Rânduri fără logică aparte

          Îmi spuneam, într-o noapte, într-unul din dialogurile mele cu mine, purtate în faţa unei coli mai mult scrise, că toţi avem nevoie de cineva în viaţa noastră. Nu este cum îmi zicea ea… Ea… că nu aş avea nevoie de nimeni. O coală, este adevărat, poate să asculte orice, până şi cele mai îngrozitoare confesiuni ale vreunor crime, sau până şi cele mai firave speranţe, cele mai nebuneşti vise. Mi-am spus, deci, într-unul din dialogurile mele cu mine, purtate într-o noapte prevestitoare de vară, că este posibil ca unii oameni să perceapă altfel, distorsionat probabil, şi să considere viaţa drept moarte şi moartea drept viaţă. Eronat – aşa mi-am răspuns mie, cel care înclina să dea dreptate unui astfel de cuget. Eu nu ştiu ce este moartea, dar ştiu că nu poate să fie nici doar viaţă, nici doar moarte. Este ceva la mijloc, nici cal nici măgar, şi chipul i se poate schimba în funcţie de ochiul care îl priveşte. Aşa cum frumuseţea şade mereu în ochiul privitorului, la fel, esenţa morţii şade, poate, pe papilele gustative ale celui care o gustă. Dar, cu siguranţă, moartea nu are gust de cucută, ea doar îl poate însoţi. “În definitiv, mi-am spus, încercând să nu aprofundez prea mult, moartea nu omoară niciodată. Nu ea ucide, ci viaţa. Viaţa fără sens, fără echilibru, fără sprijin, fără simţire”. Atunci mi s-au întors gândurile, pe o altă cale pe care credeam că o părăsisem de mult. Ea… ea, femeia cu atât de multe nume încât nici nu i le mai ţin minte pe toate. Şi m-am întrebat cum ar fi să aleg drumul ei, acela pornit de la picioarele curcubeului, alunecos uneori din pricina stropilor de ploaie pe care îi picură gene nevăzute, orbitor alteori, ca nişte raze de lumină mult prea puternice.

           Gândindu-mă la Ea, femeia cu sute de nume, pe care i le-am dat şi cu buzele, şi cu gândul, şi cu şoapta, şi cu simţirea, şi cu sufletul, chiar cu mine însumi, am înţeles un alt lucru pe care l-am mărturisit şovăielnic hârtiei: “Fiecare dintre noi are nevoie de cineva în viaţa sa. Numai că “cineva” nu este un nume propriu, nu este chemare drăgăstoasă, mai degrabă disperată pentru aceia care acceptă că “cineva” poate să fie oricine. Încă o greşeală – o greşeală a oamenilor slabi, a oamenilor proşti, a oamenilor atât de obişnuiţi cu compromisul încât ei înşişi devin un compromis banal pierdut şi uitat într-o lume a compromisurilor. Gând: eu nu i-am făcut Ei niciun compromis. Eu m-am aşternut la picioarele ei, deşi îi muşcasem mâinile şi sufletul; m-am răsculat împotriva ei, deşi în mine făcusem jurământ de supunere totală. Mă lăsam purtat ca o frunză pe drumuri pe care o porneam doar pentru a le putea părăsi. Eu eram atât de liber în subjugarea mea încât nici nu o mai conştientizam, precum eram şi complet subjugat în libertate. Până când mi-a spus… da, a avut curaj să îmi spună ceea ce mi-a spus, deşi îi este cunoscut că nimeni, absolut nimeni, nu ştie unde va izbi fulgerul.

          Din fericire nu sunt fulger, sunt om, om ca toţi oamenii, chiar dacă îmi spune că eu sunt cel care, luminând, îi sfâşie furtunile. Poate de aici nevoia aceasta, de a avea pe cineva alături, pe acel “cineva” devenit nume propriu, atât de propriu încât buzele uită să se mai oprească din şoptit iar sufletul devine coardă mereu vibrantă a unui instrument cunoscut la care oamenii au uitat cum să cânte. Sufletul… sufletul acela care zboară, păşind din viaţă în moarte – trecător printr-o poartă pe care i-o arată mâna criminală. Viaţa ucide – ea, în definitiv, sărăcăcioasă înmormântare a viselor, a speranţelor, a dorinţelor, scurtă procesiune care îndrumă greşit călătorii, trimiţându-le paşii pe drumuri desfundate în care se pot împotmoli definitiv. Cam aşa cum mi se întâmplă mie, uneori, să rămân împotmolit în faţa unei coli goale pe care să o privesc cu spaimă. Cea mai mare spaimă se trăieşte atunci când nu mai ai ce spune. Dar mereu se găseşte ceva de spus, şi atunci Cineva trebuie să asculte. Să mă asculte, Ea, Cineva-ul, şi atunci mă simt bogat, pentru că spre deosebire de alţii, mereu voi avea un gând pe care să îl mărturisesc colilor care îmi aşteaptă confesiunile.

