săi mici răspândeau o flacără înspăimântătoare și rea care nu putea și nici nu căuta să mai ascundă întunecimea care îi înghițise sufletul.

Tresări când simți degetele lui Amador strângându-i beregata. Se gândi că ar trebui să se zbată, însă surpriza aproape îl paralizase. Apoi totul în jurul său începu să se clatine, lucrurile se deformau, în fața ochilor încețoșați începură să îi joace puncte, unele mai mari, altele mici ca un grăunte de nisip. Începu să horcăie dar, chiar în momentul în care simțea că nu se poate lupta împotriva leșinului care încerca să îl cuprindă, simți strâmtoarea chinuitoare slăbind și se prăbuși în genunchi, icnind, gemând, tușind și respirând haotic, părându-i-se că tot aerul ținutului ar fi fost insuficient pentru a-i umple plămânii.

Înainte să realizeze ce i se întâmplă, călăul fu încătușat. Amador găsise repede, pe una din mesele din apropiere, o pereche de cătușe ruginite sau pătate de sânge vechi închegat pe fierul rece și aspru. Apoi, privindu-l pe cel care vreme de cinci luni îi sfâșiase carnea zi de zi, se așeză pe un scaun, încercând să își recapete forțele. Îl istoviseră tensiunea prin care trecuse, uciderea gardienilor, capturarea călăului. Toate acestea, combinate cu sfârșeala acumulată din pricina regimului inuman la care fusese supus îl făceau să se simtă fără putere, fără vlagă… Și-ar fi dorit ca totul să fie un joc care să se termine chiar atunci, dar pedepsirea instrumentelor nu îi era suficientă. Creierul trebuia și el pedepsit – Tenebrio, cel care hotărâse și dăduse poruncă să i se curme acea viață liniștită, trăită în legănarea dulce a trândăviei, a plăcerilor și a studiului.

Amador și-ar fi dorit să se întindă și să adoarmă, să nu se mai trezească decât peste câteva zile. Să aibă parte de un somn adânc, întremător, care să facă uitată toată sfârșeala, toată tensiunea și disperarea, toată durerea și suferințele. Dar știa că nu este posibil, știa că, dacă s-ar fi lăsat pradă slăbiciunii, moartea i-ar fi devenit o certitudine.

– Cine ești? îl întrebă răstit pe călău. Nu te-am mai văzut aici, nu ești din ținut… De ce ai fost adus?

Călăul râse. Avea un râs inuman, înspăimântător, un zgomot hârșâit, venit din plămâni, dar oprit, pe jumătate, în gât. Amador se gândea că întrebarea sa nu va primi niciun răspuns, dar reuși să își ascundă surprinderea când acesta veni.

– Cum de ce?! Pentru tine, nefericitule!

Râsul călăului se auzi din nou.

– Toți te cunosc, Amador, toți au auzit de tine și, deși multe voci s-au ridicat împotrivă-ți, serviciile pe care le-ai adus acum câțiva ani părintelui Alves au fost mereu invocate. De câte ori prin faptele tale batjocoreai puterea Cerurilor, le puneai la îndoială porunca și le șubrezeai temeliile în sufletele oamenilor, clerul cerea să fii pedepsit. Eu nu știu ce ai făcut cândva, de mult, dar pesemne a fost un serviciu imens, pentru că altfel de mult carnea ți-ar fi fost putrezită, ar fi zburat prin văzduhuri, în stomacurile vulturilor, sau ar fi hrănit cu prisosință flăcările flămânde care cuprind rugul. Pentru tine am venit, necredinciosule, păgânule!

Amador izbucni:

– Voi sunteți mult mai păgâni decât mine! Voi, cei care vă uitați cucernici către cer, dar în suflete sunteți mai întunecați decât străfundurile celor mai adânci peșteri. Voi, cei care implorați pogorârea pe pământ a milei și a iubirii, dar care nu păstrați în suflet nici măcar acele slabe vibrații care ar face și o sălbăticiune să verse o lacrimă la vederea vreunei nedrepte suferințe…

Călăul râse.

– Asemenea vorbe te vor duce exact acolo unde ți s-a hotărât să ajungi. Eu nu știu sigur unde… pe rug, în ștreang?! Nici nu mă interesează. Drumul tău către neființă a fost sortit să treacă pe sub biciul meu. Și pot spune că mi-a făcut plăcere acest lucru. Între noi doi a fost un război, dar nu același pe care îl porți cu alții. Ca și tine, eu scuip pe cerurile lor albastre, pe grădinile verzi și pe apele limpezi. Îi văd cât de putrezi sunt, cât de murdari… Și la fel sunt și eu, dar eu nu mă prefac ziua în preacucernic și noaptea în demon… Războiul meu cu tine, Amador, a fost acela dintre călău și pedepsitul care se încăpățânează, refuză să cedeze în fața suferinței. Ai fost atât de mândru încât niciodată nu ai strigat ca o femeie, nu ai urlat de durere ca din gură de șarpe. La început abia îți smulgeam niște gemete, deși îmi foloseam toată priceperea. Chiar crezusem că am găsit pe cineva mai puternic decât mine, dar, în cele din urmă, te-a învins această perioadă îndelungată în care ai devenit doar o masă de carne. Nimic mai mult.

