Cred că problema omului este că are nevoie de idoli. Dar problema cu idolii este că nu trebuie să fie ascunşi nici în ceruri înalte, nici în statui – chipuri cioplite de marmură, nici acoperiţi de pământul rece. Ar trebui să fie mereu aproape, ca să inspire viaţă. Problema cu viaţa este că poate deveni prăpastie între oameni. Nu, nu între suflete.
În noaptea aceea plutea ceva în aer. Ceva ca un parfum necunoscut şi de nedefinit, ca o ameninţare sau ca o prevestire. Mult timp am căutat să identific ceea ce simţeam, deşi în fiecare clipă care trecea îmi spuneam că este mai bine să renunţ. Mă simţeam pierdut între dorinţa de a îmi vedea de ale mele şi aceea de a descoperi ceea ce mă chema. Mă simţeam om ca toţi oamenii, unul care deşi înţelege că speranţa nu îşi mai are rostul, se agaţă de ea cu dinţii. Mă simţeam contrast, eram în contrast cu mine – ceea ce este ciudat, pentru că de fiecare dată eu am fost un tot unitar. Şi cea mai mare ciudăţenie pe care o puteam spune, mi-am spus-o: „e şi mâine o zi”. De obicei îmi duceam viaţa de pe o noapte pe alta. Nu, cu siguranţă plutea ceva în aer în noaptea aceea.
De la Rammstein am avut aproape mereu impresia că ştiu la ce să mă aştept. Surprinzător, însă, este că nu ştiam la ce să nu mă aştept. Cât despre Germania, mă gândesc că, totuşi, nu şi-or schimba imnul, chiar dacă sugestia de a îl citi pe Kant o găsesc utilă pentru mulţi!
Nevermore 