         Într-o noapte i-am mărturisit unei anumite coli de hârtie că mi se întâmplă să mă pierd de mine. Îmi simt personalitatea spărgându-se, fiecare bucată desprinsă din ea devenind entitate de sine stătătoare, cu chip propriu, frumos, urât, comun, înspăimântător… Eu nu sunt singur în mine, mă vieţuiesc zeci, sute de alte forme, de alte chipuri. Dar toate se şterg în faţa singurei mele locuitoare, cea pe care nu o uit nici când mă uit pe mine. Aşa cred – deşi nu ştiu despre moarte, cu siguranţă viaţa nu îşi uită locuitorii. Nici cerurile. Nici eu. Nici chiar când, vlăguită, privindu-şi viaţa, cerul, în înalturi îi răsună tandru ecoul şoaptei, puterea capabilă să îi prindă ca podoabă fiinţa-mi: “Te iubesc şi e plumb uneori”.

For the taste of things that were

Rock, mătuşă!

          Cândva îmi va călca din nou pasul în bodega din care tot spuneam că, plecând spre dimineaţă, eram fericit că nu mă pricopsisem nici de acea dată cu vreo hepatită. Cândva voi ajunge, să mai citesc scrijelitura de pe zugrăveala albă, făcută de o mână tremurată, sau poate tremurătoare. Mi se pare ciudat cum li se întâmplă unora dintre oameni să susţină un lucru în care fie nu au crezut niciodată, fie l-au considerat nepotrivit structurii lor interioare. La vreme lui rock-ul a fost o revoluţie, un curent de opoziţie, o formă de rebeliune. Şi totuşi, până şi cel mai înflăcărat rebel se poate pomeni că prinde drag de lanţuri. Există idei, există vise, existe femei care pot să înrobească. Rock, mătuşă!

Sensibilităţi muzicale

          Am învăţat că uneori un gest poate să înlocuiască toate declaraţiile din lume. Şi am mai învăţat că, la momentul potrivit, o declaraţie poate să înlocuiască toate gesturile din lume. Şi am mai învăţat că în spectrul culorilor, cea mai frumoasă culoare este aceea a sărutului ei depus pe buzele mele.

 

…..

          Am cunoscut de multe ori disperarea, dar a fost a altora, până într-o seară. Până atunci mă priveam în oglindă cu siguranţă; eram sigur pe mine, pe puterea mea, pe echilibrul meu. Eşecul îmi fusese mereu străin, nu îi cunoscusem nici gustul nici senzaţia. Dar am învăţat, în cele din urmă, cât de ciudat se manifestă, ca un gust amar la început, ca o tristeţe nedefinită care devine povară insuportabilă, otravă clocotindă prin vene. Poate că eşecul şi iubirea sunt nu numai echivalente ci şi sinonime. Pentru că, în ambele cazuri, dintr-un anumit punct disperarea – acea senzaţie total necunoscută oamenilor puternici – se dezlănţuie şi capătă proporţii de uragan devastator, ucigătoare ca un deşert mult prea întins în care orice pas, oricât de temerar ar fi, îşi găseşte sfârşitul.

         Despre dimensiunile disperării nu ştiam prea multe, la fel cum nu ştiam despre puterea iubirii. Iubirea – mereu un sentiment supraevaluat de cei care îl simt din nevoie, mereu subevaluat de aceia care nu îl înţeleg. Eu nu am simţit niciodată iubirea ca alţii, ca ceilalţi, ca oamenii de rând. Nu am simţit-o nici de nevoie, nu am căutat-o nici ca ideal. Mereu mi-am interzis-o, până când împotrivirea nu mi-a fost alungată de sentiment, ci de o femeie. O femeie cu trup eteric, clădită din împletirea realului cu imaginaţia unei divinităţi aflate într-o zi de graţie. O femeie capabilă să lumineze şi mai mult ziua, să întunece noaptea până într-acolo încât cel mai adânc întuneric să se înspăimânte de sine şi să tânjească după lumină. O femeie mai minunată ca o umbră înşelătoare, mai puternică decât o rază de căldură intensă, mai încântătoare decât un curcubeu. Poate de aceea s-a supărat, într-o seară, când i-am spus… I-am spus că dacă vreodată din ochii ei se vor dezlănţui ploi, o voi cuprinde în braţe şi îi voi săruta buzele până când se vor arcui în zâmbet, legându-i imaginar ochii unul de altul, sub forma unui curcubeu fermecat a cărui culoare primordială va fi ea – ea, propriul meu curcubeu.