Amador își strânse pumnii amintindu-și frânturi din încercările sale de a își înduioșa călăul. “Deci, nu bărbăția este cea care înduioșază, ci manifestarea suferinței, a slăbiciunii… Pierderea mândriei, dezicerea de ea, acestea să fie, oare, lucrurile care trezesc în inimile altora compătimirea?!” Călăul continuă:

– Eu știu, Amador, știu că nu mă vei cruța. Știu că sfârșitul îmi este aproape, aici, în camera asta lugubră. Știu că moartea îmi va veni din mâna ta, dar vreau să afli un lucru, înainte de a te răzbuna. Un cuvânt, un singur cuvânt… Un simplu gest te-ar fi salvat. Un gest de supunere… Dacă nu față de ei, cei care îți doresc capul, față de mine. Războiul nostru a fost unul bărbătesc, și m-ai fi învins dacă ai fi fost eliberat după o lună. M-ai făcut să mă îndoiesc de priceperea mea, de cruzimea mea, de răutatea mea, aceea care îi înspăimântă pe toți cei din jur… Nu mi-ai cerut milă… Chiar privirile pe care mi le aruncai, erau încărcate de mândrie și de superioritate. Tu nu cereai, nu cerșeai, tu pretindeai milă. Dar nu poți să pretinzi nimic atunci când ești lipsit de putere și de mijloace. Eu eram stăpânul și tu erai sclavul. Și sclavul nu poate să îi pretindă nimic, niciodată, stăpânului, nici măcar atunci când o revoltă bine plănuită are succes.

Amador asculta uimit vorbele călăului și încerca, buimăcit, să înțeleagă ce spunea acesta.

– Cum, îl întrebă după o vreme, pentru tine torturarea mea a devenit ceva personal?! O luptă al cărei scop era să îmi frângi spiritul și voința, să îmi răpești mândria și să mă transformi, din ceea ce eram, într-un cerșetor?! Din ce bezne infernale te-ai născut?! Și de ce te-ai năpustit asupra mea, asupra unui nedreptățit?

Începuse să tremure de mânie. Ridică biciul de pe masa pe care fusese așezat cu câteva minute înainte și îi strânse cu forță mânerul, dorind parcă să îl sfărâme.

– Îmi vei spune tot! îi strigă apoi călăului. De unde vii și de ce. Deja mi-ai spus unele lucruri și am siguranța că mai știi și altele. Mi-ai spus de oameni care îmi vor răul, îmi vei spune și cine sunt aceștia! Și, probabil, dacă voi fi mulțumit, mă voi gândi să îți ușurez pedeapsa. Acea pedeapsă cruntă pe care va trebui să o suporți pentru că te-ai năpustit ca un vultur asupra cărnii mele sângerânde, asupra sufletului meu tremurând, căutând să mă îngenunchezi, provocându-mi suferințe fizice dar, mai ales, căutând să mă pierzi, să mă transformi într-un animal. Pentru asta să nu te aștepți la îndurare, pentru că nimeni și nimic nu ți-o poate aduce. În acest moment toți stau liniștiți, știind că în subsolurile acestea blestemate se desfășoară o biciuire. Biciuirea va avea loc, doar că, de data aceasta, așa cum se întâmplă uneori, rolurile vor fi inversate – călăul va deveni victimă, iar victima, prin exercitarea dreptului său la justă răzbunare, va deveni călău.

Un șfichiut curmă liniștea care se așezase între cei doi, urmat de un plesnet și de un geamăt. Amador, dezlănțuit, lovise cu putere, privind sălbatic cum biciul mușcă din carnea mânuitorului său de până atunci, sfâșiindu-i cămașa, crăpându-i pielea, sorbindu-i, parcă însetat, sângele. Din nou Amador ridică mâna, dar când o lăsă să cadă, gestul său fu însoțit de un urlet. Fără a avea experiență, fără a cunoaște secretele biciuirii, lovise în același loc în care căzuse prima lovitură. Dar acum călăul nu mai avea pielea care să recepționeze lovitura, în acel loc nu mai era decât carne sângerândă. Și biciul mușcase hulpav din ea, făcând stropi mici de sânge să zboare prin aer, însoțiți, parcă, de mici particule de carne încă pulsândă, încă vie.

Călăul nu se așteptase ca a doua lovitură să cadă așa repede. Se aștepta, de asemenea, ca Amador să lovească fără discernământ, exact ca acela care închide ochii și aruncă lovituri la nimereală, știind că oricum acestea își vor atinge ținta. Se aștepta ca setea de răzbunare, ura care se citea în ochii întemnițatului, să îl facă să nu își calculeze mișcările și loviturile. Spera ca, în neștiința pe care i-o atribuia, Amador să caute să îi brăzdeze întregul spate, crăpându-i pielea, umplând-o de dâre lungi, roșietice și dureroase. Știa că nu putea să mai scape de o asemenea pedeapsă, dar nu se aștepta ca aceasta să fie atât de cumplită pe cât părea să devină.

