De duminică

          Cred că aşa este în firea lucrurilor, după fiecare cuvânt urmează o tăcere. Şi uneori nici nu ştiu care se înalţă în zbor, ea, tăcerea, sau cuvântul. Duminică suportabilă!

Anunțuri

Linişte

          Parcă uneori mi se face dor de indeciziile mele. Mi se face dor de dorurile mele, de clipe în care drumurile îmi erau deschise şi aveam puterea să le văd până la capăt. Pe atunci nu îmi era teamă că, în căutarea liniştii, mă pot pierde în ceaţa deasă a amintirii.

Ceata

//

Dileme oarecum personale

          Oricât de mult îmi plac pauzele lungi şi dese, dar nu numai ele ci şi vacanţele, uneori îmi vine să mă bucur că se termină vara. Sunt mai multe motive, mai personale sau mai puţin personale, de ordin raţional sau sentimental. Vara îmi vine greu să scriu dar, mai cu seamă, iubesc cu putere toamna – aşa îmi justific faţă de mine, în anumite momente, lenea. Şi nu numai lenea ci şi nehotărârea. Mă întreb dacă nu cumva din nehotărâre se nasc dilemele. A trecut de mult vremea îndemnului “scrieţi, scrieţi orice numai scrieţi”. Şi, de altfel, nici nu cred că mi s-a potrivit vreodată, nici măcar la începuturi. Râd uneori de mine spunându-mi: “A scrie… dar ce?! aceasta este întrebarea”! În realitate biroul meu ar trebui să fie lipsit de sertare. Îmi amintesc că acum nu mulţi ani în urmă, într-un acces de naivitate copilărească şi simpatică, îndrăznisem chiar să îmi trec pe hârtie proiectele literare. Deşi iniţial îmi era teamă că nu voi fi capabil să ajung nici măcar la o a doua carte, nu mică mi-a fost mirarea când, numărând, am ajuns la nu mai puţin de şase viitoare proiecte. Şi abia terminasem cu “Nevermore”. Mint şi mă laud, dar o fac pentru că îmi place să îmi spun că sunt un răsfăţat al sorţii, oricât de cumplită ar fi ea.

          Se termină vara, spuneam, şi poate curând va trebui să încep să mă reobişnuiesc cu chinurile pe care le invoc cu atâta emfază în faţa altora. A scrie – adevărat, este o binecuvântare, dar ce?! La o bere, sorbită deloc în grabă (şi deloc una singură, dar îmi permit să generalizez), Amicu’ îmi sugerează (din nou) o revenire la rădăcini. Ca să fiu sincer, mereu am susţinut că o carte definitivată trebuie să rămână aşa. Poate pentru că o adăugire într-o altă stare de spirit decât cea iniţială îi poate strica echilibrul. Sau, poate, pentru că trecerea timpului maturizează în activitate, şi este posibil să se observe discrepanţa dintre scriitorul de altă dată şi cel actual. Pe de altă parte, există cel puţin un exemplu în care un roman a câştigat în valoare în baza revizurii şi adăugirii. Îmi venea să râd de o teamă care îmi încolţise în minte: dacă voi fi atât de preocupat de reveniri încât nu voi mai putea privi înainte? În definitiv, susţin în continuare, greşelile pot fi scuzate, dar nu îndreptate. Şi o carte trebuie să fie privită drept ceea ce este, nicidecum să fie chinuită cu renaşteri şi reinventări. Poate de aici şi dilema – una dintre ele – “scrie, dar nu scrie orice. Fie, dar ce”?! Şi dacă mă gândesc bine, o revenire asupra unei cărţi poate să echivaleze cu o dezicere de ea. Ceea ce mi-am promis să nu fac niciodată, pentru că prea îi dispreţuiesc pe cei ce se dezic de ei înşişi.

Concluzie, muzicală şi personală

          E clar, am îmbătrânit, pentru că de deşteptat nu cred că poate fi vorba. Am văzut oameni plângând; am văzut oameni suferind; am văzut coşmare trăite de oameni care nu le visau. Am văzut tragedii, sau poate le-am trăit, cine ştie, dar nu au inclus niciodată un meci de fotbal. Pasiunea o înţeleg şi mereu i-am găsit scuze, prostia nu. Poate că este adevărat, pentru tragedie este nevoie de (cel puţin doi) oameni, nu de oameni şi sport.

Amar

          Dacă unii îndrăznesc să spună “necunoscute sunt căile Domnului”, de multe ori îmi permit să spun “ciudate sunt gusturile vieţii”. Cei care au gustat-o pot să confirme sau să infirme, mie îmi este indiferent. În definitiv, dacă există acea unicitate pretinsă de fiecare, cu siguranţă trebuie acceptat şi dreptul la opinie şi, mai ales, principiul acela cu gusturile. “De gustibus”, spun unii, de parcă în anumite privinţe gusturile pot fi acceptate şi însuşite. Viaţa are gust amar; dulce; acru, de multe ori. Nu vreau să mă confesez, nu vreau să mă plâng; cred că de multe ori, de prea multe, senzaţiile de greaţă mi-au provenit mai degrabă de la viaţă decât de la alcool. De parcă i-ar păsa cuiva. În definitiv libertatea este cel mai de preţ bun al omului, atâta timp cât ştie să o folosească. Atunci când este înţeleasă greşit, libertatea, ca şi iubirea, poate să devină calvar. În mod cumplit(!) calvarul poate să devină iubire, iar iubirea poate să fie confundată cu libertatea, deşi aruncă în spatele condamnatului lanţuri grele de care, probabil, nu se mai vindecă niciodată.

          Nu ştiu de ce am început să mă gândesc la libertate, poate pentru că nu o am; nu ştiu de ce am început să vorbesc despre iubire, poate pentru că îi simt absenţa. Despre calvar, cu atât mai puţin, pentru că visele, atunci când nu îmi sunt naive şi frumoase, îmi devin erotice. Poate cândva voi aborda şi erotismul, ar fi o provocare, cu atât mai mult cu cât nu mi se potriveşte. Nici măcar Femeia nu mi se potriveşte. De multe ori mă privesc în oglindă şi îmi spun că singurul lucru care mi se mai potriveşte este veneraţia; pentru că ea reprezintă singura doză de nebunie care mă mai poate caracteriza; pentru că este singurul lucru pe care mai am puterea să îl aştept; pentru că este ultimul lucru pe care îndrăznesc să îl pretind. A aştepta şi a pretinde sunt verbe diferite nu ca formă, nu ca înţeles, ci ca proprie conştiinţă de sine. De multe ori, de cele mai multe ori, îmi scapă înţelesul vreunei acţiuni tocmai pentru că în unele cazuri nu mă intereasează, în altele mă înspăimântă. Acţiunea manifestă, de exemplu… Dar de ce aş vorbi despre ceva ce mă poate afecta mai mult decât gustul? Sau, mai rău, mai mult decât dezgustul? M-aş recunoaşte cât se poate de superficial dacă nu aş cunoaşte gustul dezgustător, de aşteptare, al amarului. Iar viaţa… viaţa de multe ori se poate îndepărta suferind, înspăimântându-se, trecând nebăgată în seamă. De multe ori m-am întrebat, oare chiar orice om care trece pe lângă mine înseamnă viaţă?

De duminică

          Îmi intră uneori duminica în oase ca o spaimă şi mă transformă sufleteşte în goliciune şi plictiseală. Mă întorc repede în mine, în luptă, şi îmi spun că mereu se găseşte ceva mai important de citit decât o rugăciune. Poate aşa mă salvez, cine ştie?! Duminică suportabilă!