           M-a pedepsit în felul ei, cu absenţă, testându-mă, poate, sau nemaidorindu-mă, împingându-mă încet înspre propria-mi pierzanie – perzania omului care îşi pierde încredera nu numai în propria-i putere, ci şi în încremenire. Dar nu a putut să stea atât de mult departe de mine încât să mă pierd pe mine însumi, şi, deschizând o portiţă, mi-a zâmbit. Mi-a zâmbit ca un curcubeu apărut ciudat în timpul unei ploi reci, de noiembrie, plină de miros de ger şi de disperare. Şi brusc, m-am simţit schimbat, m-am simţit din nou întărit, am redevenit, treptat, eu. Un eu îmbogăţit cu o cunoaştere fără seamăn – nu aceea că disperarea se poate manifesta şi în sens pozitiv şi în sens negativ, nu! Pentru că în momentul în care am cuprins-o febril, atunci când nu mai ştiam dacă să râd sau să plâng, atunci când întregul vocabular mi se redusese la mărturisirea unei iubiri devastatoare, am aflat, am ştiut că pot. Pot să mă uit pe mine ca să o am pe ea, şi scrutând negurile necunoscute ale viitorului să mă regăsesc păşind în sufletul unui curcubeu care, chiar înainte de a adormi, pe buze nu mai poartă altceva decât forma numelui meu. Am învăţat că multe perechi de buze pot să şoptească acelaşi nume, dar o singură pereche este îndreptăţită să primească răspunsul numelui pe care îl şopteşte; un răspuns venit sub forma disperării în toate dimensiunile ei, în ale nebuniei inclusiv.

Defulări

          Mi se întâmplă, cum li se întâmplă şi altora, să devin uneori un amalgam de sentimente; mă simt ca un recipient care se umple fără încetare până când, de la un punct, fie că vrea fie că nu, fie că trebuie fie că, dimpotrivă, nu trebuie, începe să reverse ceea ce îl umple. De multe ori mi-am spus că sentimentul cel mai potrivit să mă carcterizeze este ura. Poate pentru că ura şi îndârjirea care o însoţeşte este cea mai puternică motivaţie de care poate beneficia cineva. Negam puterea sentimentului opus, puterea iubirii, o făceam chiar cu teamă, imaginându-mă, de multe ori, slăbit, lipsit de vlagă, devenit masă amorfă visătoare capabilă doar să fantasmeze, nu să şi acţioneze.

        Undeva în adâncurile noastre, în întunericul în care încercăm să ne ascundem sufletul, avem datoria să ne înfruntăm mereu pe noi înşine; pe noi, cu toate temerile şi cu toate dorinţele noastre, cu toate înfrângerile şi cu toate victoriile, cu toate speranţele şi cu toate visele frânte din materia cărora am ajuns să ne compunem, ca proprii dumnezei, personalitatea. S-ar putea să conştientizăm cu surpriză că unele implozii de suflet se trăiesc în mod diferit.

        De multe ori îmi drenez sufletul cu acorduri pline de putere, chiar cu riscul de a răni urechile sensibile. Fiecare dintre noi are dreptul de a îşi alunga demonii în modurile pe care le consideră potrivite…

Dansuri de înger

          Femeia aceasta dansează. Nu dansează ca altele… nu ştie nici să valseze, tangoul îi este complet străin. De salsa nu a auzit niciodată. Pas în doi nu o caracterizează. Ea tot timpul dansează singură, mereu singură, în mintea mea, în sufletul meu, neobosită, fără să vrea să se oprească, fără să vrea să mai plece vreodată. De parcă ar vrea-o cineva plecată, chiar dacă, pe creierul meu, nu ştie să danseze decât cazacioc.

De duminică

          Zi de duminică, normal, caracterizată de elemente divine şi de linişte. Fie, până la urmă orice călător are nevoie să se aşeze să îşi tragă sufletul. Poate, chiar, să bată la orice poartă întâlneşte, ca să ceară o cană de sevă. Duminică suportabilă.