Amador strângea în continuare mânerul biciului, dar în privirea-i întunecată se citea o ușoară uimire. Nu participase niciodată la vreo biciuire – bineînțeles, afară de a lui – și nici nu avusese puterea să privească vreuna, desfășurată în piață, din ordinul lui Tenebrio. Acum, însă, i se părea că sufletul i se mai eliberează de povară. Vederea biciului căzând pe pielea călăului său, geamătul acestuia, apoi urletul, îi provocaseră nevoia de a tremura, de a nu lupta împotriva greței care îi măcina stomacul de când văzuse pielea crăpându-se și sângele țășnind. Își înfrânse, însă, slăbiciunea, gândindu-se că ceea ce se întâmplă nu poate fi schimbat, pentru că aceasta este răsplata meritată de fiecare dintre cei care îl nedreptățiseră. Răsplata cruntă care trebuia să se abată asupra fiecăruia dintre cei care se întorseseră împotriva lui, căutând să îl răpună. Se părea că până și aerul acelui beci se umpluse de miasma răutății, de spectrul înspăimântător al răzbunării. Și, dacă vreodată ar fi fost posibil pentru ființa omenească, Amador ar fi fost primul care, aruncându-și în jur privirile, ar fi văzut mila și omenia strângându-se într-un colț, pierind împreună, devenind mai anemice, mai străvezii, mai moarte cu fiecare clipă care însoțea întoarcerea feței zilei de la cruzimea care săruta cu voluptate ochii, buzele și sufletul aceluia care fusese cândva pașnicul Amador Lux.

După ce ecoul răcnetului călăului, smuls de a patra lovitură de bici, se sparse de pereții joși ai beciului, Amador se opri să își privească satisfăcut victima. Călăul tremura, îngenucheat, cu spatele sfâșiat, scăpând printre dinții strânși gemete animalice și incoerente.

– Acum, dacă dorești să mă opresc, vei începe să îmi spui ceea ce știi, zise Amador cu glas calm și măsurat.

Se așeză pe un scaun, strângând în mâini mânerul biciului, puțin relaxat, dar gata să lovească la nevoie sau dacă dorința nu i-ar fi fost satisfăcută. Printre buzele însângerate ale călăului, mușcate de dinți, tremurânde, la început se rostogoli un nume. Un nume urmat de un blestem.

Strângându-și puterile, acesta începu:

– Scabrosa… Sunt în serviciul lui Manuel Scabrosa, de care probabil ai auzit, unul dintre favoriții purtătorului mesajului Cerului, venerabilul Aquilano. Seniorul Tenebrio, la ultima întrevedere cu stăpânul meu, mi-a cerut ca în prima zi în care Soarele ar începe să încălzească pământul înghețat, sărutând rădăcina ierburilor și a florilor și acordându-le permisiunea și puterea să crească, să mă prezint la castelul său pentru o misiune deosebit de importantă. Mi-a promis, în schimb, că voi fi recompensat regește. Stăpânul meu mi-a spus, de asemenea, înainte să plec, că pentru întreaga perioadă în care îmi voi duce la capăt această însărcinare să nu mă consider în slujba sa, ci să îl servesc pe noul meu stăpân cum pot eu mai bine, cu cea mai mare vrednicie de care îmi sunt capabile brațul și creierul. Urma ca, dacă m-aș fi achitat exemplar de sarcina mea, să primesc o recompensă și de la stăpânul meu, Scabrosa, care să completeze generoasa plată care îmi fusese promisă de Tenebrio.

Amador îl asculta gânditor, scărpinându-și firele din barba deasă și aspră. Se ridică de pe scaun, biciul șfichiui cu răutate aerul înăbușitor și căzu cu zgomot pe spatele călăului.

– Minți! Fericitul Aquilano nu mi-ar fi făcut acest lucru nici în ruptul capului! Scabrosa, oricât de nemernic ar fi și oricât de neagră i-ar fi ura, nu se răzbună pe nimeni fără a avea acordul măritului său stăpân. Manuel, care este celebru pentru cruzimea și pentru abilitatea minții sale ar fi fost distrus de Aquilano chiar în ziua următoare celei în care acesta ar fi aflat de vreun complot îndreptat împotriva mea!

Cu pași rapizi și nervoși Amador se plimba în preajma călăului, încercând să se scuture de povara lucrurilor spuse de acesta. Nu putea fi altceva decât o minciună, una menită să îl întoarcă împotriva unui om pe care îl prețuia și care îi rămăsese îndatorat. Dar dacă nu era o minciună? Pentru că era imposibil ca întemnițarea lui Amador să fi rămas necunoscută protectorului său, dar, cu toate acestea, niciun semn, niciun sprijin sau cerere de eliberare nu veniseră din partea acestuia. Nimeni nu știa de datoria Fericitului Aquilano față de Amador, o datorie care urma să se stingă numai la moartea vreunuia dintre ei, pecetluită sub un cer senin de vară, de sub care bătrânul invocase Puterea să îi privească și să îi aprobe legământul. Dar, gândi Amador, dacă într-adevăr, Aquilano se săturase, sau avea vreun motiv să se simtă prizonier acelei promisiuni, dorindu-și eliberarea de ea și distrugerea celui căruia i-o făcuse? De ce? Din ce motive? Îi venea greu să găsească un motiv logic pentru o asemenea dorință, dar, mai ales, refuza să creadă că sub fața aceea ridată, luminată de ochi albaștri exprimând o bunătate ruptă, cum se spunea, din nemurirea cerului, s-ar fi putut găsi o fățărnicie atăt de adâncă, un filon de prefăcătorie care să iasă la suprafață ca un monstru înfometat în căutare de hrană și de sânge proaspăt, scurs din venele pulsânde ale celor care îl consideră prieten.

În urmă cu patru ani, într-o seară în care Amador se plimba printr-un crâng înverzit și răcoros, auzi niște gemete slabe purtate de adierea vântului. Abătându-se de la drum și pornind-o în direcția acestora, găsi, în spatele unor tufișuri, mai mult mort decât viu, un bătrân palid, lovit de moarte, zăcând în balta propriului său sânge, gemând și șoptind niște vorbe neînțelese, cu privirea îndreptată spre cerul la fel de albastru ca și ochii săi.

Fără să mai stea pe gânduri, Amador îi prinse capul în brațe și îi mângâie fruntea lată, cuprinsă de broboane de transpirație rece. Îl liniști astfel pe muribund, pe buzele căruia apăru un zâmbet crispat, ca o ultimă mulțumire adresată puterilor pe care le invocase. Mai târziu, când se mai înzdrăvenise, Aquilano, întins într-unul din paturile din dormitoarele lui Amador, mărturisise că în acele momente nu se rugase Cerului să îi salveze viața, să îl ferească de atingerea teribilă a morții. Ceruse să nu îi fie permis să moară singur, implorase să nu fie lăsat sufletul să îi zboare de pe buze fără ca cineva, cu o mângâiere pioasă, să îi fie alături pentru a îi închide ochii. Era, mai spunea el, unul din lucrurile de care se temea cel mai mult. “Nu este crunt să pleci din această lume, pentru că dincolo de ea se află câmpii înverzite, lacuri limpezi, nori pufoși și ceruri albastre deschise tuturor sufletelor curate”. Nu, teama sa era aceea că privirea i-ar fi putut rămâne fixată înspre nimicnicia acesei lumi, în lipsa unei persoane care să îi închidă ochii cu degete tremurânde, permițăndu-le, astfel, ca, în spatele pleoapelor, să se întoarcă înspre ceea ce era cu adevărat important – Creatorul vieții și al morții, al lumii văzduhurilor, al celei de mijloc și al catacombelor pline de întuneric și de veșnice pedepse din subsolurile terestre.

După ce îi curăță rana adâncă din abdomen, spălând-o cu apă din plosca pe care o purta la brâu, Amador îl lăsă pe Aquilano singur, grăbindu-se să își cheme în ajutor slujbașii. Deși știa cu ce scop se îndepărtează, bătrânul îl urî, atunci, cu toată forța sa omenească, pe tânărul său salvator, temându-se că acesta nu va ajunge la timp pentru a îl feri de teama sa cea mai mare, sau, și mai rău, așa cum li se întâmplă uneori oamenilor care își pierd și ultimele speranțe, bănuindu-l că nici măcar nu se va mai întoarce. Văzuse în ochii străinului o blândețe fără margini, o bunătate care nu i-ar fi permis acestuia să îl facă uitat pe rănitul din crâng, dar, cu toate acestea, se temuse. Se temuse, îl urâse și îl judecase aspru pe Amador, motiv pentru care în multe nopți după aceea, după ce se însănătoșise, Aquilano desfășurase ritualuri de penitență în fața Stăpânului său imaterial, cerându-i să pogoare iertarea asupra sufletului omenesc care se îndoise de bunele intenții ale celui care îl readusese în brațele vieții.

Amador chemase în ajutor cel mai bun medic pe care îl ținea pe lângă casa lui, un medic priceput în vindecarea rănilor căpătate în luptele sângeroase la care participase cu mulți ani în urmă. Nu vorbea foarte mult, dar se spunea că această pricepere o dobândise vindecându-se pe sine însuși, experimetând pe trupul său plin de cicatrici și de semne de spadă sau de pumnal, de bici și de înțepături de săgeți. Nimeni nu îl întrecea în aceste vindecări, de aceea Amador îl ținea mereu aproape deși nu credea că va avea nevoie vreodată de serviciile sale. Și, în timp, această extravaganță – așa fusese considerată până atunci – se dovedi de un real folos pentru că, în scurt timp, pericolul morții lui Aquilano fu înlăturat. După o săptămână în care medicul căutase să scadă febra rănitului, după zile și nopți petrecute la căpătâiul lui, după încruntări, spaime, temeri și speranțe, organismul lui Aquilano se dovedi mai puternic decât lovitura mișelească menită să îi curme șirul zilelor. După încă trei săptămâni în care bătrânul se înzdrăvenise, luptând doar cu slăbiciunea și cu durerea pe care i-o provoca rana, între el și Amador se legase un fel de prietenie, o împletire a recunoștinței lui Aquilano cu simpatia și respectul pe care le câștigase în fața gazdei sale, datorită serilor lungi petrecute împreună, discutând, povestind și învățând multe unul de la celălalt.

În fiecare seară, după vremea cinei, Amador petrecea o vreme în compania lui Aquilano. La început, când acesta nu era întremat, Amador se instala într-un scaun așezat lângă patul suferindului, ținându-i de urât, povestindu-i amintiri, întâmplări din viața sa, sau ascultând ceea ce, la rândul său, bătrânul găsea de cuviință să povestească. În scurt timp, între ei doi se formase o legătură trainică, nu numai datorită recunoștinței pe care Aquilano o simțea pentru noul său prieten, cât, mai ales, pentru compatibilitatea dintre firile lor.

Cei doi se respectau reciproc și, chiar dacă în unele privințe aveau opinii sau concepții diferite, diferențe care în unele cazuri trezeau scurte revolte îndreptate împotriva celuilalt, priveau dincolo de ele, îndrăgindu-se din ce în ce mai mult. Între ei se înfiripiase o prietenie solidă, care părea că avea să dăinuiască pentru totdeauna. Aquilano admira agerimea minții lui Amador, iubea verva sa molipsitoare, nevinovăția, doza de naivitate pe care nu o întâlnise în niciun suflet pătat de murdăria gândurile negre sau ascunse, aplecarea către cunoaștere, dorința de a descoperi și de a învăța lucruri noi. De multe ori, după ce sufla în lumânarea așezată pe noptiera de la capul patului său, se gândea că Amador ar fi fost exact fiul pe care și l-ar fi dorit, exact personalitatea care și-ar fi dorit să îi lumineze bătrânețile, umărul pe care i-ar fi plăcut să își sprijine trupul slăbit de apăsarea anilor și conștiința încărcată de lucruri pe care le regreta și despre care îi vorbise, în treacăt, acestuia.

Amador se legase și el de Aquilano, așa cum un tânăr se apropie de tatăl pe care îl ridică pe un soclu, dorind să îi calce pe urme, să devină la fel de bun, la fel de înțelept. Îi admira și îi prețuia înțelepciunea, experiența de viață și modul în care se împăcase cu tot ceea ce trăise, acceptându-și greșelile, căutând să își dezvolte calitățile și să își înăbușe defectele. Îl considera un pedagog desăvârșit și chiar îi mărturisise că regretă că nu a avut ocazia să îl întâlnească mai devreme sau, și mai măgulitor pentru rănit, că nu avusese norocul de a se naște între cei apropiați lui pentru a beneficia de stricta dar benefica îndrumare a bătrânului.

Cunoscându-și sentimentele pe care le nutreau unul față de celălalt, era normal ca cei doi bărbați să devină din ce în ce mai apropiați, un tată și un fiu care nu își aparțineau unul altuia din punct de vedere genetic, dar care, în plan spiritual, era imposibil să mai fie separați unul de celălalt.

De la o vreme, de când rana lui Aquilano dădea semne de vindecare aproape completă, Amador devenise din ce în ce mai preocupat și în ochii săi se citeau o teamă și un regret care nu putură fi ascunse de ascuțitul simț de observație al bătrânului. La insistențele acestuia, Amador, într-o seară, aflat sub efectele vinului care îi eliberase simțirea și nevinovăția copilărească, mărturisi că îi pare rău că întremarea rănitului se împlinise într-o perioadă așa scurtă. Aproape cu lacrimi în ochi își ceru scuze prietenului său spunându-i că existau momente în care își dorea ca vindecarea să fie încetinită sau, chiar, să apară o complicație, doar pentru a se putea pune în slujba sa și pentru a se bucura pentru încă o vreme de prezența lui sub acoperișul său, de sfaturile și îndrumările sale, de experiența și de poveștile pe care cu atâta dărnicie i le expusese în ultima lună.

Aquilano râse, dar râsul său era puțin amar. Și el simțea aceleași regrete știind că în curând va fi în putere și că va trebui să plece, dar, având atuul vârstei, reușise să le ascundă de ochii tânărului. Doar noaptea mai scăpa câte un suspin, aruncând priviri triste spre tavanul alb al camerei și rugându-se Cerului, cerându-i, dacă nu să îi prelungească șederea în acea casă, măcar să facă în așa fel încât să aibă senzația că timpul trece mult mai încet, că nu mai zboară ci că se târăște. Și oricine ar fi fost înduioșat dacă l-ar fi văzut în acele momente cerând Stăpânului său să îi acorde permisiunea de a nu îl pierde niciodată pe Amador, pe acest tânăr care devenise fiul pe care și l-ar fi dorit și pe care nu îl avusese niciodată.

În seara zilei în care se împlinea exact o lună de când fusese găsit în acea stare jalnică, Aquilano își chemă salvatorul în camera sa imediat după cină. Avea o figură gravă, o privire întoarsă cumva spre interior, care, în mod neobișnuit, ocolea privirea caldă și veselă a lui Amador. Acesta, observând schimbarea de atitudine a bătrânului, începu să se gândească dacă săvârșise vreo faptă care să aducă nemulțumire în inima prietenului său. Era adevărat că în urmă cu câteva seri se lansaseră într-o contradicție care culminase cu o încheiere bruscă a subiectului, dar acea atitudine fusese determinată tocmai de dorința amândorura de a nu lăsa o diferență de idei să degenereze. Amândoi trecuseră peste incident fără probleme și chiar părea că îl uitaseră. Dar acum, în sufletul lui Amador se trezise neliniștea că, de fapt, acea contradicție nu fusese depășită de bătrân și că problema urma să fie din nou abordată.

Se simți jignit și trădat, pentru că în zilele care trecuseră Aquilano se comportase normal, la fel de călduros ca înainte ca acea discuție să aibă loc, ceea ce pentru Amador echivala cu o minciună și cu o prefacere de care nu îl credea în stare pe bătrânul său prieten. În același timp, fruntea bătrânului părea acoperită de nori, privirea îi devenise ermetică, aproape metalică. Buzele îi erau crispate și întregul trup îi părea apăsat de o povară știută numai de el.

Amador îl privea și se învinuia pentru nesocotința de a fi insistat să își apere cu vehemență punctul de vedere deși observase că pe Aquilano îl nemulțumea profund. Dar, în același timp, se îndârjea împotriva acestuia, alimentându-și revolta, considerând inacceptabilă o asemenea conduită, un comportament caracterizat printr-o falsitate care îi provoca o cruntă dezamăgire.

După ce o vreme Aquilano ocolise privirea gazdei sale, jucându-se nervos cu degetele pe pătură, își aținti brusc privirea în ochii lui Amador.

– Știi de ce te-am rugat să vii? nu întrebarea îl făcu pe Amador să tresară, ci tonul și modul în care fusese pusă.

– Bănuiesc. răspunse, încercând să imite tonul acela pe care nu îl mai auzise niciodată până atunci.

Era un ton în care nu se putea citi nimic altceva decât o gravitate apăsătoare, aproape insuportabilă. Amador nu știa câți fuseseră intimidați de acest ton, câți recunoscuseră, în fața lui, vini pe care nu le avuseseră niciodată, doar pentru a scăpa de greutatea imensă pe care o prăvălea pe umerii cărora le era adresată. Pentru acest ton împietrit Sanzio Aquilano devenise extrem de cunoscut în rândurile celor care se prosternau în fața văzduhurilor necuprinse. Acest ton îl făcuse atât de temut celor care, învinuiți pe drept sau pe nedrept, își lăsau sufletele cuprinse de groază în fața celui care le avea în mâini nu soarta, în mod special, ci modul în care vor ispăși o vină, dacă nu închipuită, mult mai amplificată decât cea reală.

– Eu cred că nu știi, Amador. Pot doar să presupun că te temi că vom relua discuția de acum câteva seri. Probabil, în încăpățânarea ta, ești pregătit să îți susții părerea cu aceleași argumente, refuzând să te deschizi lucrurilor pe care ți le-aș spune eu. Dar nu acesta este motivul, pentru mine acea discuție este încheiată încă de atunci, și, chiar dacă tu crezi altfel, mă bucur că am purtat-o. Ceea ce ți-am spus nu îți voi mai repeta. Dacă ar fi să mă consider dator față de tine, responsabil, într-o oarecare măsură, pentru soarta ta, ți-aș da doar același sfat pe care ți l-am dat și atunci. În acest domeniu păstrează-ți concepțiile pentru tine. Nu le expune altora, poate nici măcar celor în care ai încredere. În sinea ta, în cugetul și în sufletul tău, din punctul meu de vedere, ești liber să crezi ceea ce dorești. Dar nu săvârși acte de bravadă necugetată, renunță să atingi asemenea subiecte și, mai ales, depărtează-te grabnic de vreun loc în care o asemenea discuție poate să devină una publică. Ferește-te, Amador, să mai porți asemenea discuții în cadrul cărora să afirmi ceea ce ai afirmat față de mine, pentru că altminteri flăcările rugului ar fi una din cele mai ușoare nenorociri care se pot abate asupra ta.

Amador încercă să răspundă, dar Aquilano îl împiedică să o facă printr-un gest scurt, dându-i de înțeles că dorea să continue.

– Amador, dragul meu prieten, fiule… începu Aquilano. Se vedea că ezită. Asprimea tonului dispăruse, fiind înlocuită parcă de o teamă nedefinită, de o apăsare sumbră care își făcuse loc în sufletul bătrânului.

Amador tăcea. Aștepta, curios să afle ce îl măcina pe cel care îi datora viața. După câteva clipe în care privirea lui Aquilano se rotise prin cameră, parcă dorind să își întipărească bine în minte tot ce îl înconjura, vocea acestuia se făcu auzită din nou:

– Amador, tu știi cine sunt eu?

Întrebarea fusese pusă cu un ton stins, vlăguit și, dacă nu ar fi fost atent, Amador nici nu ar fi înțeles-o. Ar fi vrut să răspundă sub impreiul naivității care se manifesta în dese rânduri alături de Aquilano. Se abținu, pentru că părea să fie vorba de ceva foarte serios.

– Tu ești Sanzio, prietenul meu, omul pe care l-am găsit într-un crâng, acum o lună, aproape mort, și pe care nu l-am primit numai în casa mea ci și în sufletul meu. Nu te-am întrebat niciodată mai mult și nici nu am considerat că am nevoie să aflu ceea ce tu nu dorești să îmi spui.

Aquilano clipi des. Îi venea mai greu decât ar fi crezut să facă acea confesiune pentru care se pregătise. Dar, mai ales, îi venea greu să îndure teama care îi stăpânea sufletul. În ultimele nopți petrecuse ore întregi rugându-se să nu îl piardă pe Amador, deși sinceritatea de care hotărâse că trebuie să dea dovadă putea să provoace o ruptură ireversibilă.

– Nu, Amador. Acesta de care vorbești sunt eu, cel care se află acum în casa ta, cel care a mâncat din bucatele tale și care s-a bucurat de încrederea și prietenia ta, răspunzându-ți pe măsură. Dar eu… eu, cel pe care l-ai găsit mai mult mort decât viu, venind de cine știe unde, cu o destinație necunoscută ție, sunt mai mult decât Sanzio, cel pe care îl consideri prieten.

Se ridică în picioare, dar gestul acesta, pe care îl făcuse de atâtea ori cu alții, nu avea, cum se întâmpla de obicei, nimic dominator în el, nu avea nimic amennțător. Statura sa înaltă părea, mai degrabă, covârșită de greutatea vorbelor pe care urma să le rostească.

– Amador, eu sunt Sanzio Aquilano.

În încăpere se lăsă o tăcere de mormânt. Bătrânul înalt care era temut de toți cei care auziseră de el era acum cel al cărui suflet tremura în fața judecății la care urma să fie supus de un tânăr pe care îl îndrăgise. Amador tăcea, cu privirea lăsată în pământ, dar cu cât se prelungea, această tăcere devenea din ce în ce mai apăsătoare, mai funebră pentru speranțele lui Aquilano. Nu se gândise nicio clipă că tânăra sa gazdă va reacționa indiferent în fața acestei mărturisiri, dar spera că tânărul va reacționa într-un mod mai puțin zdrobitor.

Amador tăcea. Era atât de surprins încât era incapabil să facă vreo mișcare sau să spună vreun cuvânt. În mintea lui încă nu se stinsese ecoul numelui rostit de bătrân, încă nu putea realiza, la adevărata ei dimensiune, importanța mărturisirii. Aquilano, în schimb, interpretă tăcerea ca o solicitare de a continua, dacă mai avea ceva de zis. Iar el mai avea de spus multe…

– Pentru că nu am vrut să atrag atenția asupra mea am decis să călătoresc fără suită, fără pompă, ca un bătrân lipsit de însemnătate. Veneam pentru tine. Veneam ca să te urmăresc din umbră, să te aproximez, să te cântăresc și să te judec, mai întâi în sinea mea, apoi, dacă găseam necesar, în fața tuturor. De un an, de când te-ai reîntors în aceste locuri ne vin în mod constant vești despre tine, vești care nu sunt deloc în favoarea ta. De aceea s-a și considerat necesar să vin pentru tine. Ești un om puternic în acest ținut, motiv pentru care toți s-au ferit să te lovească, să te înfrunte fățiș. Dar prin acțiunile tale, prin modul tău de a fi, ai reușit să îți faci destui dușmani, oameni cu mai multă sau mai puțină influență, care au căutat să te doboare mișelește. Uneori, însă, Ocrotitorul nostru are metode ciudate prin care ne ajută să ne îndeplinim scopurile și misiunile. De când am pus piciorul sub acoperișul tău m-ai învățat foarte multe și, în același timp, am ajuns să te cunosc mai bine decât te-aș fi cunoscut în oricare alt mod, chiar mai bine decât te cunoști tu însuți.

Aquilano se opri pentru o clipă, încercând să observe reacția lui Amador. Însă acesta stătea cu capul plecat, sfredelind cu privirea podeaua. Bătrânul continuă:

– Amador, dacă te-aș fi privit doar dinafară și aș fi plecat urechea la cele care se spun despre tine fie mai în șoaptă fie mai cu voce tare, aș fi săvârșit una dintre cele mai mari greșeli, te-aș fi judecat în fața locuitorilor acestui ținut și te-aș fi dat pradă flăcărilor. Prin acel atentat căruia i-am căzut, însă, victimă, s-a evitat o eroare pe care, dacă aș fi săvârșit-o, eu nu aș fi cunoscut-o niciodată. Tu m-ai învățat că râsul și veselia nu sunt un păcat, dimpotrivă, sunt o binecuvântare pogorâtă din ceruri asupra sufletului și a înfățișării omului. M-ai învățat că iubirea pentru femeie poate să fie înălțătoare, chiar dacă până acum consideram că este doar o slăbiciune lumească. Nu sunt de acord cu modurile în care manifești tu această iubire, alegând să o lași să se reverse asupra mai multor femei, într-un mod care dinafară pare deșănțat. Însă din interior, judecând rece, doar în baza acțiunilor tale, a spuselor celor din jurul tău, având în vedere că tu nu încalci demnitatea nimănui, că tot ce se întâmplă între acești pereți are la bază nu doar consens ci și dorința tuturor de a fi așa, nu ești vinovat decât de încălcarea unor legi pe care, însă, le nesocotești deoarece consideri că nu ți se potrivesc, că nu ți se aplică.

Discuția noastră de acum câteva zile m-a făcut să te înțeleg și mai mult, Amador. Ești tânăr, sângele îți fierbe în vine și consideri nedrept ca o entitate nevăzută să îți interzică să acționezi după bunul tău plac. Ar fi suficient ca să fii judecat, dar, pe de altă parte, eu văd în tine nu un eretic, nu un blasfemiator, ci unul dintre puținii oameni în care șoapta divină este prezentă în permanență. Sufletul tău, deși înclinat spre plăceri, nu este deloc întinat de cedarea în fața lor. Libertinismul în care trăiești este doar o fază trecătoare, un drum pe care te-au împins tinerețea și neastâmpărul tău. Dar, pentru că nu îl manifești în mod fățiș și pentru că el este bănuit, doar, și amplificat de dușmanii pe care ți i-ai făcut, ca judecător, dacă ar fi să aleg, aș alege să te cruț.

Să nu mă înțelegi greșit, iubit prieten! Ceea ce îți spun, judecata la care ai fost supus în această lună care a trecut, nu aparține temutului Sanzio Aquilano. În spatele platoșei sale, în spatele acelei reputații se află, totuși, un om, un bătrân care și-a găsit între acești pereți liniștea sufletească dar, mai ales, fiul pe care și l-a dorit și pe care i-a fost întotdeauna interzis să îl aibă.

2 comentarii la “Tenebrio”

tatianapanaitescu spune:

iulie 16, 2021 la 10:08 pm

Tenebrio/ pare a fi un prizonier într-un turn, un dezmoștenit/ pentru care timpul pregătește o inițiere teribilă, abisală…Mă gândesc la Mânăstirea din Parma// este doar o prezumție… numele personajelor- sună romantic, ambiguu, par a fi versatile…
Proza fantastică/ nu personaje noctambule și obsedante… ți se potrivește ca o mânușă/ întrucât permit histrionismului/ narcisismului să își găsească făgașul spre eliberare.
Dar cum… \? pentru ce optează personajul melancolic al tău, Răzvan?

Răspunde
tatianapanaitescu spune:

iulie 18, 2021 la 12:39 pm

Don Juan/ oaspetele de piatră/ în memoria textului tău se configurează și sapă/ tranșeele unui labirint/ s-o iei la goană/ fantasmele propriului mit/ îți suflă în ceafă, cu fierbinte lavă, cu spaimă/ Unde au căzut și s-au răspicat/ cuvintele juruințe/ doar nu le-ai încălcat pe toate/ versurile curgeau de la sine, / cu lacrimi-litere nestemate

Răspunde

D	L	M	M	J	V	S
			1	2	3	4
5	6	7	8	9	10	11
12	13	14	15	16	17	18
19	20	21	22	23	24	25
26	27	28	29	30	31

	tatianardulescu la Scrisoare despre trădare
	tatianardulescu la Noutăți muzicale
	tatianapanaitescu la Scrisoare despre trădare
	tatianapanaitescu la Ajutor! Ajutor! Ajutor!
	tatianapanaitescu la Mai ales toamna
	tatianapanaitescu la Mărturisirea incoerentă a unui…
	tatianapanaitescu la Ajutor! Ajutor! Ajutor!

Nevermore

Over mountains my mind shouts freely like a melody

Tenebrio

2 comentarii la “Tenebrio”

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

Partajează asta:

2 comentarii la “Tenebrio”

Lasă un comentariu Anulează răspunsul